Expropriation decree caducity appeal allowed and remanded due to mischaracterization of action as retrocession

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 25.11.2021 sub dosarul nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, să se constate caducitatea Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii, demolarea unor construcţii, scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe, precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie, situate în judeţele Braşov, Brăila, Dolj şi Teleorman, în ceea ce priveşte imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), în suprafaţă totală de 561 mp teren, din care construită 407 mp, menţionat la poziţia nr. 17 din decret, în sensul că exproprierea nu şi-a produs niciodată efectele juridice, imobilul rămânând astfel permanent şi neîntrerupt în proprietatea reclamantei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin încheierea din 11.04.2022 prima instanţă a respins toate excepţiile invocate prin întâmpinare, respectiv excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, pentru considerentele cuprinse în practicaua respectivei încheieri de şedinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 660/21.09.2022 pronunţată de Tribunalul Brăila, prima instanţă a admis acţiunea formulată şi a constatat caducitatea Decretului de expropriere nr. 278/1989 cu privire la exproprierea imobilelor înscrise în Anexa la decret, la poziţia 17, respectiv situat în mun. Brăila str. x (fostă str. x, fosta str. x) format din teren în suprafaţă de 920 mp, clădire cu suprafaţa construită de 1223,13 mp şi cu suprafaţă utilă de 934,95 mp. Totodată, prima instanţă a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1420 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 9/A din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat în cauză de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, în contradictoriu cu intimata reclamantă A., împotriva încheierii din 11.04.2022 şi a sentinţei civile nr. 660 din 21.09.2022 pronunţate de Tribunalul Brăila; a schimbat în parte încheierea din 11.04.2022 a Tribunalului Brăila numai în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii; a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 660/21.09.2022 a Tribunalului Brăila; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, ca inadmisibilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 9/A din 20 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta reclamantă a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs s-a arătat că prin motivele de apel apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila a solicitat admiterea apelului formulat exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 660/21.09.2022, pronunţata de Tribunalul Brăila, cu consecinţa modificării în tot a hotărârii pronunţate în sensul respingerii cererii de chemare în judecata astfel cum a fost formulată.

A precizat recurenta că prin întâmpinarea la apel a invocat excepţia puterii de lucru judecat cu privire la încheierea din data de 11.04.2022, temeiul de drept constituindu-l dispoziţiile coroborate ale art. 235, art. 430, art. 432 şi art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţa din data de 11.01.2023, Curtea de Apel Galaţi s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei puterii de lucru judecat apreciind în mod nelegal că, deşi prin cererea de apel a fost indicată expres doar sentinţa civilă nr. 660/21.09.2022, în paragrafele imediat următoare ale cererii de apel se indică şi se contestă fiecare dintre excepţiile soluţionate prin încheierea de şedinţă din 11.04.2022(fără a se indica şi numărul sau data acestei încheieri), astfel încât a apreciat că este doar o eroare în ceea ce a exprimat în cererea de apel pârâtul atunci când a învederat că excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii au fost soluţionate la termenul de judecată din 09.09.2022 şi că, de fapt acesta a contestat şi încheierea de şedinţă din 11.04.2022, considerându-se învestită şi cu un apel împotriva acestei încheieri.

În concret, a precizat recurenta, incidenţa dispoziţiilor art. 488, pct. 5 C. proc. civ., vizează modul de soluţionare de Curtea de Apel Galaţi, prin încheierea de şedinţa din data de 11.01.2023, a excepţiei puterii de lucru judecat.

În acest sens, recurenta a susţinut faptul că, încheierea din data de 11.04.2022 era supusa apelului odată cu fondul. Conform art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde, printre altele, indicarea hotărârii atacate. Analizând conţinutul cererii de apel formulate de către apelant prin reprezentant legal se constată că, după cuvântul "împotriva", s-a indicat ca hotărâre atacată exclusiv sentinţa civila nr. 660/21.09.2022, fără a se indica în vreun fel şi încheierea din data de 11.04.2022 prin care Tribunalul Brăila s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate la fond, situaţie în care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu mai puteau face obiectul analizei de către instanţa de apel.

Deşi modul de redactare al petitului cererii de apel nu satisface cerinţa legală a textului reprezentat de art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel fiind investită doar cu soluţionarea apelului formulat strict împotriva sentinţei civile nr. 660/21.09.2022 a Tribunalului Brăila, Curtea de Apel Galaţi, prin încheierea din data de 11.01.2023, cu încălcarea gravă a regulilor de procedură şi prin adăugarea la lege, a respins excepţia puterii de lucru judecat apreciind în mod greşit faptul că, deşi încheierea din data de 11.04.2022 nu este menţionată în cuprinsul motivelor de apel, ne-am afla în prezenta unei erori prin omisiune care s-ar completa/compensa cu conţinutul dezvoltat al motivelor de apel.

Or, atât timp cât art. 470 alin. (1), lit. b) C. proc. civ. este foarte strict în acest sens, fără a reglementa în mod expres situaţia prin prisma căreia instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a excepţiei puterii de lucru judecat, orice derogare de la norma procedurală se sancţionează cu nulitatea, instanţa investită neputând adăuga la lege.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta recurentă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu privire la modul de soluţionare, prin decizia civila nr. 9/A/20.01.2023 pronunţata de către Curtea de Apel Galaţi, a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecata, instanţa de apel plecând de la premisa total greşita în sensul investirii primei instanţe de fond cu o acţiune în revendicare, de natură să conducă la aplicabilitatea în cauza a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, cu incidenţa Deciziei RIL nr. 53/2007, pronunţată de Î.C.C.J.

În concret, a susţinut recurenta, art. 11 din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia imobilelor expropriate şi prevede la alin. (1) că "Imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale".

Or, inaplicarea dispoziţiilor legale mai sus citate este generată de faptul că, în cazul A. exproprierea la care face referire Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 nu a avut loc şi nu a produs vreodată efecte în plan juridic şi faptic în ceea ce priveşte imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), care nu a ieşit din patrimonial său.

A susţinut recurenta că acest fapt a fost confirmat şi de către Primăria Municipiului Brăila - Direcţia Patrimoniu prin adresa sa, înregistrata sub nr. x/02.02.2011 . De asemenea, prin adresa de răspuns înregistrata sub nr. x/02.05.2011, emisă de Consiliul Local Municipal - S.U.P.A.F.L.C. Brăila, înregistrată sub nr. x/29.04.2011, s-a confirmat faptul că, imobilul situat în municipiul Brăila, str. x nu a fost şi nu este în evidentele acestei instituţii. Prin urmare, după data aşa-zisei exproprieri şi până în prezent imobilul a rămas permanent şi neîntrerupt în stăpânirea recurentei, în calitate de proprietar, nefiind preluat efectiv de către Statul Român. Acest aspect a fost confirmat prin adresa nr. x/12.05.2022, emisă de Direcţia Finanţelor Publice Locale a Mun. Brăila, document din care rezultă că imobilul figurează în evidenţele sale pe rolul fiscal al subscrisei. Din adresa nr. x/29.04.2022 emisă de S.C. Compania de Utilităţi Publice Dunărea S.A. Brăila rezultă şi faptul că pentru acest imobil nu s-au acordat despăgubiri.

Din cele de mai sus rezultă că scopul exproprierii, respectiv acela de edificare pe terenul expropriat a unui ansamblu de blocuri de locuinţe nu s-a mai realizat, fostul proprietar nefiind vreodată deposedat de imobilul pe care l-a deţinut în mod continuu, până în prezent.

Or, întrucât în legătură cu imobilele construcţii art. 4 din Decretul nr. 467/1978 privind evaluarea construcţiilor, terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului, prin expropriere, prevedea în mod expres că trecerea lor în proprietatea statului avea loc "pe data preluării efective a acestora în vederea demolării", operaţiune care după abrogarea Decretului nr. 467/1979 nu mai poate fi realizată, cum în speţă nu a existat o preluare efectivă a imobilului şi acesta nu a intrat în proprietatea statului, în mod fundamentat şi legal prima instanţă de fond a hotărât că actul juridic al exproprierii a devenit ineficace, în urma neîndeplinirii scopului propus, respectiv al edificării unor obiective de utilitate publică.

Pe cale de consecinţa, cum în cauză nu s-a făcut dovada întocmirii vreunui proces-verbal sau altui înscris din care să rezulte preluarea efectivă a imobilului în sensul dispoziţiilor art. 4 din Decretul nr. 467/1979 rezultă că sunt întrunite cerinţele art. 35 C. proc. civ., întrucât recurenta, contrar raţionamentului greşit al instanţei de apel întemeiat pe o pretinsa incidenţa a Legii nr. 10/2001 şi a aplicării deciziei nr. 53/04.06.2007 a Î.C.C.J., nu are deschisă calea realizării dreptului deoarece revendicarea presupune pierderea efectivă a posesiei imobilului în cauză, fapt care nu s-a petrecut, astfel încât justifică interes în a se constata caducitatea decretului de expropriere şi calitatea de proprietar asupra imobilului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila a depus la data de 30 mai 2023 întâmpinare prin care solicită respingerea ca nefondată a cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 9/20.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2021.

Astfel, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimatul a arătat că în mod temeinic instanţa de apel a apreciat că referirile sale la şedinţa din 09.09.2022, în care ar fi fost soluţionate excepţiile, reprezintă o eroare materială, din actele dosarului de fond rezultând că excepţiile au fost dezbătute şi analizate la termenul de judecată din 11.04.2022.

Aşa cum rezultă în mod clar din apelul formulat, criticile dezvoltate vizează exclusiv excepţiile dezbătute şi analizate de instanţa de fond la termenul de judecată din 11.04.2022 astfel că, în mod temeinic instanţa de apel a considerat şi stabilit că s-a formulat apel atât împotriva încheierii din 11.04.2022, cât şi împotriva sentinţei din 21.09.2022.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimatul a precizat că, aşa cum corect s-a reţinut în hotărârea apelată, chiar dacă petitul principal al acţiunii priveşte acţiunea în constatarea caducităţii decretului de expropriere, fără a se fi formulat în mod expres o cerere de retrocedare a terenului expropriat, faţă de finalitatea acţiunii, rezultă că acţiunea are caracterul unei acţiuni în realizare, temeiul juridic al acţiunii reprezentându-l dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

A mai arătat intimatul că cererea introductivă formulată de intimata-reclamantă este inadmisibilă în raport de Decizia RIL nr. 53/2007, care a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar, în cauză, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea tocmai pe Legea nr. 33/1994.

Totodată, intimata a susţinut că sunt incidente şi prevederile art. 35 C. proc. civ., având în vedere că cererea privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, iar în speţă, reclamanta avea deschisă calea prevăzută de Legea 33/1994, pe care de altfel îşi întemeiază acţiunea sau de Legea 10/2001.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât curtea de apel a încălcat normele legale referitoare la sesizarea instanţei competentă a soluţiona calea de atac, respectiv dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. proc. civ., în sensul că s-a considerat învestită şi cu un apel vizând încheierea pronunţată de tribunal la data de 11.04.2022, deşi în cererea de apel nu s-a indicat în mod expres că face obiect al căii de atac şi această încheiere de şedinţă, astfel că soluţiile dispuse prin această încheiere au dobândit autoritate de lucru judecat.

Acest motiv de recurs se vădeşte a fi neîntemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, potrivit, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale vizând sesizarea instanţei de control judiciar prin cererea de apel.

Cererea de apel este actul prin care se declanşează controlul judiciar în apel. Ea circumstanţiază o serie de elemente ale devoluţiunii în calea de atac, astfel încât legea procedurală civilă reglementează o serie de menţiuni pe care aceasta trebuie să le cuprindă.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cererea de apel, trebuie să cuprindă, printre altele, indicarea hotărârii atacate, neîndeplinirea acestei cerinţe atrăgând sancţiunea nulităţii cererii, potrivit art. 470 alin. (3) C. proc. civ., fiind vorba, aşadar, de o nulitate expresă, condiţionată, vătămarea fiind prezumată în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Necesitatea acestei menţiuni în cuprinsul cererii de apel este justificată prin nevoia de identificare cu exactitate a hotărârii sau a hotărârilor care se atacă mai ales în cazul în care sunt apelate şi hotărâri parţiale ori încheieri premergătoare.

Indicarea hotărârii care se supune controlului judiciar se poate face prin identificarea expresă(cu număr şi dată) a acesteia în cuprinsul cererii de apel, dar poate fi făcută şi implicit prin dezvoltarea unor motive concludente de apel în acest sens.

Sancţiunea nulităţii cererii de apel pentru neindicarea hotărârii care se atacă intervine, inevitabil, în cazul în care, în absenţa unei menţiuni exprese în acest sens în declaraţia de apel, această chestiune nu este lămurită nici prin motivele de apel (care fie lipsesc, fie sunt neclare). Pe de altă parte, nulitatea prescrisă de art. 470 alin. (3) C. proc. civ. nu operează dacă, deşi hotărârea, pronunţată în dosar, care este supusă controlului judiciar nu este identificată cu număr şi/sau dată a pronunţării, totuşi circumstanţele din cauză nu lasă loc de îndoială asupra hotărârii atacate.

Or, în cauza de faţă, în acord cu statuările instanţei de apel, se constată că, deşi nu a indicat în mod explicit că apelul vizează şi încheierea pronunţată de Tribunalul Brăila la data de 11.04.2022 prin care s-a soluţionat, printre altele, şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, totuşi în cuprinsul declaraţiei de apel sunt dezvoltate motive relevante prin care se critică explicit soluţia pronunţată de tribunal cu privire la această excepţie neexistând nici un dubiu că prin calea de atac exercitată pârâtul urmărea şi reformarea încheierii anterior menţionată.

Aşadar, indiferent de opinia părţii asupra modului în care instanţa de apel a statuat asupra legalei sale sesizări, intră în atribuţiile judecătorului stabilirea acestor limite, nepunându-se problema depăşirii de către instanţa de apel a obiectului învestirii sale, drept pentru care cazul de casare invocat nu poate fi reţinut în cauză sub aspectul analizat.

O altă critică invocată de recurentă vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel cu privire la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii, recurenta susţinând că raţionamentul instanţei de prim control judiciar are la bază premisa total greşita în sensul învestirii primei instanţe de fond cu o acţiune în revendicare, de natură să conducă la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv a Deciziei RIL nr. 53/2007.

Se constată, astfel, că prin critica analizată recurenta susţine în realitate calificarea eronată pe care instanţa de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit prima instanţă, petenta arătând explicit că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 35 C. proc. civ., întrucât, contrar raţionamentului greşit al instanţei de apel întemeiat pe o pretinsă incidenţă a Legii nr. 10/2001 şi a aplicării Deciziei RIL nr. 53/04.06.2007, nu are deschisă calea realizării dreptului, astfel încât justifică interes în a se constata caducitatea decretului de expropriere şi calitatea de proprietar asupra imobilului.

Recurenta aduce, aşadar, în discuţie raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examinate tot din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii este inadmisibilă.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă rezidă în constatarea caducităţii parţiale a Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii, demolarea unor construcţii, scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe, precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie, situate în judeţele Braşov, Brăila, Dolj şi Teleorman, în ceea ce priveşte imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), în suprafaţă totală de 561 mp teren, din care construită 407 mp, menţionat la poziţia nr. 17 din decret, în sensul că exproprierea nu şi-a produs niciodată efectele juridice, imobilul rămânând astfel permanent şi neîntrerupt în proprietatea reclamantei.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 33/1994, actualizată, respectiv art. 192 şi următoarele C. proc. civ.

Aşadar, ca temei de drept al cererii sale de chemare în judecată reclamanta a indicat drept temei juridic o normă vizând exproprierea, cu caracter general, evazivă, precum şi art. 192 şi următoarele C. proc. civ. privitoare la dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, în cadrul unei proceduri contencioase.

Pe de altă parte, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a devenit proprietara imobilului anterior menţionat, descriind în detaliu succesiune actelor juridice în baza cărora a dobândit proprietatea bunurilor, susţinând că începând cu anul 1946 şi-a exercitat permanent şi neîntrerupt dreptul de proprietate asupra imobilului (teren şi construcţii).

Totodată, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat că imobilul a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987, dar că nu a fost niciodată preluat de stat, rămânând permanent în posesia sa de la momentul dobândirii proprietăţii şi până în prezent, solicitând astfel să se constate caducitatea acestui decret pentru a-şi putea intabula dreptul de proprietate în cartea funciară.

Susţinând că deţine posesia imobilului şi considerându-se proprietară acestuia, rezultă că ceea ce reclamanta a urmărit prin promovarea acţiunii a fost constatarea caducităţii decretului de expropriere şi, prin urmare, a calităţii sale de proprietar asupra bunurilor de referinţă.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Statul român în calitate de emitent al decretului de expropriere analizat şi de persoană care ar putea pretinde proprietatea asupra aceloraşi bunuri.

Faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acţiunii introductive şi dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 care reglementează dreptul proprietarilor a căror bunuri au fost preluate prin expropriere de a solicita retrocedarea acestora în situaţia în care bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acesteia în sfera acţiunii în retrocedare(o acţiune în realizare) reglementată de acest temei legal întrucât aceasta susţine că nu a fost niciodată deposedată de bun.

Mai mult, în faţa instanţei de apel, în cuprinsul întâmpinării la apel, reclamanta explicitează desluşit natura raportului juridic pe care este fundamentată acţiunea, susţinând în mod clar că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea caducităţii decretului de expropriere şi calitatea de proprietar asupra imobilului, în temeiul dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ.

Concluzionând în sens contrar, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel nu a analizat izvorul pretenţiilor reclamantei, nedând eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita calificare de către instanţa de apel a cerererii de chemare în judecată, cu consecinţe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenţiei reclamantei şi, în continuare, asupra inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în raport de acest temei eronat, se vădesc a fi întemeiate şi atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Drept urmare, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de către acceaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată urmând ca, subsecvent, să aprecieze cu privire la incidenţa în cauză a Deciziei nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie -Secţiile Unite în recurs în interesul legii, admisibilitatea acţiunii, eventuala intervenire a caducităţii Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987 sub aspectele invocate de reclamantă şi posibilele efecte ale acestei caducităţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 9/A din 20 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.