Recognition of EU divorce decree: sufficiency of foreign service certification under Regulation 2201/2003 versus domestic procedural equivalence

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, în data de 22.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat recunoaşterea în integralitatea sa a sentinţei civile nr. 29/2021, pronunţate de către Judecătoria de Instrucţie nr. 5 - Violentă domestică din El Prat de Llobregat (Regatul Spaniei) în dosarul de divorţ în contencios nr. 4/2021, definitivă la data de 28.02.2022, şi încuviinţarea executării sale pe teritoriul României.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 623/F/19.05.2022, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect exequator.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 105A din 30 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 623 F din 19.05.2022, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul - pârât B., ca nefondat.

A obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 1.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, constând în onorariu de avocat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 105A din 30 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac menţionează că a depus în faţa instanţei de apel înscrisuri din care reiese că intimatul-pârât a fost citat conform legislaţiei spaniole, cu menţiunea de a se prezenta la procesul de divorţ la începutul anului 2021.

Menţionează că în legislaţia spaniolă divorţul este consecinţa violenţei domestice, iar cauza penală în care intimatul-pârât a fost condamnat şi în care s-a emis un ordin de protecţie este strâns legată, până la identitate cu procesul de divorţ.

Conform aceleiaşi legislaţii, intimatul-parat avea obligaţia de a anunţa autorităţile judiciare în cazul schimbării domiciliului, ceea ce, cu rea-credinţă, nu a făcut. Prin urmare, la data la care a fost citat, autorităţile spaniole au acţionat conform legii, l-au citat în Spania, la domiciliul său, procedura fiind legal îndeplinită.

Afirmaţia intimatului-pârât în sensul că la data respectivă nu se mai afla pe teritoriul Spaniei, fiind dat afara pe nedrept din propria sa locuinţa şi lipsit total de resurse financiare, decizând să revină în România, întrucât nu avea o alta alternativă care să-i asigure mijloace de subzistenţă, şi că din acel moment locuieşte statornic în România, este una falsă.

De asemenea, şi susţinerea intimatului-pârât în sensul că a promovat o acţiune de divorţ ce a fost înregistrată, în data de 07.01.2021, pe rolul Judecătoriei Slobozia sub nr. x/2021, dată la care se afla de ceva vreme în România, este tot una falsă, aspect demonstrat prin depunerea la dosar a dovezii privind efectuarea, în data de 16.01.2021, a tranferului bancar de la o filială bancară aflată în Spania, El Prat de Llobregat, Piaţa Ajuntamen. Mai mult, în aceeaşi zi, acesta s-a întâlnit în parc cu copiii, astfel cum reiese din declaraţia autentica a doamnei C..

Cât priveşte legalitatea procedurii de citare şi comunicare a hotărârii din procesul de divorţ din Spania, recurenta arată că, la momentul formulării celei de-a doua plângeri penale împotriva intimatului, autorităţile spaniole au luat legătura telefonic cu intimatul în toamna anului 2021, aflând de la acesta ca nu mai locuieşte în Spania.

Necunoscând unde locuieşte intimatul la momentul comunicării hotărârii de divorţ, instanţa spaniola a aplicat normele din legea străină, comunicând hotărârea prin edict, ceea ce în România este echivalentă cu citarea prin mica publicitate sau la uşa instanţei.

Revenind la soluţia pronunţată de instanţa de apel, se susţine că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea nomelor de drept material, interpretând greşit probele depuse de recurentă la dosar.

Astfel, instanţa a respins proba cu înscrisul reprezentat de dovada încasării în contul racesteia a sumei de 300 euro datorata de către intimat conform hotărârii judecătoreşti spaniole, pe motiv că acesta face referire la un transfer bancar. Or, transferurile bancare nu se pot efectua doar dintr-un cont în alt cont, online, ci şi prin prezentarea fizică la bancă, unde este obligatorie completarea ambelor conturi, atât al celui ce trimite banii, cât şi al celui ce urmează a primi, pe înscrisul bancar. În situaţia în care plata se efectua online nu mai era menţionată denumirea sucursalei de unde s-a efectuat depunerea.

Totodată, solicită a se avea în vedere că intimatul nu a făcut dovada contrară acestor susţineri, prin arătarea extrasului bancar ce ar fi făcut dovada transferului între conturi.

Pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi recunoaşterea efectelor sentinţei civile nr. 29/2021 pronunţata de către Judecătoria de Instrucţie nr. 5 - Violenta domestica din El Prat de Llobregat (Regatul Spaniei) pe teritoriul României.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare la recurs, prin care prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, faţă de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

După cum rezultă din hotărârile instanţelor de fond, prin sentinţa nr. 29/2021 pronunţată de Tribunalul de Anchetă Preliminară nr. 5 El Prat de Llobregat la 16.11.2021 s-a pronunţat desfacerea prin divorţ a căsătoriei dintre D. şi B., atribuindu-se exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti asupra copiilor părţilor E., F., G. şi H., în favoarea mamei şi custodia exclusivă a copiilor minori, fără regim de vizite pentru tată.

În mod judicios au constatat instanţele de fond că, în cauză, fiind vorba de recunoaşterea unei hotărâri având ca obiect divorţ, pronunţată de o instanţă din Regatul Spaniei, stat membru al Uniunii Europene, sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 şi nu prevederile subsidiare referitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, cuprinse în C. proc. civ.

După cum s-a reliefat şi în cuprinsul sentinţei tribunalului, potrivit art. 21 din Regulamentul nr. 2201/2003, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. Urmează de aici că recurenta-reclamantă ar fi putut să nu recurgă la procedura judiciară de faţă şi să se prevaleze direct de recunoaşterea de plin drept a hotărârii judecătoreşti menţionate, atât în ceea ce priveşte efectele sale asupra relaţiei matrimoniale desfăcute prin divorţ, cât şi în ceea ce priveşte măsurile luate cu privire la autoritatea părintească.

Sub acest aspect, în mod lipsit de echivoc dispune art. 21 alin. (2) din Regulamentul menţionat că în special şi fără a aduce atingere alin. (3), nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunţate în alt stat membru în materie de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. Aşadar, un eventual refuz al autorităţilor naţionale de a lua act de efectele hotărârii străine ar fi fost lipsit de orice fundament legal.

În condiţiile în care însă partea a ales să ceară, totuşi, pe cale judiciară recunoaşterea hotărârii pronunţate în Regatul Spaniei, astfel cum art. 21 alin. (3) din Regulament o permite în mod expres, aceasta trebuia să se conformeze cerinţelor speciale edictate de acelaşi Regulament pentru ipoteza pronunţării hotărârii în lipsa pârâtului.

Astfel, potrivit art. 22 lit. b) din Regulament, o hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaşte: (...)

(b) în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Totodată, un motiv identic de refuz este reglementat în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti de art. 23 lit. c) din Regulament.

Rezultă totodată din art. 37 din Regulament că partea care solicită sau contestă recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti ori solicită încuviinţarea executării trebuie să prezinte:

(a) o copie a hotărârii care să întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale şi (b) certificatul menţionat la articolul 39.

(2) În afară de aceasta, în cazul în care este vorba despre o hotărâre în lipsă, partea care solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării trebuie să prezinte:

(a) originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau (b) orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Or, în condiţiile în care a ales să solicite recunoaşterea hotărârii, deşi această recunoaştere operează de plin drept, reclamanta trebuia să se conformeze dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Regulament.

Instanţele de fond au apreciat, pe temeiul datelor disponibile în etapele devolutive, că această dovadă nu a fost făcută.

Această chestiune este însă supusă cenzurii Curţii de Casaţie, căci ea nu reprezintă o problemă de fapt, ci o problemă de regularitate a procedurii străine care este supusă aprecierii instanţelor învestite cu cererea de recunoaştere, similar modului în care, sub imperiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs este în drept să aprecieze nemijlocit datele rezultate din dosarul cauzei pentru a verifica şi stabili ea însăşi dacă există sau nu neregularitatea procedurală invocată. Aşadar, în dreptul intern, atunci când este vorba despre chestiuni precum regularitatea procedurii de citare, instanţa de recurs nu este ţinută de constatările instanţelor de fond, spre deosebire de situaţia în care aceste constatări privesc stabilirea situaţiei de fapt relevante pe fondul raportului juridic litigios.

În cauza de faţă, verificarea motivului de refuz al recunoaşterii hotărârii pronunţate în Regatul Spaniei constituie o chestiune de drept, în privinţa căreia este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu o chestiune eminamente de fapt. Aşa fiind, de vreme ce recursul declarat pune în discuţie inexistenţa unui motiv de refuz al recunoaşterii şi, în mod necesar, şi respectarea regulii generale, a recunoaşterii de drept a hotărârii pronunţate în alt stat membru al Uniunii Europene, acesta este susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi, prin urmare, nu este nul, chiar dacă prezinte deficienţe de structurare şi cuprinde şi o seamă de referiri la anumite chestiuni de fapt. Aşa fiind, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, ca nefondată.

Înalta Curte mai reţine că recunoaşterea de plin drept a efectelor hotărârii străine, ca şi procedura simplificată de exequatur reglementată de art. 31 şi urm. din Regulament (care de altfel nu a fost respectată de prima instanţă, care a dispus citarea părţii în contradictoriu cu care se cere recunoaşterea, fără însă ca această chestiune să fi fost invocată pe calea apelului ori recursului) se întemeiază pe gradul înalt de încredere reciprocă între sistemele judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene, protecţia judiciară a drepturilor fundamentale şi procedurile de judecată în sine, ca şi soluţiile date pe fondul raporturilor juridice de familie fiind privite a fi în principiu echivalente, chiar dacă specificul procedurilor judiciare diferă, astfel cum rezultă cu prisosinţă şi în prezenta cauză.

După cum rezultă din art. 31 alin. (3) din Regulament, în nici un caz, hotărârea judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond. În raport de această interdicţie a revizuirii pe fond, ca expresie a încrederii reciproce între sistemele judiciare ale statelor membre, o soluţie similară trebuie reţinută şi în ceea ce priveşte formele procedurale parcurse în statul străin.

Astfel, este real că Regulamentul însuşi impune o sarcină suplimentară părţii care solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării în ipoteza în care hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii adverse, stabilind că această parte trebuie să prezinte (să depună) originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat.

Din maniera în care este formulat textul de lege, ca şi din considerentele ce preced rezultă însă că instanţa verifică doar dacă există un document oficial, emanat de la instanţa străină ori de la altă autoritate judiciară competentă, care să ateste (să stabilească) faptul că că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat. Un atare document, distinct de certificatul emis potrivit art. 39 din Regulament, este deopotrivă necesar şi suficient pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei legale.

Aşa fiind, aplicarea art. 37 alin. (2) din Regulament nu presupune că instanţa în faţa căreia se pune în discuţie recunoaşterea ori executarea ar fi îndreptăţită sau chiar obligată să verifice în ce măsură actul oficial al autorităţii judiciare de origine care atestă îndeplinirea procedurii de citare ar corespunde sau nu realităţii. Instanţa naţională nu va proceda la verificarea conţinutului formal al citaţiei ori a împrejurării dacă agentul procedural a respectat întrutotul procedura naţională de comunicare; totodată şi a fortiori, instanţa respectivă nu verifică echivalenţa formelor procedurale străine cu propria lege naţională (din statul forului în care se discută recunoaşterea), verificând dacă există dovezi de îndeplinire a procedurii de citare cu un conţinut similar legii naţionale. O asemenea verificare ar contraveni principiului încrederii reciproce, ca şi regula nerevizuirii pe fond a hotărârii străine. Este prin urmare suficient să existe un document care atestă respectarea formelor aplicabile comunicării într-o manieră care a permis pârâtului să ia la cunoştinţă de procedura îndreptată împotriva sa.

Prin raportare la cele ce preced, se constată că în faţa instanţei de recurs a fost depusă atestarea oficială, emisă de funcţionarul judiciar competent (grefier) din cadrul Tribunalului de prim grad şi de instrucţie nr. 5 din El Prat de Llobregat, document care atestă că intimatul-pârât B. a luat la cunoştinţă de existenţa prezentului dosar (de divorţ) ridicând personal citaţia la 23.02.2021, fără ca ulterior să se fi prezentat ori să fi indicat altă adresă pentru notificare sau comunicare.

Acest document, depus în instanţa de recurs în condiţiile art. 492 C. proc. civ., face în sine dovada regularităţii procedurii de comunicare în faţa instanţei străine. Ca atare, în cauză se impune concluzia că sunt îndeplinite exigenţele art. 37 alin. (2) lit. a) din Regulament.

Se impune de altfel coroborarea acestui atestat cu restul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, documente care atestă că împotriva intimatului-pârât au fost adoptate anterior sancţiuni penale şi injoncţiuni ca urmare a unor fapte de violenţă domestică, rezultând din înscrisurile evocate că intimatul-pârât, la acea dată domiciliat în Regatul Spaniei, avea deplină cunoştinţă de procedurile derulate. După cum rezultă din înscrisurile depuse în recurs, aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la procedura de divorţ, finalizată cu hotărârea a cărei recunoaştere se solicită în cauză.

De altfel, sunt întemeiate susţinerile recurentei cu privire la strânsa legătură între procedurile referitoare la actele de violenţă domestică comise de intimat şi procedurile de divorţ, aceste legături rezultând din multiplele acte judiciare spaniole depuse la dosar, inclusiv din menţiunile rezultate din verificările grefierului competent al instanţei spaniole, aflate la dosar apel. Or, este limpede că debutul acestor proceduri judiciare se situează în timp la o dată la care intimatul-pârât în mod cert se afla în Regatul Spaniei şi a luat la cunoştinţă personal despre existenţa amintitelor proceduri, declarând de altfel şi apel, astfel cum rezultă din hotărârea Curţii de Apel provinciale Barcelona din 16.11.2021, aflată la f. x prim dosar fond.

Înalta Curte subliniază că plecarea intimatului-pârât în România, după ce a luat la cunoştinţă de dosarul de divorţ aflat pe rol în Regatul Spaniei şi fără a înştiinţa instanţa spaniolă despre schimbarea domiciliului, nu constituie motiv de refuz al recunoaşterii ori al executării hotărârii spaniole în România, fiind vorba despre o evidentă încălcare a obligaţiilor procesuale ce incumbă oricărei persoane implicate în proceduri judiciare, ca şi o neregularitate pricinuită prin propriul fapt, care nu poate fi invocată nici în dreptul intern pentru a contesta validitatea actelor de procedură întocmite în aceste condiţii (cf. art. 178 alin. (2) C. proc. civ.).

În acest sens, se constată că în procesul de divorţ a fost emisă citaţie pentru intimatul-pârât B., citaţie care cuprinde şi menţiunea obligaţiei pârâtului de a înştiinţa instanţa despre oricare schimbare de adresă (domiciliu) care intervine pe parcursul procesului, în conformitate cu art. 155.5 par. 1 C. proc. civ. spaniol - fila x, 70 dosar apel. Această citaţie se coroborează cu atestarea grefierului instanţei spaniole, din care rezultă că citaţia a fost comunicată personal intimatului, care ulterior nu s-a prezentat în instanţă şi nu a înştiinţat instanţa cu privire la deplasarea sa în România. În aceste coordonate, autoritatea judiciară competentă a constatat contumacia pârâtului, hotărârea fiind pronunţată în lipsa acestuia, în condiţiile legii de procedură străine.

Or, faţă de atestările emise de autoritatea judiciară competentă din Regatul Spaniei, îndeosebi cea depusă în faţa instanţei de recurs (şi care, într-o conduită diligentă, ar fi trebuit ataşată cererii de chemare în judecată), vor fi înlăturate constatările instanţelor de fond, care au reţinut că intimatul ar fi plecat anterior în România şi nu ar fi fost citat în mod legal, aceste constatări echivalând cu o contrazicere directă a atestării emise de autoritatea judiciară competentă, nejustificată în raport de ansamblul considerentelor ce preced, nefiind permisă cenzurarea pe fond a atestării emise de autoritatea judiciară străină, pe temeiul tuturor actelor de procedură întocmite în statul străin şi regulilor de procedură incidente acestora.

Potrivit art. 59 şi urm. dosar apel, hotărârea pronunţată a fost adusă la cunoştinţa părţii lipsă prin publicare în Buletinul Oficial al Statului, fiind ulterior declarată definitivă prin neapelare.

Parcursul procedural al cauzelor penale şi civile îndreptate împotriva intimatului-pârât, ca şi condiţiile în care acesta din urmă a fost iniţial citat, apoi citat prin publicitate în condiţiile dreptului procedural spaniol rezultă din raportul întocmit de avocatul I., depus de asemenea în instanţa de recurs . Curtea reţine că acest raport are doar o valoare probatorie complementară, urmând însă a fi reţinut ca veridic, întrucât se completează cu actele oficiale emise de instanţa spaniolă şi emană de la un specialist în drept, ţinut de obligaţii de probitate morală şi profesională, nefiind aşadar de o simplă depoziţie de martor extrajudiciară (spre deosebire de declaraţia depusă în faţa instanţei de apel şi înlăturată pe acest motiv).

Înalta Curte subliniază că, în măsura în care apreciază că actele de procedură efectuate în faţa instanţei spaniole sunt afectate de neregularităţi, în pofida actelor judiciare care atestă contrariul în prezenta procedură de recunoaştere, intimatul trebuie să recurgă la remediile (căile de atac) deschise de legea statului de origine, în faţa căruia poate, spre exemplu, să invoce ansamblul circumstanţelor arătate în prezenta cauză, cu scopul reluării procesului de divorţ. În măsura în care nu astfel de apel ar fi admis (analog situaţiei cunoscute în dreptul intern, în care o hotărâre aparent definitivă este ulterior anulată în considerarea unor vicii referitoare la citarea şi comunicarea actelor de procedură), rămâne în mod evident fără efecte recunoaşterea hotărârii iniţiale. De asemenea, pentru raţiuni de simetrie, dacă instanţa de control judiciar spaniol confirmă legalitatea procedurilor de citare care rezultă din documentele disponibile în prezent, ar fi inadmisibil ca instanţa română să statueze contrariul, revizuind pe fond hotărârile străine.

Ca urmare, în coordonatele concrete deja expuse, remediul pretinselor neregularităţi nu poate fi refuzul recunoaşterii - în condiţiile în care la dosar au fost depuse înscrisurile cerute de art. 37 alin. (2) din Regulament - ci contestarea actelor emise în faţa instanţelor de control judiciar din statul de origine.

Existând o hotărâre străină care, sub rezerva remediilor amintite în paragraful precedent, are caracter definitiv, procesul de divorţ deschis în paralel de intimat în faţa instanţelor române nu se poate finaliza cu o hotărâre susceptibilă de recunoaştere în Regatul Spaniei, care este locul ultimului domiciliu comun al părţilor, ca şi statul de domiciliu al copiilor minori.

Astfel, potrivit art. 22 lit. d) din Regulament, existenţa hotărârii pronunţate în Regatul Spaniei constituie un impediment (motiv de refuz) al recunoaşterii eventualei hotărâri ce ar urma să fie pronunţată de instanţa română. Ca urmare, ansamblul apărărilor întemeiate pe procesul de divorţ deschis în faţa instanţei române vor fi înlăturate.

Se constată prin urmare incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind îndeplinite în cauză condiţiile recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a hotărârii străine atât în ceea ce priveşte divorţul, cât şi în ceea ce priveşte măsurile referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti şi la plata pensiei de întreţinere, conform celor ce preced.

Înalta Curte constată că, în raport de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., nu este posibilă pronunţarea unei soluţii corespunzătoare chiar de către instanţa de recurs, urmarea casării dispuse fiind trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, care va avea în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 105A din 30 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2022.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.