Prescription of state indemnity overvaluation claim; objective vs. subjective start of limitation period

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 3.788.942 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 5.915.015 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul nr. x C. civ. şi valoarea de 2.126.073 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 660 mp, situat în municipiul Bucureşti, fosta str. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlului de plată, şi până la data plăţii efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlului de plată, şi până la data plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

La termenul de judecată din data de 07 martie 2022, instanţa a pus în discuţie tardivitatea formulării cererii de chemare în garanţie, formulată de pârâta ANRP. Instanţa a reţinut că această parte putea formula o atare cerere în termenul pentru formularea întâmpinării, termen care s-a împlinit la data de 06 decembrie 2021, iar cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâta ANRP a fost înregistrată la dosar la data de 04 martie 2022. Având în vedere depăşirea termenului prevăzut de art. 73 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi, prin raportare la prevederile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că operează decăderea pârâtei din dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 610 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 289A din 28 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 289A din 28 februarie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că argumentele instanţei de apel au avut în vedere exclusiv recurentul Statul Român, neputând fi opuse recurentului Ministerul Finanţelor care nu a participat la procedura administrativă prin care s-a emis titlul de despăgubire, astfel că în privinţa acestui recurent hotătârea este nemotivată deoarece nu dezvoltă niciun raţionament pentru care termenul de prescripţie nu ar începe să curgă de la data înregistrării în evidenţe a adresei nr. x/18.02.2020.

De asemenea, recurentul a susţinut că decizia reucrată cuprinde şi motive contradictorii, întrucât, deşi curtea de apel a modificat concluziile şi considerentele instanţei de fond, a menţinut, ca temeinică şi legală, sentinţa apelată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 4240/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie.

Instanţa de apel a respins apelul, fiind o contradictorialitate între considerentele hotărârii atacate, menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii tribunalului şi soluţia de respingere a apelului promovat de reclamant.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa de apel reţinând eronat că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripţie este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului.

Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul şi/sau Ministerul Finanţelor îl puteau efectua asupra activităţii intimatei-pârâte, nu satisfac cerinţele normei materiale cuprinse în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generază, per se, un prejudiciu.

Aşadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, şi, în absenţa unei supraevaluări, nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operaţiunilor de verificare, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare, respectiv prin operaţiunea de reevaluare, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Pe cale de consecinţă, recurentul-reclamant susţine că s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti, ci a cunoscut despre existenţa şi întinderea pagubei la momentul întocmirii raportului de reevaluare de către S.C. A. S.R.L., în lipsa căruia nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei şi mai ales întinderea sa.

Astfel, instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020, emise de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor, ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 11 august 2023, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurenţii nu au motivat cererea de recurs.

Totodată, intimata a susţinut că reclamantul înţelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021), în sensul că, inclusiv în ipoteza în care raportarea se face la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată cu privire la critica recurentului Ministerul Finanţelor că prescripţia curge de la data înregistrării adresei nr. x/18.02.2020, iar pe de altă parte se pretinde că ar exista o inconsecvenţă în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotărârii recurate, menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe şi dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de reclamant.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte observă că, deşi instanţa de apel nu a detaliat expres de ce prescripţia nu curge de la data înregistrării adresei nr. x/18.02.2020, a expus argumente legale şi pertinente în susţinerea momentului, de la care curge prescripţia, referindu-se la momentul subiectiv şi la cel obiectiv, considerentele exprimate respectând exigenţele art. 425 lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care începe să curgă prescripţia nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau cel la care au fost emise titlurile de conversie, respectiv de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Instanţa de apel a apreciat că un termen de prescripţie de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, această concluzie desprinzându-se din ideea că verificarea activităţii instituţiei pârâte trebuia să se realizeze prin efectuarea sistematică şi din oficiu a unor controale, la intervale regulate şi rezonabile, în caz contrar, conceptul de conducere şi control al activităţii ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa instituit de dispoziţiile art. 11 lit. (l) din Legea nr. 90/2001, fiind golit de conţinut.

Prin urmare, instanţa de apel a expus propriul raţionament juridic cu privire la momentul de început al prescripţiei extinctive, motiv pentru care nu se poate reţine că decizia recurată nu este motivată în această privinţă.

Printr-o altă critică circumscrisă aceluiaşi motiv de recurs, recurentul reclamantul a criticat hotărârea recurată din perspectiva soluţiei pronunţate în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este unul distinct faţă de cel reţinut de prima instanţă.

Înalta Curte observă că instanţa de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reţinute de tribunal în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă şi a oferit propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă, aceea de respingere a acţiunii formulate, ca prescrisă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, spre deosebire de prima instanţă, că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripţie nu este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, ci cel la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, iar un termen de 3 ani de la data emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat la durata şi conţinutul concret al demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive, ce exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât la faptul că pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanţa de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susţin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi la Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, considerentele exprimate fiind clare şi concise, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanţe.

Întrucât, prin intermediul apelului, se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentului vizând existenţa unor motive contradictorii, în condiţiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunţate în apel cu cele reţinute de prima instanţă.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi nu să fie în legătură cu o altă hotărâre ponunţată într-o etapă procesuală anterioară.

Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialităţii între considerente şi dispozitiv, se observă că instanţa de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant şi a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate, astfel că şi din aceast punct de vedere existenţa unor motive contradictorii nu poate fi reţinută.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc, prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept, care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, astfel că dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedând în continuare la analiza criticii subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă. Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de ANRP, prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă Decizia de despăgubiri nr. 4240/23.04.2009, în temeiul căreia au fost emise apoi un titlu de conversie, respectiv Decizia nr. 702/11.06.2009 şi un titlu de plată, Decizia nr. 139/11.06.2010.

În aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei, nu este reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, ci de la data de la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate fiind unul rezonabil.

Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanţa de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009, recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul, în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element, care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului, potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală, care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona)- recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data, la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu un termen de 3 ani de la data emiterii actelor contestate, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2009 şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate (anul 2009), care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, însăşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 10 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse-din anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 14 decembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs, însă, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru considerente, apreciind că sunt nefondate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 289 A din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 289 A din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.