Land revendication barred by special restitution regime; appeal on inadmissibility rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în data de 27 iunie 2017, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Municipiul Bucureşti, şi D., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren, în suprafaţă de 416,66 mp, situat în Bucureşti, str. x, proprietatea acestora, conform actelor de proprietate; radierea pârâţilor din cartea funciară a imobilului nr. x, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară sector 2 şi înscrierea lor în cartea funciară, în calitate de proprietari.

În subsidiar, pentru situaţia în care terenul revendicat este imposibil de restituit în natură, au solicitat contravaloarea acestuia, la valoarea de circulaţie de la data introducerii acţiunii, obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pentru ultimii 3 ani, anterior introducerii acţiunii, respectiv pentru perioada 27 aprilie 2014 - 25 aprilie 2017, în valoare de 46.800 RON, şi obligarea pârâţilor la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia, de la data pronunţării hotărârii de revendicare şi până la intrarea bunului în folosinţa lor sau până la data plăţii contravalorii terenului şi a tuturor drepturilor cuvenite prin efectul revendicării, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În data de 4 aprilie 2018, reclamanţii au depus la dosar cerere adiţională, prin care au arătat că acţiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, iar în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi D. solicită să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. x din data de 9 martie 2006 încheiat între aceştia, contract prin care s-a transmis folosinţa terenului în suprafaţă de 450 m.p., situat în Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 900 din data de 5 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins capătul de cerere prin care se solicita lăsarea în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 416,66 mp, situat în Bucureşti, str. x, ca inadmisibil. A respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rectificarea cărţii funciare, ca neîntemeiată, şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1908A din data de 12 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi C., B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 900 din data de 5 august 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, D., şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1908A din data de 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii C., B. şi A., prin care au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, faptul că instanţa de apel a reiterat toată motivarea primei instanţe, fără a avea o motivare proprie, reţinând în mod greşit şi nejustificat de vreo dovadă certă faptul că terenul revendicat ar fi fost expropriat prin Decretul nr. 55/1987, precum şi că acesta ar face parte din suprafaţa de 7.413 m.p. teren viran situat la adresa poştală - str. x.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod nejustificat faptul că terenul proprietatea reclamanţilor, situat în str. x, şi terenul situat la aceeaşi adresă poştală, concesionat de Primăria Municipiului Bucureşti către D., nu s-ar suprapune.

Potrivit raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, expertul a răspuns la obiectivul referitor la suprapunerea celor două terenuri, reţinând că acestea sunt diferite şi nu se suprapun, însă recurenţii susţin că obiectivul expertizei era altul, şi anume să se stabilească dacă terenul din str. x, sector 2 deţinut de recurenţii-reclamanţi, conform certificatului de moştenitor, şi terenul concesionat de D., din str. x, căruia i s-a atribuit ulterior nr. poştal 53A, reprezintă unul şi acelaşi teren. Expertul nu a lămurit această chestiune, nerăspunzând la această întrebare.

Se mai susţine că, atât tribunalul, cât şi curtea de apel, au reţinut că există un material probator în cauză care stabileşte că terenul din str. x, sector 2 a fost expropriat de stat şi concesionat intimatei-pârâte D.. Or, în condiţiile în care instanţa de apel a afirmat că terenul proprietatea acestora nu se suprapune cu terenul concesionat, fiind vorba despre două terenuri diferite, în mod nelegal şi netemeinic a reţinut că terenul acestora ar fi fost expropriat.

Susţin recurenţii că nu există dovezi cu privire la exproprierea terenului anterior anului 1989, astfel încât acţiunea să apară ca fiind inadmisibilă şi ca aceştia să nu poată apela la procedura prevăzută de normele de drept comun în susţinerea cererii de revendicare.

Se mai invocă şi faptul că instanţa de apel s-a aflat în eroare atunci când a reţinut că, pe parcursul litigiului, aceştia ar fi avut o poziţie oscilantă în ceea ce priveşte actul care face dovada dreptului de proprietate, în condiţiile în care au susţinut că certificatul de moştenitor nr. x din data de 3 mai 2007, eliberat de E. - Birou Notar Public F., reprezintă act de proprietate.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a admis, astfel, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun. Totodată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a reţinut că certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate.

Sub acest aspect, au arătat că nu puteau apela la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 întrucât, la data adoptării şi intrării în vigoare a legii speciale, terenul proprietatea autorilor lor nu era expropriat, aflându-se în proprietatea şi folosinţa lui G. şi H., până la data la care D. a început construcţia casei existente şi astăzi pe acest teren.

Cât priveşte actul de proprietate eliberat de Arhivele Statului, acesta nu priveşte terenul în litigiu, fiind depus din eroare la dosar.

Astfel, susţin că nu erau îndeplinite condiţiile pentru a putea să apeleze la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, câtă vreme nu s-a putut face dovada exproprierii şi a faptului că terenul se află în proprietatea Statului, din situaţia juridică a terenului din anul 2000 rezultând că acesta se afla în proprietatea autorilor lor.

Cât priveşte expertiza efectuată la instanţa de fond, aşa cum au susţinut şi anterior, aceasta nu a răspuns tuturor obiectivelor, expertul evitând răspunsul cu privire la suprapunerea numerelor poştale, deşi este evident că este vorba despre acelaşi teren.

Din înscrisurile depuse la dosar de intimatul-pârât Municipiul Bucureşti şi de către intimata-pârâtă D., precum şi din documentaţia avută de intimatul-pârât Municipiul Bucureşti la data concesionării, reiese faptul că terenul era proprietatea lui G. şi H., iar părţile adverse au cunoscut această situaţie juridică, însă, în mod fraudulos, au încheiat contractul de concesiune. Dovada faptului că au cunoscut această situaţie o constituie chiar recunoaşterea intimatei-pârâte D., din întâmpinare, precum şi documentaţia de la data concesionării, pe care o indică în cuprinsul cererii de recurs.

Recurenţii-reclamanţi au redat istoricul proprietăţii, susţinând că autorii lor au dobândit terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949, autentificat de Tribunalul Ilfov, act care nu se regăseşte la Arhivele Statului. Prin certificatul de moştenitor nr. x/1982, emis de Notariatul de Stat sector 5, reiese că, de pe urma defunctului H. s-a transmis prin moştenire cota de 1/2 din terenul din str. x, sector 2 către soţia sa, I., şi către fiul său, J., cealaltă cotă de 1/2 aparţinând fratelui defunctului, G.. La Arhivele Naţionale s-a găsit doar un extras de Carte Funciară şi un act de partaj, şi s-a răspuns că nu s-a găsit actul de proprietate.

Au menţionat că relaţiile şi înscrisurile ce se regăsesc la dosarul cauzei, şi care se referă la situaţia juridică a terenului la data concesionării către intimata-pârâtă D., enumerate în cuprinsul cererii de recurs, nu au fost avute în vedere de către instanţa de fond, care nu face nicio referire la acestea şi nu motivează de ce le înlătură.

Pentru ca aceştia sau autorii acestora să poată formula o notificare în baza Legii nr. 10/2001 era necesară deţinerea de documente care să ateste exproprierea terenului anterior datei de 22 decembrie 1989, însă terenul are rol fiscal şi nicio autoritate de stat nu le-a eliberat un document care să ateste exproprierea acestuia.

La dosar a fost depus de către Arhivele Statului întreg Decretul nr. 55/1987, în Anexa 4, la nr. 180, fiind menţionat:

"Baraca tâmplărie, cabina basculă, cabina transformator, str. x, sector 2 (362,64/120,00 m.p.), anul construirii 1965". Or, terenul proprietatea lui H. era un teren viran la nivelul anului 1982, conform menţiunilor din certificatul de moştenitor.

Deşi expertiza reţine că terenul din str. x a avut o suprafaţă de 7.413 mp., în aceasta nu se precizează la nivelul cărui an a avut această suprafaţă, în condiţiile în care, în anul 1986, conform certificatelor de moştenitor de pe urma lui G. şi H., doar suprafaţa de 450 mp. a avut nr. poştal 53, restul suprafeţei de teren de 7.413 mp. ar fi putut să fie pe str. x, dar nu la nr. 53. Dacă terenul de 450 mp. ar fi făcut parte dintr-o suprafaţă de 7.413 mp şi tot terenul ar fi fost la nr. poştal 53, atunci nu ar fi putut fi identificat exact în anul 1986.

Criticând raţionamentul instanţei care a determinat concluzia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a împrejurării că terenul a fost expropriat şi a faptului că nu au dreptul să revendice imobilul, trebuind să apeleze la procedura Legii nr. 10/2001, au susţinut că din raţionamentul logico-juridic ar fi trebuit să rezulte o legătură între Deciziunea nr. 1806/1953 şi Decretul nr. 55/1987, pentru că, în situaţia exproprierii prin Deciziunea nr. 1806/1953, imobilul nu ar mai fi putut fi expropriat încă odată prin Decretul nr. 55/1987. Apreciază că ambele acte privesc exproprierea terenului din str. x, însă niciunul nu vizează terenul proprietatea lui G. şi H., fiind cunoscut faptul că regimul comunist, când făcea exproprieri, menţiona şi proprietarul de la care se făcea exproprierea.

La data concesionării şi ulterior, terenul în suprafaţă de 450 mp era identificat în str. x nr. poştal 53, iar, ulterior, intimata-pârâtă D. a solicitat un nou nr. poştal şi a obţinut nr. poştal 53A.

Concluzionând, au arătat că, în cazul în care ambele părţi invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanţa trebuie să compare titlurile de proprietate înfăţişate de părţi şi să dea câştig de cauză aceleia al cărei titlu este preferabil.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a combătut susţinerile recurenţilor-reclamanţi, solicitând respingerea recursului şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de apel ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, a susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, prin raportare la împrejurarea că recurenţii-reclamanţi şi/sau autorii acestora nu au formulat cerere de revendicare conform Legii nr. 18/1991 sau în temeiul altor legi aplicabile, în termenele şi condiţiile prevăzute de acestea.

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1908A din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 05 decembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când instanţa a reţinut cauza spre soluţionare şi a dispus amânarea pronunţării asupra recursului în data de 12 decembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii reclamanţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Curtea reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În speţă, fără a invoca niciuna dintre ipotezele mai sus prezentate, recurenţii susţin doar că instanţa de apel nu a făcut o motivare proprie a deciziei pronunţate, preluând în întregime considerentele sentinţei primei instanţe şi reţinând în mod greşit şi nejustificat de nicio dovadă certă faptul că terenul revendicat ar fi fost expropriat prin Decretul nr. 55/1987, că acesta ar face parte din suprafaţa de 7.413 m.p. teren viran situat la adresa poştală - str. x, şi că nu se suprapune peste terenul concesionat de Primăria Municipiului Bucureşti către D..

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamanţi prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa de apel a demonstrat corectitudinea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, la normele de drept material aplicabile litigiului şi la procedura concretă pe care părţile o aveau la dispoziţie pentru soluţionarea pretenţiilor lor, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, reţinând că este învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil care, în evidenţele funciare, apare ca fiind proprietatea Statului Român, prin administrator Municipiul Bucureşti, potrivit anexei la Decretul Consiliului de Stat nr. 55/1987 emis de DGE, fiind concesionat pârâtei D., potrivit contractului de concesiune nr. x/2006, şi cu privire la care reclamanţii pretind că, iniţial, autorii lor şi, în prezent, ei deţin un drept de proprietate, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.1949 de către Tribunalul Ilfov, secţia I civilă, plătind impozite şi taxe, instanţa de apel a analizat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, reţinând că aceste aspecte au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi că, raportat la situaţia sa juridică, rezultată din înscrisurile depuse la dosar, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special, aplicabil imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că nu poate face obiectul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.

În concret, observând că apelanţii reclamanţi au invocat, mai întâi, drept titlu al autorilor lor, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.1949 de către Tribunalul Ilfov, prin care numiţii H. şi G. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - teren fără construcţie - situat în oraşul Griviţa, B-dul x, nr. 53, fost str. x, fost parcela x din parcelarea Dămăroaia, comuna suburbană Griviţa, teren care are o suprafaţă de circa 448 m.p., iar, ulterior, actul de partaj voluntar din 06.05.1945, transcris sub nr. x/1949 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1947 şi transcris sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, instanţa de apel a procedat la identificarea terenurilor la care aceste acte fac referire, precum şi a terenului revendicat, în vederea stabilirii corecte a regimului juridic al acestora de-a lungul timpului şi, cu precădere, la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001, act normativ ce reglementează o procedură specială pentru redobândirea de către persoanele îndreptăţite a dreptului de proprietate, apreciind că, relevant din punct de vedere al aplicării acestor din urmă dispoziţii legale, este a se stabili dacă terenul ce face obiectul acţiunii în revendicare a fost preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii sau dacă acesta a rămas în proprietatea autorilor reclamanţilor.

Reţinând concluziile expertizei topografice efectuate în cauză în faţa primei instanţe, pe baza Planului topografic al oraşului Bucureşti întocmit în perioada 1947-1955, instanţa de apel a stabilit că terenul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.1949 de către Tribunalul Ilfov şi cel ce face obiectul actului de partaj voluntar din 06.05.1945, transcris sub nr. x/1949 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, dobândit prin cumpărare cu actul autentificat sub nr. x/1947 şi transcris sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, nu se suprapun cu terenul ce face obiectul contractului de concesiune încheiat între intimata pârâtă D. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, acestea aflându-se la o distanţă de 5,3 km, respectiv, de 1,6 km de acesta din urmă.

În ceea ce priveşte terenul revendicat de către reclamanţi, identificat în prezent la adresa poştală din str. x A, s-a concluzionat, pe baza aceleiaşi expertize, că acesta face parte dintr-un lot mai mare de teren, în suprafaţă de 7413 m.p., situat în str. x, ce a figurat ca fiind proprietate de stat, categoria de folosinţă « alte terenuri », fiind înregistrat la nivelul anului 1986 ca posesor de parcelă, Consiliul Local Sector 2 Bucureşti.

În ceea ce priveşte modalitatea în care terenul de 7413 m.p. situat în str. x a intrat în proprietatea statului, Curtea de apel a constatat, în acord cu susţinerile apelanţilor reclamanţi, că nu există înscrisuri care să ateste în mod expres preluarea acestuia de către stat, dar a apreciat că inexistenţa unui act formal de preluare nu exclude posibilitatea ca terenul să fi fost preluat în fapt, fără titlu, dispoziţiile art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de Aplicare a Legii 10/2001 instituind o prezumţie relativă de preluare a imobilului de către stat în situaţia în care acesta se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a trecerii în proprietatea statului.

Or, aceasta este şi situaţia în cauza de faţă, inexistenţa unui act în care să fie menţionată preluarea expresă a imobilului din str. x neputând împiedica instanţa să deducă, în baza unei prezumţii relative, faptul că acesta a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără nici un titlu, în condiţiile în care, la nivelul anului 1953, pe acesta figurau construcţii date în administrarea K., ce urmau să fie la rândul lor dărâmate, iar, în prezent, pe amplasamentul fostei parcele de 7413 m.p., au fost emise procese-verbale de punere în posesie în favoarea unor terţe persoane, în temeiul dispoziţiilor Legii 18/1991, respectiv, au fost încheiate contracte de concesiune, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul parcelei ce face obiectul acţiunii în revendicare.

Curtea a constatat că prezumţia astfel reţinută nu a fost răsturnată de către reclamanţi, nici certificatele de moştenitor, în cuprinsul cărora se face referire la transmiterea unei cote părţi din terenul situat în str. x, şi nici certificatele de atestare fiscală depuse la dosar nefăcând dovada faptului că imobilul în litigiu ar fi rămas în proprietatea autorilor reclamanţilor, respectiv, a reclamanţilor.

În raport de aceste considerente, Curtea de apel a constatat, contrar susţinerilor nedovedite ale apelanţilor reclamanţi potrivit cărora imobilul era folosit de către autorii lor drept grădină, că, în mod corect prima instanţă a stabilit că, la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001, terenul ce face obiectul acţiunii în revendicare nu se afla în proprietatea apelanţilor reclamanţi sau a autorilor lor, ci era în deţinerea unei entităţi dintre cele la care face referire art. 21 alin. (1) din Legea 10/2001, acesta intrând în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii, redobândirea sa în natură sau prin echivalent fiind posibilă doar prin parcurgerea procedurii speciale reglementate de actul normativ anterior menţionat, potrivit celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă a cererilor şi apărărilor părţilor, precum şi a tuturor probelor administrate, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei, susţinerile în sens contrar formulate de recurenţi fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel a reţinut în mod nejustificat faptul că terenul proprietatea lor, situat în str. x, şi terenul situat la aceeaşi adresă poştală, concesionat de Primăria Municipiului Bucureşti către D., nu s-ar suprapune, şi că terenul din str. x, sector 2 a fost expropriat de stat şi concesionat intimatei-pârâte D., în condiţiile în care expertiza efectuată la fond nu a avut un astfel de obiectiv iar în cauză nu există probe care să demonstreze exproprierea înainte de 1989, recurenţii reclamanţi îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a analizat şi interpretat situaţia de fapt şi materialul probator administrat, or, împrejurarea că reclamanţii sunt nemulţumiţi de concluziile la care a ajuns instanţa de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile apelanţilor reclamanţi, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel.

Deşi recurenţii apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de dezlegările şi statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/22018, potrivit cărora atunci când există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), instanţa este ţinută a face aplicarea normelor speciale, şi raportat la situaţia juridică concretă a imobilului în litigiu, nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun din materia revendicării, acţiunea dedusă judecăţii fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenţii nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

În esenţă, reclamanţii susţin că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a admis, astfel, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun. Totodată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a reţinut că certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate.

Criticând raţionamentul instanţei care a determinat concluzia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a împrejurării că terenul a fost expropriat anterior anului 1989, recurenţii reclamanţi au reiterat situaţia de fapt, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că nu puteau apela la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, întrucât, în realitate, la data adoptării şi intrării în vigoare a legii speciale, terenul proprietatea autorilor lor nu era expropriat, aflându-se în proprietatea şi folosinţa lui G. şi H., până la data la care D. a început construcţia casei existente şi astăzi pe acest teren. Pentru ca ei sau autorii lor să poată formula o notificare în baza Legii nr. 10/2001, era necesară deţinerea de documente care să ateste exproprierea terenului anterior datei de 22 decembrie 1989, însă, terenul are rol fiscal şi nicio autoritate de stat nu le-a eliberat un document care să ateste exproprierea, nici Deciziunea nr. 1806/1953, după cum nici Decretul nr. 55/1987 nefăcând referiri exprese la terenul proprietatea lui G. şi H..

Recurenţii au contestat expertiza efectuată la instanţa de fond, care nu a oferit un răspuns tranşant cu privire la suprapunerea terenului revendicat peste terenul concesionat pârâtei D., şi au reiterat istoricul proprietăţii, cu trimiteri explicite la probele care, în opinia lor, demonstrează dreptul pe care îl au asupra terenului în litigiu, în special certificatul de moştenitor nr. x/1982, emis de Notariatul de Stat sector 5, din care reiese că, de pe urma defunctului H. s-a transmis, prin moştenire, cota de 1/2 din terenul din str. x, sector 2 către soţia sa, I., şi către fiul său, J., cealaltă cotă de 1/2 aparţinând fratelui defunctului, G..

Concluzionând, au arătat că, în cazul în care ambele părţi invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanţa trebuie să compare titlurile de proprietate înfăţişate de părţi şi să dea câştig de cauză aceleia al cărei titlu este preferabil.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor reclamanţi referitoare la expertiza efectuată la instanţa de fond şi la modul în care concluziile acesteia au fost valorificate de către instanţele devolutive, precum şi cele care vizează situaţia juridică a terenului în litigiu, stabilită de instanţele de fond pe baza analizei şi evaluării probatoriului administrat, nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurenţii nu au indicat şi, cu atât mai puţin, nu au demonstrat încălcarea de către instanţa de apel a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., aceştia fiind nemulţumiţi doar de concluzia la care a ajuns instanţa, în sensul că imobilul teren în litigiu a fost expropriat în fapt, înainte de 1989, astfel că el intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce exclude posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu poate fi reevaluată de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a înscrisurilor doveditoare depuse la dosar şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a tranşat corect problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, în concordanţă cu cele statuate cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, respectiv, dacă a stabilit în mod întemeiat sau nu că acţiunea în revendicare de drept comun, formulată de reclamanţi după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, este inadmisibilă.

Aşa cum s-a arătat deja, instanţa de apel a constatat că terenul revendicat de către reclamanţi, identificat, în prezent, la adresa din str. x A, nu se suprapune peste terenul ce face obiectul contractului de concesiune al cărui titular este pârâta D., acesta făcând parte dintr-un lot mai mare de teren, în suprafaţă de 7413 m.p., situat în str. x, ce a figurat ca fiind proprietate de stat, categoria de folosinţă « alte terenuri », fiind înregistrat la nivelul anului 1986 în posesia Consiliului Local Sector 2 Bucureşti.

Deşi nu există înscrisuri care să ateste în mod expres preluarea de către stat a acestei suprafeţe de teren, nici Deciziunea nr. 1806/1953, nici Decretul nr. 55/1987 nefăcând referiri exprese la terenul proprietatea lui G. şi H., astfel că nu pot fi considerate acte administrative de preluare a bunului, instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care, la nivelul anului 1953, pe aceasta figurau construcţii date în administrarea K., ce urmau să fie dărâmate, iar, în prezent, pe amplasamentul fostei parcele de 7413 m.p., au fost emise procese-verbale de punere în posesie în favoarea unor terţe persoane în temeiul dispoziţiilor Legii 18/1991, respectiv, au fost încheiate contracte de concesiune, aşa cum este şi contractul încheiat cu pârâta D. pentru parcela ce face obiectul acţiunii de faţă, se poate reţine că, în cauză, operează o prezumţie relativă de preluare a imobilului de către stat, prezumţie ce nu a fost răsturnată de către reclamanţi.

Concluzia instanţei de apel este legală şi îşi găseşte fundamentul în prevederile art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii 10/2001, potrivit cărora În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate abuziv se înţeleg şi imobilele preluate fără titlu sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat, fiind reglementate astfel şi situaţiile preluării în fapt a imobilelor. Conform Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din anul 2007 Cap. I - Principiile de soluţionare a notificărilor, pct. 1 lit. e) "faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă…". Deci, în ipotezele reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt cuprinse şi situaţiile preluării în fapt a imobilelor - ipoteză ce se regăseşte în speţă.

Aşadar, chiar dacă nu există un act formal în care să fie menţionată preluarea expresă de către stat a imobilului din str. x, faţă de dispoziţiile art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii 10/2001, mai sus citate, şi de aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel, coroborate cu împrejurarea că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului, în mod corect s-a apreciat că, în cauză, operează prezumţia relativă de preluare a terenului de către stat, prezumţie care nu a fost răsturnată de reclamanţi, aceştia nefăcând dovada contrară, respectiv a faptului că bunul se află în patrimoniul lor.

Fiind vorba despre o prezumţie relativă, aceasta poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Reclamanţii au invocat certificatul de moştenitor în cuprinsul căruia se face referire la transmiterea unei cote părţi din terenul situat în str. x şi certificatele de atestare fiscală care, în opinia lor, dovedesc faptul că imobilul ce face obiectul dosarului de faţă ar fi rămas în proprietatea autorilor lor, câtă vreme pentru acesta au fost achitate taxe şi impozite legale.

Însă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, certificatul de moştenitor nu reprezintă titlu de proprietate, nici potrivit dispoziţiilor C. civ. de la 1864 şi nici potrivit dispoziţiilor Legii 36/1995 (acte sub imperiul cărora acestea au fost emise), ci dovedeşte doar calitatea succesorilor de moştenitori ai bunurilor care au aparţinut defunctului şi cotele ce revin moştenitorilor din averea succesorală, aceasta cu atât mai mult cu cât nu este însoţit de actele de proprietate care au stat la baza emiterii sale.

Cum reclamanţii nu au putut prezenta astfel de acte, în mod corect instanţa de apel a constatat că certificatul de moştenitor invocat nu poate constitui o dovadă de natură a răsturna prezumţia de preluare a imobilul de către stat, susţinerile în sens contrar formulate de reclamanţi prin motivele de recurs fiind neîntemeiate.

Pe de altă parte, certificatele de atestare fiscală dovedesc doar modul de îndeplinire a obligaţiilor de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor, precum şi a altor venituri datorate de către contribuabil (fie el persoană fizică sau persoană juridică), neavând nicio relevanţă sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, astfel că nici acestea nu justifică înlăturarea prezumţiei mai sus menţionate.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de apel a stabilit că, la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001, terenul ce face obiectul cauzei de faţă nu se afla în proprietatea reclamanţilor sau a autorilor lor, ci era deţinut de stat, fiind preluat de către acesta în perioada de referinţă a acestui act normativ, astfel că, raportat la situaţia sa juridică, imobilul revendicat intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special, aplicabil imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, el neputând face obiectul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.

Reclamanţii consideră că, atât timp cât ambele părţi invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanţa trebuie să compare titlurile de proprietate înfăţişate de părţi şi să dea câştig de cauză aceleia al cărei titlu este preferabil.

Având în vedere, însă, că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea dispoziţiilor de drept comun, ci în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului "specialia generalibus derogant". Apartenenţa imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi, cum, în speţă, acţiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.

Ca atare, instanţa de apel, ca şi cea de fond, au stabilit corect faptul că în soluţionarea acţiunii deduse judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ.

Soluţia este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, în privinţa acţiunilor în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, trebuie să se dea prevalenţă legii speciale, neexistând posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume a prevederilor C. civ., întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant".

Prin urmare, ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind, practic, înlocuită de legea specială. În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în raport de circumstanţele factuale concrete ale speţei, a fost realizată o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită, existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior înscriindu-se în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.

Cum terenul în litigiu a fost preluat abuziv de stat şi face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanţii aveau obligaţia de a urma procedura specială instituită de această lege, în cadrul normativ nou creat neexistând posibilitatea pentru aceştia de a opta, în demersul judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În condiţiile în care reclamanţii nu au uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le pretinde asupra imobilului în litigiu, aceştia revendicând imobilul pentru prima dată prin cererea de faţă, adresată instanţei în anul 2017, Înalta Curte constată, în circumstanţele particulare ale speţei, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii deduse judecăţii fiind întemeiată.

Pentru toate aceste considerente, reţinând, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind îndeplinite nici condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1908A din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.