Statute of limitations for subrogation claim arising from public project funding and erroneous omission of post-judgment penalties in legal set-off calculation

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul Judeţul Neamţ a chemat în judecată pe pârâta Comuna Icuşeşti, prin primar, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 358.187,07 RON, inclusiv TVA, sumă ce reprezintă contribuţia totală a Comunei Icuşeşti pentru implementarea proiectului "Program de împădurire a terenurilor agricole degradate de pe raza unor localităţi din Judeţul Neamţ ".

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2329 din 29.09.2022, Tribunalul Neamţ a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta-reclamantă prin întâmpinare, şi a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât Judeţul Neamţ, obligând-o pe pârâta-reclamantă comuna Icuşeşti la plata către reclamant a sumei de 358.187,07 RON (inclusiv TVA), cu titlu de contribuţie pentru implementare proiect.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Comuna Icuşeşti.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 345 din 26 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Comuna Icuşeşti, prin primar, şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 2329 din 29.09.2022 a Tribunalului Neamţ, în sensul că a fost admis doar în parte capătul principal de cerere, pârâta fiind obligată numai la plata sumei de 36.114 RON, faţă de suma stabilită iniţial, respectiv 358.187,07 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 345 din 26 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul Judeţul Neamţ, prin preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ, şi pârâta Comuna Icuşeşti, prin primar.

4.1. Recursul declarat de reclamantul Judeţul Neamţ,

Invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură-civilă, recurentul reclamant Judeţul Neamţ a susţinut, pe de o parte, că instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material, respectiv, dispoziţiile art. 7 pct. d) şi e) din Acordul de asociere nr. 9184/8238/2015 încheiat de Judeţul Neamţ, în calitate de coordonator, şi Comuna Icuşeşti, în calitate de beneficiar, dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat, dispoziţiile art. 433 C. proc. civ., privind puterea executorie, precum şi dispoziţiile art. 622 C. proc. civ., privind îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, prin raportare la decizia civilă nr. 1234/03.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, iar, pe de altă parte, că instanţa de fond nu a motivat şi nu a s-a pronunţat cu privire la suma de 258.116,29 RON, ce reprezintă contravaloarea lucrărilor recepţionate, potrivit proceselor-verbale de recepţie anexate la dosar, în temeiul art. 7 lit. d) din Acordul de asociere.

1. Astfel, în dezvoltarea criticii referitoare la omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la suma de 258.116,29 RON, recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit şi a încălcat Acordul de asociere nr. 19184/8238/2015, acord care, conform prevederilor art. 1270 C. civ., reprezintă legea părţilor, şi prin care Comuna Icuşeşti, în calitate de beneficiar al proiectului, s-a obligat să asigure finanţarea integrală a proiectului din bugetul propriu, în situaţia în care finanţarea de la Fondul de Mediu încetează, prin virarea sumelor corespunzătoare în termenul şi în cuantumul comunicate de Consiliul Judeţean Neamţ, precum şi să nu întrerupă implementarea proiectului şi să acţioneze pentru continuarea finanţării şi finalizarea acestuia.

Lucrările de împădurire realizate în anul 2015, în valoare de 211.110,84 RON (inclusiv TVA) şi de 47.005,45 RON (inclusiv TVA) au fost recepţionate de Comuna Icuşeşti în baza proceselor-verbale de recepţie parţială nr. x din 15.04.2015 (locaţia 01) şi nr. 2436 din 14.05.2015 (locaţia 02), confirmate şi prin Nota de constatare nr. x din 12.08.2015, semnată împreună cu reprezentanţii Administraţiei Fondului pentru Mediu, respectiv, în baza Procesului-verbal de recepţie parţială nr. x (locaţia 1) şi nr. 9637/17.12.2015.

Astfel, patrimoniul Comunei Icuşeşti s-a majorat cu valoarea de 258.116,29 RON, ce reprezintă contravaloarea lucrărilor de împădurire efectuate.

Pârâta Comuna Icuşeşti a refuzat achitarea contravalorii lucrărilor de împădurire recepţionate în valoare de 258.116,29 RON, deşi, pe parcursul implementării proiectului, prin adresele nr. x, i s-a solicitat acest lucru.

De asemenea, prin adresa nr. x/14.01.2021, reclamantul a solicitat Comunei Icuşeşti plata sumei de 358.187,07 RON, dar nici această solicitare nu a fost onorată.

Faţă de aceste considerente, recurentul a solicitat să se constate că instanţa de apel a interpretat eronat dispozitivul deciziei civile nr. 1234/03.09.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, şi nu a analizat apărările şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Mai mult, deşi instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat şi eronat faptul că prejudiciul suferit în executarea deciziei nr. 1234/03.09.2020 este de numai 109.439,15 RON, iar 33,24689% din această sumă reprezintă doar 36.385,11 RON, a omis să se pronunţe cu privire la suma de 258.116,29 RON, ce reprezintă contravaloarea lucrărilor recepţionate, potrivit proceselor-verbale de recepţie anexate la dosar, în temeiul art. 7 lit. d) din acordul de asociere, fiind incident, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Recurentul reclamant a reiterat faptul că unităţile administrativ teritoriale, inclusiv Comuna Icuşeşti, sunt beneficiarii lucrărilor de împădurire, iar, potrivit art. 7 lit. d) şi e) din Acordul de Asociere, s-au obligat să asigure finanţarea integrală a proiectului, în situaţia în care finanţarea de la Fondul pentru Mediu încetează şi totodată să nu întrerupă implementarea proiectului.

În urma notificărilor transmise, 6 din cele 8 U.A.T.-uri beneficiare ale lucrărilor de împădurire şi-au achitat, în cursul anului 2021, sumele datorate, reprezentând contravaloarea lucrărilor de împădurire, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente, potrivit deciziei civile nr. 1234/03.09.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, după cum rezultă din extrasele de cont anexate la dosar, comuna Icuşeşti fiind singura care nu şi-a achitat datoriile.

2. Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, art. 433 C. proc. civ. privind puterea executorie, precum şi dispoziţiile art. 622 C. proc. civ. privind îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, prin raportare la decizia civilă nr. 1234/03.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, întrucât nu a luat în calcul şi penalităţile de întârziere la plata cărora Judeţul Neamţ a fost obligat în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1234/03.09.2020 rămasă definitivă, Curtea de Apel Bucureşti a dispus următoarele:

- a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune invocată de reclamantul-pârât;

- a admis în parte cererea principală;

- a obligat pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către reclamantul-pârât Judeţul Neamţ a sumei de 1,092.316,28 RON cu titlu de penalităţi de întârziere calculate vână la data de 22.03.2016 şi a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată.

- a admis în parte cererea reconvenţională, formulată de S.C. A. S.R.L.

- a obligat reclamantul-pârât Judeţul Neamţ la plata către pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 793.332,43 RON reprezentând contravaloarea debitului neachitat aferent facturilor fiscale nr. x/27.08.2015 (parţial achitată) şi nr. 7308/13.06.2016 (neachitată), precum şi a sumei de 408.423 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data de 05.11.2016, precum şi în continuare, până la data achitării efective a debitului principal;

- a obligat reclamantul-pârât Judeţul Neamţ la plata către pârâta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 18.036,91 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru în fond, de 7000 RON constând în onorariul de avocat fond şi recurs, precum şi de 700 RON cu titlu de onorariu de expert în fond, sume parţial acordate şi a respins în rest ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

Instanţa de apel a omis faptul că prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1234/03.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti a dispus obligarea judeţului Neamţ nu doar la plata sumei de 408.423 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere care au fost calculate până la data de 05.11.2016, ci şi la plata în continuare a penalităţilor, calculate până la data achitării efective a debitului principal, împrejurare faţă de care, procentul de 33,24689% a fost eronat calculat.

La momentul executării deciziei civile nr. 1234/2020, penalităţile au fost calculate în continuare, până la data achitării efective a debitului principal, respectiv, 10.09.2020 şi 12.10.2020, rezultând o valoare de 631.941,36 RON, potrivit O.P. nr. x/10.09.2020, respectiv, o valoare de 445.413,94 RON, conform O.P. nr. x/12.10.2020, sume pe care instanţa de apel nu le-a luat în calcul atunci când a dispus compensarea.

Potrivit tabelului detaliat calcul sume datorate, suma de 358.187,07 RON a fost stabilită astfel:

258.116,29 RON: 776.362,43 RON (ce reprezintă suma facturilor nr. x/27.08.2015 şi nr. y/13.06.2016, rămasă de achitat după achitarea sumei de 70.666,93 RON) = 33,24689%.

33,24689% x 1.077.355,30 RON (ce reprezintă suma ce a fost achitată S.C. A. S.R.L. potrivit deciziei civile definitive nr. 1234/03.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) = 358.187,07 RON cu T.V.A.

Faţă de aceste considerente, recurentul reclamant susţine că instanţa de apel a reţinut total eronat faptul că judeţul Neamţ a plătit mai mult decât datora în realitate şi decât rezulta din compensarea reciprocă a celor două datorii certe, lichide şi exigibile, şi că a plătit din proprie iniţiativă, fără a aştepta să fie executat silit, fiind încălcate dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, dispoziţiile art. 433 C. proc. civ. privind puterea executorie a hotărârilor judecătoreşti, precum şi dispoziţiile art. 622 C. proc. civ., privind îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu.

În concluzie, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei civile nr. 2329/29.09.2022, pronunţate de Tribunalul Neamţ.

4.2. Recursul declarat de pârâta Comuna Icuşeşti

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune, renunţarea la prescripţie, excepţia mali processus, eroarea şi dolul.

1. Cu referire la prescripţie, a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că, în cauză, prin semnarea acordului din data de 3.11.2015, s-a acoperit orice prescripţie intervenită anterior, iar, prin împlinirea condiţiei rezolutorii şi obligarea reclamantului la plata unor sume de bani, în temeiul deciziei civile nr. 1234/3.09.2020, a început să curgă termenul de prescripţie la data când era sigură împlinirea condiţiei, adică la data pronunţării deciziei civile 1234/3.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

Invocând dispoziţiile art. 2517 şi pe cele ale art. 2526 din C. civ., recurenta pârâtă a susţinut că, pentru fiecare dintre cele două lucrări de împădurire ce au avut loc în anul 2015, termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2018 şi, cum acţiunea a fost promovată de către Judeţul Neamţ în anul 2021, aceasta trebuia respinsă ca fiind prescrisă.

În raport de dispoziţiile art. 2507 din C. civ., potrivit cărora "Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită", recurenta a solicitat să se constate că, atât timp cât cea de-a doua lucrare de împădurire a fost recepţionată doar parţial în data de 17.12.2015, pentru aceasta, prescripţia nu începuse să curgă la data încheierii acordului de asociere - 27.10.2015.

Reclamantul, Judeţul Neamţ, nu a dovedit existenţa cauzelor de întrerupere sau suspendare a prescripţiei, iar sentinţele de la dosar (printre care şi decizia nr. 1234) nu îi sunt opozabile pârâtei şi nu suspendă şi nici nu întrerup termenul de prescripţie, câtă vreme pârâta nu a avut calitatea de parte în acele dosare, nefiind chemată în garanţie.

În plus, chiar dacă s-ar considera că prescripţia a început să curgă la data de 4.02.2016, când AFM a declarat proiectul neeligibil şi i-a comunicat acest aspect Judeţului Neamţ, recurenta pârâtă consideră că şi în această situaţie acţiunea reclamantului este prescrisă.

În opinia recurentei pârâte, instanţa de apel a interpretat nelegal art. 7 lit. d) din Acordul de asociere încheiat între părţi la data de 3.11.2015, atunci când a reţinut că acesta instituie o condiţie rezolutorie, invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 1407 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora: în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate.

2. Recurenta pârâtă a susţinut, sub un alt aspect, că instanţa de apel a soluţionat greşit şi excepţia mali processus, motivarea deciziei fiind nelegală şi contradictorie.

Recurenta a arătat că a invocat această excepţie deoarece Judeţul Neamţ nu a chemat comuna Icuşeşti în garanţie în procesele care au vizat Proiectul de împădurire a unor localităţi din judeţul Neamţ.

Deşi nu a dat eficienţă prevderilor art. 72 şi 73 din C. proc. civ., Judeţul Neamţ, după ce a pierdut procesul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., a promovat împotriva comunei prezenta acţiune, prin care solicită obligarea sa la plata sumei de 358.187,07 RON.

Or, niciuna dintre sentinţele civile invocate de către Judeţul Neamţ nu îi este opozabilă comunei, prin nechemarea acesteia în garanţie, reclamantul asumându-şi, practic, faptul că dosarele nu pot fi instrumentate corect în lipsa apărărilor pe care aceasta ar fi putut să şi le facă în acele procese, precum şi riscul că nu-şi va putea valorifica pretenţiile împotriva comunei Icuşeşti.

În opinia recurentei pârâte, chemarea in garanţie reprezenta o diligenţă necesară, menită să preîntâmpine alte probleme, respectiv litigii care ar putea să apară ulterior.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea excepţiei, aşa cum a fost invocată.

3. În sfârşit, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod nelegal şi dispoziţiile privind eroarea şi dolul, care au fost invocate atât pe cale de excepţie, cât şi prin cererea reconvenţională.

În acest sens, a reiterat toate susţinerile formulate la fond şi în apel, în sensul că, la data de 27.10.2015, comuna s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele dolosive ale Consiliului Judeţean Neamţ, care nu i-a adus la cunoştinţă, anterior încheierii Acordului de asociere, că Administraţia Fondului pentru Mediu a refuzat decontarea celei de-a treia tranşe la data de 28.08.2015.

Dacă pârâta ar fi cunoscut aceste aspecte, nu ar mai fi încheiat acordul de asociere. Comuna a încheiat acel acord având în vedere un proiect de împădurire care urma să se realizeze cu fonduri nerambursabile, iar Administraţia Fondului pentru Mediu a refuzat plata şi ulterior a declarat proiectul neeligibil.

Invocând prevederile art. 1249 din C. civ. şi reluând toate aspectele de fapt susţinute în faţa instanţelor devolutive, recurenta a arătat că în mod nelegal acestea au considerat că, în cauză, nu s-a făcut dovada dolului şi a erorii.

Acordul de asociere din 27.10.2015 a fost încheiat prin manoperele dolosive ale Judeţului Neamţ care a ascuns faptul că AFM nu a achitat a 3-a cerere pentru suma de 702.602,29 RON, aspecte pe care reclamantul le ştia din luna septembrie 2015.

În plus, împădurirea din Icuşeşti din anul 2015 nu a avut la bază nici un Acord de asociere valabil încheiat, fiind realizată la începutul anului 2015, moment în care nu exista un acord de asociere, vechiul acord fiind încetat încă din anul 2014, prin ajungerea la termen. Astfel, s-a efectuat o împădurire fără un acord încheiat, ceea ce înseamnă că Judeţul Neamţ, practic, îşi invocă propria culpă.

Folosind manopere dolosive şi ascunzând adevăratele probleme, Consiliul Judeţean Neamţ a indus în eroare unităţile administrativ teritoriale să semneze Acordul de Asociere în anul 2015.

Astfel, Consiliul Judeţean Neamţ a iniţiat demersurile pentru acest proiect de împădurire, a întocmit dosarul de obţinere a fondurilor, a încheiat contractul de finanţare cu Administraţia Fondului pentru Mediu, ulterior a încheiat contractul cu S.C. A., executantul, şi, văzând că, în anul 2015, Administraţia Fondului pentru Mediu nu mai decontează şi a treia cerere, i-a indus în eroare pe reprezentanţii Comunei Icuşeşti pentru a semna un Acord de asociere (în data de 27.10.2015), pe care aceştia nu l-ar fi semnat dacă ar fi ştiut că Administraţia Fondului pentru Mediu nu mai decontează sumele şi proiectul nu mai este finanţat cu fonduri nerambursabile, întrucât, fiind o comună mică, nu şi-ar fi permis din bugetul său astfel de proiecte, care nici nu erau prioritare în acel moment.

Recurenta apreciază că, în aceste condiţii, Acordul de asociere din data de 27.10.2015 este nul pentru manopere dolosive, solicitând, în raport de dispoziţiile art. 1214 şi 1207 din C. civ., să se constate că sunt întrunite condiţiile dolului, constând în mijloacele viclene pentru a o induce în eroare, respectiv, omiterea comunicării situaţiei reale privind refuzul Administraţiei fondului de mediu de a face plata.

Acest viciu de consimţământ duce la anularea Acordului de asociere încheiat în anul 2015 prin manopere dolosive, dolul fiind determinant pentru încheierea actului şi provine de la cealaltă parte, respectiv Consiliul Judeţean Neamţ.

Faţă de aceste aspecte, apreciind că decizia atacată este nelegală, pârâta a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. În termen legal, recurenta - pârâtă Comuna Icuşeşti - prin Primar a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul Judeţul Neamţ, invocând, pe cale de excepţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea acestuia.

În esenţă, a susţinut că motivele de recurs reprezintă o reiterare a aspectelor de fapt şi de drept invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată iar nu veritabile critici de nelegalitate aduse deciziei atacate, ceea ce echivalează cu nemotivarea recursului.

Pe de altă parte, a susţinut că motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal întrucât, în fapt, nu a fost formulată nicio critică susceptibilă de încadrare în aceste motive de nelegalitate. Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea unei hotărâri.

Pârâta a mai susţinut că, în cauză, nu se poate vorbi de încălcarea autorităţii de lucru judecat în condiţiile în care decizia civilă nr. 1234/03.09.2020 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti nu îi este opozabilă Comunei Icuşeşti care nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată

Nici motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident, instanţa de apel explicând modalitatea în care a efectuat compensarea între sumele pe care părţile din litigiul anterior şi le datorau reciproc.

5.2. Şi recurentul - reclamant Judeţul Neamţ - Piatra - Neamţ a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Comuna Icuşeşti, invocând, la rândul său, nulitatea acestuia întrucât criticile formulate nu se circumscriu cazului expres prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat ca temei de drept al recursului.

Reclamantul consideră că instanţa de apel a apreciat în mod corect toate probele deduse judecăţii, aplicând şi interpretând în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză, prin recursul formulat nefiind pusă în discuţie, cu adevărat, legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia acesteia. Or, în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecăţii fiind, exclusiv, legalitatea hotărârii atacate, astfel că sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică care să poată fi examinate din oficiu de către instanţa de recurs.

Sub un alt aspect, reclamantul a arătat că excepţiile invocate de pârâtă au fost corect soluţionate de instanţele devolutive, astfel că nici pe fond criticile invocate de recurenta pârâtă nu pot fi primite.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, pe care fiecare dintre cele două recurente a invocat-o cu privire la calea de atac promovată de cealaltă parte, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererile de recurs formulate de reclamant şi pârâtă, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acestora se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator administrat, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susţinerile recurentului reclamant referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat, a dispoziţiilor art. 433 C. proc. civ., privind puterea executorie a hotărârilor judecătoreşti, precum şi a dispoziţiilor art. 622 C. proc. civ., privind îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, prin raportare la modul în care au fost compensate datoriile reciproce stabilite prin decizia civilă nr. 1234/03.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., în timp ce susţinerile aceleiaşi părţi potrivit cărora instanţa de fond nu a motivat şi nu a s-a pronunţat cu privire la suma de 258.116,29 RON, ce reprezintă contravaloarea lucrărilor recepţionate, potrivit proceselor-verbale de recepţie anexate la dosar, în temeiul art. 7 lit. d) din Acordul de asociere, pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului, dar în special celui prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., câtă vreme se invocă o presupusă omisiune a instanţei de a soluţiona un capăt de cerere dedus judecăţii.

Deşi este adevărat că recurentul reclamant a apreciat că în cauză ar fi incident doar motivul de casare reglementat de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., nu şi cel prevăzut de punctul 5, acest aspect nu este de natură a atrage incidenţa sancţiunii nulităţii recursului câtă vreme instanţa are posibilitatea de a da ea însăşi criticilor cu a căror analiză a fost învestită încadrarea juridică corespunzătoare.

Pe de altă parte, recurenta pârâtă Comuna Icuşeşti a invocat nelegalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a excepţiei mali processus, invocând, totodată, greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la eroare şi dol, astfel că aceste critici pot fi subsumate cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare celor formulate prin motivele de recurs au fost făcute, de către ambele părţi, şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursurilor nici din această perspectivă câtă vreme, în motivarea căilor de atac promovate, recurentele s-au raportat în mod explicit la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de acestea tinzând spre a combate soluţia pe care instanţa de apel a adoptat-o precum şi argumentele pe care aceasta a fost întemeiată.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererile pendinte conţin şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţilor cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi despre acte de procedură nule, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind, în realitate, apte a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererilor de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, atât excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, cât şi excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererile de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Având în vedere că recursul declarat de pârâta Comuna Icuşeşti pune în discuţie aspecte ce vizează modul de soluţionare a excepţiilor invocate de această parte în faţa primei instanţe, reiterate în apel, în timp ce criticile formulate de recurentul reclamant privesc, exclusiv, fondul litigiului, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul declarat de pârâtă.

1. Recursul formulat în cauză pune în discuţie, sub un prim aspect, pretinse nesocotiri ale normelor de drept ce guvernează regimul prescripţiei extinctive şi aplicarea eronată a acestora la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, astfel că, pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva susţinerilor formulate de recurenta pârâtă, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esenţiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase constând în stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, formulată la data de 08.04.2021, reclamantul Judeţul Neamţ a solicitat obligarea pârâtei Comuna Icuşeşti - prin primar, la plata sumei de 358.187,07 RON, inclusiv TVA, sumă ce reprezintă contribuţia totală a Comunei Icuşeşti pentru implementarea proiectului "Program de împădurire a terenurilor agricole degradate de pe raza unor localităţi din Judeţul Neamţ ".

În concret, reclamantul Judeţul Neamţ, prin Consiliul Judeţean Neamţ, este iniţiatorul şi coordonatorul Programului de împădurire a terenurilor agricole degradate de pe raza unor localităţi din Judeţul Neamţ, conform prevederilor Ordinului Ministrului Mediului nr. 1090 din 13 august 2009 pentru aprobarea Ghidului de finanţare a Programului de îmbunătăţire a calităţii mediului prin împădurirea terenurilor agricole degradate, calitate în care, în anul 2009, a demarat procedura de întocmire a documentaţiei, în vederea obţinerii unei finanţări nerambursabile din Fondul pentru Mediu, în scopul implementării acestui Program.

În acest sens, Consiliul Judeţean Neamţ a adoptat Hotărârea nr. 149/29.09.2009 privind aprobarea participării Judeţului Neamţ la Programul de îmbunătăţire a calităţii mediului prin împădurirea terenurilor agricole degradate, iar, în vederea obţinerii finanţării nerambursabile, a întocmit dosarul de finanţare, în forma solicitată de Ghidul de finanţare, dosar ce trebuia să cuprindă şi hotărârile consiliilor locale ale comunelor din judeţ, privind participarea la Program, inclusiv Acordurile de Asociere încheiate, pe o durată de 5 ani, între Judeţul Neamţ, în calitate de coordonator, şi unităţile administrativ teritoriale, în calitate de beneficiare ale lucrărilor de împădurire.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost aprobată încheierea de către Judeţul Neamţ a contractului de finanţare cu Administraţia Fondului pentru Mediu, precum şi întocmirea documentaţiei de achiziţie publică, organizarea şi derularea procedurilor de atribuire a contractului de lucrări de împădurire, precum şi a contractului de prestări servicii supraveghere lucrări (dirigenţie de şantier).

La rândul lor, unităţile administrativ teritoriale solicitante au aprobat, în cursul anului 2009, prin hotărâri ale autorităţilor lor deliberative, participarea la program, inclusiv Acordul de Asociere cu Judeţul Neamţ.

Deoarece Acordurile de Asociere încheiate iniţial, pe o durată de 5 ani (2009-2014), au încetat de drept, prin ajungerea lor la termen, Consiliul Judeţean Neamţ a adoptat Hotărârea nr. 188 din 29.09.2015, privind aprobarea asocierii Judeţului Neamţ, în calitate de coordonator de proiect, cu celelalte localităţi beneficiare ale Programului de îmbunătăţire a calităţii mediului prin împădurirea terenurilor agricole degradate, în vederea implementării acestui program până la final.

Prelungirea acestor acorduri de asociere a fost aprobată inclusiv de către localităţile beneficiare ale proiectului, prin hotărâri ale autorităţilor deliberative.

Astfel, a fost aprobat şi semnat Acordul de Asociere nr. 19184/8238/2015, între Judeţul Neamţ, în calitate de coordonator, şi unităţile administrativ-teritoriale beneficiare ale programului, pe o durată de 4 ani (2015-2019), în scopul finalizării în bune condiţii a lucrărilor de împădurire şi monitorizării acestor lucrări, inclusiv pe perioada de garanţie.

Potrivit prevederilor art. 7 lit. d) şi e) din Acordul de Asociere, unităţile administrativ-teritoriale s-au obligat să asigure finanţarea integrală a proiectului, în situaţia în care finanţarea de la Fondul pentru Mediu încetează şi totodată să nu întrerupă implementarea proiectului.

În vederea implementării proiectelor de împădurire a terenurilor agricole degradate, Judeţul Neamţ a încheiat cu Administraţia Fondului pentru Mediu (A.F.M.), Contractul de finanţare nerambursabilă nr. x/28.12.2009, având ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile.

Ulterior, în baza Contractului de finanţare, reclamantul a încheiat Contractul de lucrări nr. x/22.03.2011, cu executantul A. S.R.L., având ca obiect "Reconstrucţie ecologică pe terenuri degradate în perimetre de ameliorare din Judeţul Neamţ".

Durata contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/28.12.2009 a fost stabilită, iniţial la 60 de luni, potrivit art. 3, pct. 3.2 din contract, respectiv până la data de 28.12.2014, dar a fost prelungită, ulterior, cu 8 luni, aferente perioadei în care A.F.M. a suspendat proiectele din lipsă de fonduri, în anul 2013, respectiv până la data de 28.08.2015.

Din valoarea totală a contractului de finanţare nerambursabilă de 2.037.533,92 RON, Administraţia Fondului pentru Mediu a decontat reclamantului două cereri de tragere, în valoare de 705.026,42 RON (valoarea finanţării nerambursabile de la A.F.M.), valoarea rămasă de decontat fiind de 1.332.54,50 RON.

Deşi, prin adresa nr. x/28.08.2015, reclamantul a transmis către AFM o a treia cererea de tragere (nr. 3/28.08.2015), înregistrată la registratura A.F.M. sub nr. x/28.08.2015, în valoare totală de 702.602,29 RON (din care finanţare nerambursabilă 603.812,15 RON), însoţită de documentele justificative aferente, respectiv situaţia de lucrări nr. x, întocmită de către A. S.R.L., această cerere nu a fost aprobată la plată.

Administraţia Fondului pentru Mediu nu a realizat plata motivat de faptul că proiectul a devenit neeligibil din cauza nerespectării termenului de realizare a proiectului de maxim 60 luni, iar, prin adresa nr. x/04.02.2016, i-a comunicat reclamantului că, în şedinţa Comitetului Director din data de 28.01.2016, s-a decis rezilierea contractului de finanţare şi recuperarea sumelor decontate.

Ca urmare, Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat acţiune împotriva Judeţului Neamţ, înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, pentru a se constata intervenirea rezilierii unilaterale a contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/28.12.2009 precum şi pentru a fi obligat Judeţul Neamţ la plata sumei de 809.266,24 RON (din care 705.026,42 RON reprezintă contravaloarea cererilor de tragere decontate şi 104.239,82 RON dobânda aferentă), acţiune ce a fost, însă, respinsă ca nefondată, prin sentinţa civilă nr. 822/10.02.2017, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Bucureşti.

Având în vedere această soluţie, Judeţul Neamţ a încercat să obţină din nou decontarea cererii de tragere nr. x/28.08.2015, sens în care a transmis această solicitare către Administraţia Fondului pentru Mediu, prin adresele nr. x/23.02.2017 şi nr. y/30.10.2017.

Întrucât nici în urma acestor notificări Administraţia Fondului pentru Mediu nu a dat curs solicitării de decontare, Judeţul Neamţ a formulat acţiune împotriva AFM, pentru obligarea acesteia la plată, acţiune ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 139/C/07.05.2019, pronunţată de această instanţă, definitivă prin decizia civilă nr. 2257/08.04.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Având în vedere motivul pentru care Proiectul de împădurire a devenit neeligibil iar Contractul de finanţare încheiat cu AFM a fost reziliat, respectiv, nerespectarea de către executantul A. S.R.L a termenului de realizare a proiectului de maxim 60 luni, precum şi împrejurarea că cererea de tragere nr. x/28.08.2015 (care priveşte contravaloarea lucrărilor de împădurire în sumă de 702.602,29 RON, realizate de către executantul A. S.R.L, facturate reclamantului cu factura nr. x/26.08.2015) nu a mai fost acceptată la plată de A.F.M., reclamantul Judeţul Neamţ a formulat acţiune în instanţă pentru obligarea societăţii A. S.R.L. la plata penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea la termen a lucrărilor aferente contractului.

Acţiunea a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti şi a fost soluţionată prin decizia civilă nr. 1234/03.09.2020, rămasă definitivă, societatea A. S.R.L. fiind obligată să-i plătească reclamantului suma de 1.092.316,28 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere.

Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă, însă, şi cererea reconvenţională formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul Judeţul Neamţ, acesta din urmă fiind obligat să plătească pârâtei reclamante suma de 793.332,43 RON, reprezentând contravaloarea debitului neachitat, aferent facturilor fiscale nr. x/27.08.2015 (parţial achitat) şi nr. 7308/13.06.2016 (neachitată), precum şi suma de 408.423 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, la care se adaugă penalităţi de întârziere calculate în continuare, până la data achitării integrale.

În executarea acestei hotărâri, reclamantul Judeţul Neamţ a achitat către A. S.R.L. suma totală de 1.077.355,30 RON, (631.941,36 RON cu O.P. nr. x/10.09.2020 şi suma de 445.413,94 RON cu OP nr. x/12.10.2020).

Ca urmare şi având în vedere că unităţile administrativ teritoriale, inclusiv Comuna Icuşeşti, sunt beneficiarele lucrărilor de împădurire, iar, potrivit art. 7 lit. d) şi e) din Acordul de Asociere, acestea s-au obligat să asigure finanţarea integrală a proiectului, în situaţia în care finanţarea de la Fondul pentru Mediu încetează şi, totodată, să nu întrerupă implementarea proiectului, prin adresa nr. x/14.01.2021, reclamantul a solicitat Comunei Icuşeşti plata sumei de 358.187,07 RON, reprezentând contribuţia totală a comunei pentru implementarea proiectului "Program de împădurire a terenurilor agricole degradate de pe raza unor localităţi din Judeţul Neamţ ".

Cum cererea a rămas fără răspuns, prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul Judeţul Neamţ a chemat-o în judecată pe pârâtă, solicitând obligarea sa la plata sumei mai sus menţionate.

Pârâta s-a apărat, la fond, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în susţinerea căreia a arătat, în esenţă, că, atât timp cât lucrările de împădurire au fost realizate în comuna Icuşeşti, în anul 2015, reclamantul putea solicita contravaloarea acestora într-un termen de trei ani de la momentul executării lor, astfel că acţiunea de faţă, promovată abia anul 2021, este prescrisă.

Cu referire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, reclamantul a exprimat un punct de vedere diferit, susţinând că acesta coincide cu data pronunţării deciziei nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bacău, prin care a fost obligat la plata debitului restant către S.C. A. S.R.L..

Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând, în acord cu susţinerile reclamantului, că termenul de prescripţie nu a început să curgă în anul 2015, când au fost realizate lucrările de împădurire, astfel cum susţine pârâta-reclamantă, ci la data pronunţării deciziei civile nr. 1234 a Curţii de Apel Bacău, respectiv la data de 03.09.2020, când în sarcina reclamantului-pârât s-a reţinut obligaţia de plată a debitului restant către S.C. A. S.R.L., acesta fiind obligat să achite contravaloarea debitului restant aferent facturilor fiscale nr. x/27.08.2015 (parţial achitată) şi nr. 7308/13.06.2016 (neachitată), penalităţile de întârziere până la data achitării efective a debitului principal şi cheltuielile de judecată.

Prin urmare, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată respectiv 08.04.2021, instanţa a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit, astfel încât excepţia invocată este nefondată.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta Comuna Icuşeşti a reiterat susţinerile formulate la fond referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, precizând că, în raport de prevederile art. 2526 din C. civ., potrivit cărora, atunci când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă, termenul de prescripţie, pentru fiecare dintre cele două lucrări de împădurire realizate în comună, în anul 2015, a început să curgă la data recepţionării lucrărilor, respectiv, 15.04.2015 şi 12.05.2015 pentru lucrările de împădurire în valoare de 211.110,84 RON inclusiv TVA, recepţionate prin procesele-verbale de recepţie nr. x/15.04.2015 şi nr. y/12.05.2015, şi, respectiv, la data de 17.12.2015 pentru lucrările de împădurire în valoare de 36.184,99 RON, recepţionate prin procesele-verbale de recepţie parţială nr. x/17.12.2015 şi nr. y/17.12.2015.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu este incidentă faţă de prevederile art. 7 lit. d) din Acordul de asociere încheiat între părţi la data de 3.11.2015, care instituie condiţia rezolutorie ca finanţarea gratuită să fie pierdută şi reclamantul să fie obligat să suporte costul lucrărilor de împădurire, şi de prevederile art. 2506 alin. (4) C. civ. potrivit cărora, "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie".

Instanţa de apel a apreciat că, prin semnarea acordului din data de 3.11.2015, s-a acoperit orice prescripţie intervenită anterior, termenul de prescripţie începând să curgă la data la care condiţia rezolutorie s-a împlinit, respectiv, la data la care reclamantul a fost obligat la plata sumelor de bani datorate executantului lucrărilor, adică la data pronunţării deciziei civile nr. 1234/3.09.2020 a Curţii de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2016.

Instanţa de apel a subliniat că, sub acest aspect, condiţia rezolutorie prevăzută la art. 7 lit. d) din Acordul de asociere încheiat între părţi la data de 3.11.2015 era una dublă, pentru că se referea atât la pierderea finanţării, fapt prevăzut expres, cât şi la obligarea reclamantului judeţul Neamţ la suportarea costurilor de împădurire, fapt neprevăzut expres, dar a cărui existenţă este neîndoielnică, pentru că, dacă reclamantul nu ar fi fost obligat la plată în nume propriu, acesta nu ar fi niciodată interesul de a introduce o cerere în regres îndreptată împotriva comunei Icuşeşti.

Cum, potrivit art. 2524 (1) "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute", dreptul reclamantului de a chema în regres/garanţie pe pârâta - apelantă s-a născut la data la care obligaţia sa de plată a devenit exigibilă, adică la data de 3.09.2020, fiind imposibil să se ştie, anterior acestui moment, dacă reclamantul va suporta sau nu costul împăduririlor, cu atât mai mult cu cât, acesta avea calitatea de reclamant şi în dosarul x/2016 şi nu exista o datorie anterioară certă, lichidă şi exigibilă în contra lui.

Pe calea prezentului recurs, pârâta solicită să se constate că statuările instanţei de apel cu privire la renunţarea la prescripţie şi la existenţa condiţiei rezolutorii sunt nelegale, reiterând susţinerile formulate în faţa instanţelor devolutive în sensul că, pentru fiecare dintre cele două lucrări de împădurire ce au avut loc în anul 2015, curge un termen de prescripţie distinct, care s-a împlinit în anul 2018, astfel că, acţiunea de faţă, promovată de către Judeţul Neamţ abia în anul 2021, este prescrisă.

În plus, recurenta solicită să se constate că, atât timp cât cea de-a doua lucrare de împădurire a fost recepţionată doar parţial în data de 17.12.2015, pentru aceasta, prescripţia nu începuse să curgă la data încheierii acordului de asociere, 27.10.2015, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 2507 din C. civ., nu se putea reţine că a intervenit renunţarea la prescripţie.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Aşadar, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate verifica decât modul în care instanţa devolutivă a interpretat şi a aplicat raporturilor dintre părţi dispoziţiile legale ce reglementează prescripţia extinctivă, criticile ce vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, statuările instanţei de apel cu privire la raporturile dintre părţi şi la conţinutul şi sensul clauzelor Acordului de asociere, ce constituie izvorul acestora, nu vor fi cenzurate întrucât, pe de o parte, ele sunt rezultatul analizei şi aprecierii pe care instanţa devolutivă a dat-o situaţiei de fapt rezultate din înscrisurile depuse la dosar, iar, pe de altă parte, interpretarea clauzelor unui act juridic constituie o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond, şi nu o problemă de drept care să pună în discuţie modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile concrete de nelegalitate, prin care se invocă încălcarea normelor de drept material ce reglementează prescripţia, din perspectiva stabilirii momentului de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate întrucât raţionamentul ce stă la baza lor, deşi, în principiu corect, porneşte de la o premisă greşită, anume aceea că, atât timp cât lucrările de împădurire au fost realizate în comuna Icuşeşti în anul 2015, reclamantul nu putea solicita contravaloarea acestora decât într-un termen de trei ani de la momentul executării lor, astfel că acţiunea de faţă, promovată abia anul 2021, este prescrisă. Cu alte cuvinte, recurenta consideră că, fiind beneficiara lucrările de împădurire a căror contravaloare este solicitată de reclamant în cadrul prezentului proces, nu putea fi obligată la plată decât în cadrul unei acţiuni ce ar fi trebuit să fie formulată în termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data realizării lucrărilor, respectiv, din anul 2015.

O asemenea ipoteză ar fi fost valabilă doar în situaţia în care între părţi ar fi existat un contract prin care pârâta să-şi fi asumat în mod personal şi direct obligaţia de a suporta plata contravalorii lucrărilor de împădurire, la momentul recepţionării acestora, or, aşa cum rezultă cu evidenţă din aspectele de fapt anterior prezentate, în sarcina pârâtei nu poate fi identificată o astfel de obligaţie.

Pârâta, deşi este beneficiara lucrărilor de împădurire, nu este parte nici în contractul de finanţare nerambursabilă nr. x/28.12.2009, intervenit între reclamant şi Administraţia Fondului pentru Mediu, nici în Contractul de lucrări nr. x/22.03.2011, încheiat de reclamant cu executantul A. S.R.L., singurul act semnat de aceasta fiind Acordul de Asociere nr. 19184/8238/2015, prin care comuna s-a obligat ca, în situaţia în care finanţarea de la Fondul pentru Mediu încetează, să asigure finanţarea integrală a proiectului şi să nu întrerupă implementarea proiectului.

În raport de aceste acte juridice, instanţa devolutivă a constatat fără echivoc că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este o acţiune în regres, întemeiată pe clauza prevăzută la art. 7 lit. d) din Acordul de asociere mai sus menţionat, care instituie în favoarea reclamantului un drept de chemare în garanţie a pârâtei, pentru a suporta costurile proiectului, în situaţia în care finanţarea de la Fondul pentru Mediu încetează.

Cu alte cuvinte, reclamantul a iniţiat prezentul demers judiciar întrucât, la rândul său, a suferit un prejudiciu, rezultat din executarea contractelor în care este parte, constând în aceea că, urmare rezilierii contractului de finanţare încheiat cu AFM, a fost nevoit să plătească el însuşi executantului lucrărilor de împădurire, S.C. A. S.R.L., sumele de bani pe care Administraţiei Fondului pentru Mediu ar fi trebuit să i le deconteze. Doar ca urmare a acestei situaţii reclamantul a promovat acţiunea de faţă, prevalându-se de clauza din Acordul de asociere încheiat cu pârâta, în virtutea căreia a solicitat ca aceasta să suporte costul lucrărilor de împădurire, aşa cum s-a angajat în mod expres.

Ca urmare, instanţa de apel era ţinută să analizeze şi să stabilească momentul de început al termenului de prescripţie, în consecinţa acestor constatări, raporturile juridice dintre părţi avându-şi izvorul în această clauză a Acordului de asociere iar nu în contractele pe care doar reclamantul le-a încheiat cu AFM, respectiv, cu A. S.R.L..

Din această perspectivă invocarea de către recurenta pârâtă a dispoziţiilor art. 2526 C. civ. referitoare la dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive, apare ca fiind lipsită de fundament, Acordul de asociere nefiind un contract cu executare succesivă, astfel că normele la care partea face referire nu au legătură cu cauza, neputându-i-se imputa, deci, instanţei de apel interpretarea sau aplicarea greşită a acestora.

În analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de datele concrete ale speţei, în mod legal instanţa de apel a constatat că art. 7 lit. d) din Acordul de asociere încheiat între părţi la data de 3.11.2015 instituie o condiţie în ceea ce priveşte naşterea obligaţiei pârâtei de a suporta costurile proiectului şi a dreptului corelativ al reclamantului de a cere îndeplinirea acestei obligaţii, câtă vreme ea depindea de un eveniment viitor şi incert, nesigur ca realizare, respectiv de încetarea finanţării proiectului de la Fondul pentru Mediu, situaţie în care, în mod evident, reclamantul, care era iniţiatorul şi coordonatorul proiectului, urma să suporte costul lucrărilor de împădurire executate de societatea A. S.R.L., în temeiul Contractului de lucrări nr. x/22.03.2011 încheiat cu Judeţul Neamţ în baza Contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/28.12.2009, încheiat de aceeaşi parte cu AFM.

Este adevărat că art. 7 lit. d) din Acordul de asociere se referă în mod explicit doar la pierderea finanţării. Cu toate acesta, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a reţinut că, în realitate, această clauză instituie o dublă condiţionare, respectiv şi aceea ca însuşi reclamantul să fie obligat în nume propriu la plată către executant, pentru că, numai într-o astfel de situaţie reclamantul ar fi justificat interesul de a se întoarce cu o acţiune în regres împotriva pârâtei şi de a cere în justiţie obligarea acesteia la înapoierea plăţii făcute pe seama ei.

Prin urmare, dreptul reclamantului de a o chema în judecată pe pârâtă, pentru recuperarea contravalorii lucrărilor de împădurire a căror beneficiară este, achitată executantului lucrărilor în urma pierderii finanţării de la AFM, s-a născut la data de 03.09.2020, când în sarcina reclamantului a fost stabilită cu caracter definitiv obligaţia de plată faţă de A. S.R.L., prin decizia civilă nr. 1234/2020, fiind evident că, anterior acestui moment, deşi finanţarea din fondurile AFM fusese sistată, nu se ştia dacă Judeţul Neamţ va trebui să suporte costul împăduririlor.

Stabilirea momentului începerii prescripţiei nu se poate face în funcţie de data la care lucrările de împădurire au fost recepţionate de către pârâtă întrucât la acel moment finanţarea din fondurile AFM încă subzista, astfel că nu se punea problema activării clauzei prevăzute de art. 7 lit. d) din Acordul de asociere care impunea pârâtei obligaţia de a suporta din fonduri proprii costurile lucrărilor de împădurire.

Nu poate fi avută în vedere nici data de 4.02.2016, când AFM a comunicat reclamantului că proiectul a fost declarat neeligibil întrucât, aşa cum s-a arătat deja, în raport de prevederile art. 7 lit. d) din Acordul de asociere, pentru ca reclamantul să poată cere obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de împădurire era necesar ca el însuşi să fi fost obligat la suportarea acestor cheltuieli, faţă de executant, or, obligaţia de plată a fost stabilită în sarcina lui abia prin decizia nr. 1234/2020. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în intervalul de timp scurs de la momentul declarării proiectului ca fiind neeligibil, şi până la data pronunţării deciziei mai sus menţionate, s-au derulat şi alte litigii în legătură cu Proiectul de împădurire, atât acţiunea promovată de AFM împotriva Judeţului Neamţ, pentru constatarea intervenirii rezilierii unilaterale a contractului de finanţare nerambursabilă nr. x/28.12.2009 şi obligarea judeţului la restituirea sumelor decontate în temeiul acestuia, ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, cât şi acţiunea prin care Judeţul Neamţ a solicitat obligarea AFM la plata celei de-a treia tranşe din subvenţia datorată în temeiul contractului de finanţare, acţiune ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, fiind respinse ca nefondate, ceea ce înseamnă că, anterior datei pronunţării deciziei nr. 1234/2020, respectiv, 03.09.2020, nu se putea şti cine va suporta costul lucrărilor de împădurire, în sarcina reclamantului nefiind stabilită, până la acel moment, nicio datorie care să justifice antrenarea răspunderii pârâtei în temeiul clauzei prevăzute de art. 7 lit. d) din Acordul de asociere.

Data pronunţării deciziei nr. 1234/2020 reprezintă momentul la care condiţia instituită de art. 7 lit. d) din Acordul de asociere s-a împlinit, marcând, totodată, şi momentul la care obligaţia de plată a reclamantului faţă de executantul lucrărilor a devenit exigibilă, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 2524 (1) C. civ., în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că, de la acest moment, s-a născut şi dreptul reclamantului de a o chema în regres pe pârâtă, în virtutea clauzei mai sus menţionate, pentru recuperarea sumei respective.

Cum acţiunea a fost înregistrată la data de 08.04.2021, deci în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data pronunţării deciziei civile nr. 1234/2020, în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă a fost respinsă.

În raport de aceste aspecte, criticile formulate de pârâtă prin motivele de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, din perspectiva modului în care a fost stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, apar ca neîntemeiate şi urmează a fi înlăturate ca atare, soluţia adoptată de instanţa de apel fiind legală.

Nefondate sunt şi susţinerile ce vizează greşita aplicare a art. 2506 alin. (4) C. civ., în condiţiile în care semnarea, la data de 03.11.2015, a Acordului de asociere, prin care pârâta şi-a asumat în mod expres obligaţia faţă de reclamant de a suporta din fonduri proprii costul lucrărilor de împădurire, în cazul în care finanţarea gratuită ar fi fost pierdută, are valenţele unei recunoaşteri explicite a dreptului reclamantului de a solicita plata în regres, drept al cărui termen de prescripţie nu putea începe să curgă decât la data exigibilităţii creanţei executantului faţă de reclamant, şi se constituie, în acelaşi timp, într-o veritabilă garanţie în folosul acestuia, în sensul avut în vedere de legiuitor prin aceste dispoziţii legale, fiind evident că, în temeiul acestui acord, nu se mai putea pune problema vreunei prescripţii anterioare, acestea fiind acoperite.

De altfel, recurenta nici nu a dezvoltat această critică, limitându-se la a afirma, doar, că, în cauză, nu se poate vorbi despre o renunţare la prescripţie, fără a arăta, însă, maniera în care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale invocate şi, cu atât mai puţin, nici modul în care acestea ar fi trebuit interpretate şi aplicate.

Or, simpla afirmare a împrejurării că instanţa a încălcat normele de drept material nu conţine, prin ea însăşi, concluzia nelegalităţii deciziei atacate, astfel că, din această perspectivă, susţinerile recurentei nu pot fi apreciate ca fiind veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, ele nefiind de natură a atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerile potrivit cărora reclamantul nu a dovedit existenţa cauzelor de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei iar sentinţele depuse de acesta la dosar (printre care şi decizia nr. 1234/2020) nu sunt de natură a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripţie câtă vreme pârâta nu a avut calitatea de parte în acele dosare, nefiind chemată în garanţie, Înalta Curte le apreciază ca nefiind relevante, câtă vreme, în cauză, nici nu s-a pus problema intervenirii vreunei situaţii de modificare a cursului prescripţiei, afirmaţiile recurentei pornind de la aceeaşi premisă eronată referitoare la momentul începerii cursului prescripţiei, moment pe care aceasta încearcă să îl plaseze fie la data efectuării lucrărilor de împădurire, fie la data declarării neeligibilităţii proiectului, or, aşa cum s-a arătat deja, niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă în cauză, astfel că aceste critici nu impun nicio altă analiză suplimentară.

În sfârşit, deşi recurenta invocă dispoziţiile art. 1407 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora: în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate, în cauză nu se poate pune problema incidenţei acestora câtă vreme, potrivit celor deja arătate în analiza raporturilor dintre părţi, obligaţia de plată instituită în sarcina pârâtei nu îşi are izvorul într-un astfel de contract (cu executare continuă sau succesivă).

În consecinţă, Înalta Curte urmează a constata că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost în mod corect soluţionată, niciuna dintre criticile formulate de recurenta pârâtă, din această perspectivă, nefiind de natură a atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. şi, prin urmare, nici casarea deciziei atacate.

2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia mali processus, motivarea deciziei fiind nelegală şi contradictorie.

Reiterând susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond în susţinerea excepţiei, a solicitat admiterea ei în recurs.

În concret, pârâta a invocat excepţia mali processus motivat de faptul că Judeţul Neamţ nu a chemat-o în garanţie în procesele care au vizat Proiectul de împădurire a unor localităţi din judeţul Neamţ, susţinând că, în condiţiile în care reclamantul nu a dat eficienţă prevderilor art. 72 şi 73 din C. proc. civ., şi-a asumat, practic, faptul că dosarele respective nu pot fi instrumentate corect, în lipsa apărărilor pe care comuna Icuşeşti ar fi putut să şi le facă în acele procese, precum şi riscul că nu-şi va putea valorifica pretenţiile împotriva comunei Icuşeşti, astfel că, după ce a pierdut procesul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., nu mai era îndreptăţit să promoveze împotriva comunei prezenta acţiune, prin care solicită obligarea la plata sumei de 358.187,07 RON.

În opinia pârâtei, chemarea în garanţie reprezenta o diligenţă necesară, menită să preîntâmpine alte probleme, respectiv litigii care ar putea să apară ulterior.

Respingând excepţia astfel invocată, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, de principiu, chemarea în garanţie constituie o simplă facultate, iar nu o obligaţie pentru părţi, şi că, doar în cazurile anume prevăzute de lege, dacă nu se alege calea incidentală, garantatul s-ar expune riscului de a nu mai putea să îşi valorifice ulterior pretenţiile împotriva garantului, ipoteză care nu se verifică, însă, în speţa de faţă.

Soluţia a fost menţinută în apel, instanţa devolutivă reţinând, în plus, că în cadrul excepţiei de mali processus, pârâtă ar fi trebuit să arate că, în procesul anterior, reclamantul nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de S.C. A. S.R.L. şi că, dacă aceasta ar fi fost invocată ca apărare împotriva cererii reconvenţionale, atunci cererea reconvenţională formulată de A. S.R.L. ar fi fost respinsă ca prescrisă.

Însă, o astfel de dovadă nu a fost şi nici nu putea fi făcută de pârâta - apelantă, câtă vreme litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 a fost pornit în anul 2016, iar facturile în temeiul cărora A. S.R.L şi-a formulat pretenţiile datau din 2015 şi 2016.

Aşa cum s-a arătat deja, pe calea prezentului recurs, pârâta nu formulează nicio critică concretă de nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei mali processus, susţinerile circumscrise motivului de recurs ce vizează această excepţie fiind identice cu cele formulate în faţa instanţelor de fond. Cu alte cuvinte, recurenta nu a arătat în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, simpla susţinere în sensul că motivarea este nelegală şi contradictorie nefiind de natură a justifica incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ.

Dar, chiar trecând peste această deficienţă de formulare a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este legală şi sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei mali processus, sens în care, reţine următoarele:

Chemarea în garanţie reprezintă mijlocul procedural prin care una dintre părţile litigante solicită introducerea în proces a unui terţ împotriva căruia ar putea formula acţiune separată în garanţie sau în despăgubiri, pretinzând soluţionarea acesteia în cadrul litigiului pendinte.

Prin formularea unei astfel de cereri, se urmăreşte un dublu scop, în sensul că, pe de o parte, se dă posibilitatea terţului devenit parte în proces să administreze toate probele şi să facă toate apărările în favoarea părţii pe care o garantează, iar, pe de altă parte, dacă cel garantat pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va admite şi cererea de chemare în garanţie, dacă apreciază că este întemeiată, evitându-se, astfel, un proces ulterior.

Cu excepţia anumitor cazuri, expres prevăzute de lege, formularea cererii de chemare în garanţie reprezintă o facultate şi nu o obligaţie pentru partea interesată. Aceasta înseamnă că pârâtul poate aştepta sfârşitul procesului şi, apoi, numai dacă a căzut în pretenţii, să le valorifice pe calea unei cereri principale, separate, de regres, îndreptate împotriva celui pe care ar fi putut să îl cheme în garanţie.

Însă, într-un asemenea eventual proces de despăgubire ulterior, acestuia îi poate fi opusă excepţia procesului rău condus, cel care ar fi putut fi chemat în garanţie în procesul iniţial trebuind să dovedească că ar fi avut mijloacele potrivite pentru respingerea pretenţiilor deduse judecăţii, dacă ar fi fost parte în procesul respectiv.

Aşadar, pentru a fi incidentă excepţia mali processus este necesar ca partea care o invocă să indice mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a câştiga judecata anterioară.

Or, în speţă, o astfel de dovadă nu a fost făcută, simpla susţinere a pârâtei în sensul că ar fi trebuit să fie chemată în garanţie în procesul pe care reclamantul l-a pierdut în contradictoriu cu A. S.R.L. nefiind suficientă pentru a justifica admiterea excepţiei procesului rău condus. Cu alte cuvinte, pârâta nu poate opune cu temei această excepţie şi nu poate pretinde că ar fi exonerată de orice răspundere în prezentul litigiu pentru simplul fapt că, în procesul anterior, Judeţul Neamţ, care a avut calitatea de pârât, nu a chemat-o în garanţie, câtă vreme aceasta nu a demonstrat modalitatea în care ar fi putut acţiona în acel proces pentru a obţine respingerea pretenţiilor formulate pe calea cererii reconvenţionale.

Ca urmare, Înalta Curte constată că şi din această perspectivă decizia instanţei de apel este legală, neputându-se reţine incidenţa niciunuia dintre cazurile de casare indicate de recurentă.

3. În cadrul ultimului motiv de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod nelegal dispoziţiile privind eroarea şi dolul, considerând în mod greşit că nu s-a făcut dovada acestora.

În concret, la fond, pârâta a invocat, atât pe cale de excepţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 1249 alin. (2) C. civ., cât şi pe calea cererii reconvenţionale, nulitatea relativă a Acordului de asociere din 27.10.2015, şi a solicitat anularea sa, pentru vicierea consimţământului prin eroare şi dol, în raport de prevederile art. 1207 şi 1214 din C. civ.

În acest sens, a susţinut că, în momentul încheierii Acordului de asociere din 27.10.2015, s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele dolosive ale Consiliului Judeţean Neamţ, care nu i-a adus la cunoştinţă faptul că Administraţia Fondului pentru Mediu a refuzat decontarea celei de a treia tranşe, declarând proiectul neeligibil.

Prima instanţă a considerat că, prin mijloacele de probă administrate, pârâta nu a făcut dovada dolului şi a erorii, existenţa acestor vicii de consimţământ neputând fi reţinută.

Astfel, deşi pârâta-reclamantă afirmă că reclamantul-pârât Consiliul Judeţean a cunoscut faptul că Administraţia Fondului pentru Mediu a refuzat plata celei de a treia tranşe, declarând proiectul neeligibil, din probatoriul administrat rezultă că, în realitate, Administraţia Fondului pentru Mediu i-a comunicat reclamantului faptul că proiectul a devenit neeligibil abia prin adresa din 04.02.2016, aşadar ulterior însuşirii prin semnătură a clauzelor Acordului de asociere din data 27.10.2015.

Data de 28.08.2015, indicată de pârâtă ca fiind momentul la care reclamantul ar fi luat cunoştinţă de refuzul de plată şi de declararea neeligibilităţii proiectului, reprezintă, de fapt, data la care Judeţul Neamţ a depus la Administraţia Fondului pentru Mediu a treia cerere de tragere, solicitând la finanţare suma de 702.602,29 de RON, refuzul de plată fiindu-i comunicat părţii ulterior încheierii Acordului de asociere.

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru a se reţine vicierea consimţământului prin eroare sau dol, probele administrate în cauză neconfirmând susţinerile părţii.

În apel, pârâta a reluat susţinerile formulate la fond, solicitând admiterea cererii de constatare a nulităţii Acordului de asociere pe motivul vicierii consimţământului prin eroare şi dol.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe reţinând, în acord cu opinia judecătorului fondului, că declararea ca neeligibil a contractului de finanţare a avut loc la data 4.02.2016, introducerea în cuprinsul art. 7 lit. d) din Acordul de asociere încheiat între părţi la data de 3.11.2015 a clauzei privind suportarea costurilor de împădurire de către beneficiarii direcţi ai acestor lucrări (comunele) neputând conduce, prin ea însăşi, la ideea existenţei unui dol, câtă vreme nu s-a făcut dovada faptului că pârâta nu ştia de rezultatul solicitării celei de-a treia cereri de tragere şi nici a faptului că acesteia i s-ar fi ascuns intenţia AFM de a declara proiectul neeligibil şi de a rezilia contractul de finanţare.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu s-a făcut dovada dolului şi a niciunei presiuni exercitate de reclamant asupra pârâtei, de natură a o induce în eroare sau a o forţa să semneze Acordul de asociere din 2015.

Pe calea prezentului recurs, pârâta a reiterat întocmai susţinerile formulate la fond şi în apel, în sensul că, la data de 27.10.2015, comuna s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele dolosive ale Consiliului Judeţean Neamţ, care nu i-a adus la cunoştinţă, anterior încheierii Acordului de asociere, că Administraţia Fondului pentru Mediu a refuzat decontarea celei de-a treia tranşe la data de 28.08.2015.

Recurenta a arătat că, dacă ar fi cunoscut aceste aspecte, nu ar mai fi încheiat acordul de asociere. Comuna a încheiat acel acord având în vedere un proiect de împădurire care urma să se realizeze cu fonduri nerambursabile, iar Administraţia Fondului pentru Mediu a refuzat plata şi ulterior a declarat proiectul neeligibil.

Invocând prevederile art. 1207, 1214 şi 1249 din C. civ. şi reluând toate aspectele de fapt susţinute în faţa instanţelor devolutive, recurenta a arătat că în mod nelegal acestea au considerat că, în cauză, nu s-a făcut dovada dolului şi a erorii.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta pârâtă a subsumat aceste susţineri cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motivarea recursului, pe aspectele legate de incidenţa dolului şi a erorii, ca vicii de consimţământ, cuprinde, în fapt, doar critici referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat situaţia de fapt şi probele administrate în cauză şi, în final, a apreciat asupra inexistenţei cazului de nulitate relativă a Acordului de asociere invocat de pârâtă, chestiuni care nu constituie, însă, critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în acest caz de casare a unei hotărâri judecătoreşti.

Astfel, nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză.

Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc.

Or, în cauză, recurenta nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci, deşi a invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi a redat conţinutul textelor legale ce reglementează eroarea, dolul şi nulitatea relativă, s-a referit exclusiv la interpretarea şi aprecierea eronată a situaţiei de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs deduse judecaţii nu se regăsesc, deci, critici propriu-zise cu privire la modul în care instanţa de apel ar fi încălcat prin soluţia adoptată normele legale, recurenta fiind nemulţumită doar de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la inexistenţa vreunui viciu de consimţământ care să justifice incidenţa excepţiei nulităţii relative a Acordului de asociere, chestiuni care, în mod evident, ţin de aprecierea instanţei, neputând fi cenzurate în recurs întrucât tind către stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce excedează cadrului restrictiv reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi analizat recursul.

În raport de aceste considerente, având în vedere că în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată numai în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., Înalta Curte nu va analiza criticile formulate de recurentă în cuprinsul acestui motiv de recurs, întrucât nu se circumscriu acestui cadru legal.

În consecinţă, constatând că niciuna dintre criticile formulate de pârâtă nu justifică casarea decizie atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

II.3. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul Judeţul Neamţ, Înalta Curte constată că, în esenţă, acesta vizează două aspecte, şi anume: faptul că instanţa de apel nu ar fi motivat şi nu s-ar fi pronunţat cu privire la suma de 258.116,29 RON ce reprezintă contravaloarea lucrărilor recepţionate de comuna Icuşeşti potrivit proceselor-verbale de recepţie încheiate în anul 2015, în temeiul art. 7 lit. d) din Acordul de asociere, ceea ce, în opinia recurentului, atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., respectiv, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a valorificat în cadrul prezentului litigiu dispoziţiile deciziei civile nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2016, recurentul susţinând că instanţa nu a luat în calcul şi penalităţile de întârziere la plata cărora Judeţul Neamţ a fost obligat în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, deşi recurentul şi-a întemeiat primul motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, acesta nu a formulat nicio critică concretă ce ar putea fi încadrată în vreuna dintre ipotezele la care se referă acest text legal, susţinerile subsumate acestui motiv de recurs circumscriindu-se, de fapt, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme sunt deduse judecăţii aspecte referitoare la încălcarea obligaţiei instanţei de a respecta limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată şi de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, aşadar, pretinse nesocotiri ale unor reguli de procedură ce guvernează procesul civil, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Prin urmare, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aceste aspecte, urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare mai sus menţionat.

Sub un alt aspect, aşa cum s-a arăta şi în analiza excepţiei nulităţii recursului precum şi în analiza recursului declarat de pârâtă, Înalta Curte reaminteşte că, în calea extraordinară de atac pot forma obiect al cercetării judecătoreşti doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, în conformitate cu care "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)". Prin urmare, susţinerile formulate de recurent cu privire la situaţia de fapt sau la modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele administrate nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului.

În aceste repere, analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Aşa cum rezultă cu evidenţă din petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul Judeţul Neamţ a solicitat obligarea pârâtei Comuna Icuşeşti - prin primar, la plata sumei de 358.187,07 RON, inclusiv TVA, sumă ce reprezintă contribuţie totală a Comunei Icuşeşti pentru implementarea proiectului "Program de împădurire a terenurilor agricole degradate de pe raza unor localităţi din Judeţul Neamţ ".

În motivarea cererii, reclamantul a prezentat pe larg istoricul litigiului ce face obiectul cauzei precum şi al litigiile anterioare care s-au născut din derularea Proiectului mai sus menţionat, precizând în mod explicit că suma solicitată reprezintă procentul de 33,24689% din suma de 1.077.355,30 RON la plata căreia Judeţul Neamţ a fost obligat prin decizia civilă nr. 1234/03.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, procent stabilit proporţional, prin raportare la valoarea lucrărilor efectuate în localitate, din valoarea totală a lucrărilor neachitate.

În dovedire, reclamantul-pârât a prezentat explicaţii şi a depus la dosar modalitatea în care a fost calculată suma datorată de pârâtă cu titlu de contribuţie totală a Comunei Icuşeşti pentru implementarea proiectului "Program de împădurire a terenurilor agricole degradate de pe raza unor localităţi din judeţul Neamţ" .

Prin urmare, obiectul acţiunii a fost clar stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecat, pretenţiile formulate de acesta fiind admise în totalitate, prin hotărârea instanţei de fond, cu respectarea întocmai a limitelor învestirii, împrejurare faţă de care susţinerea recurentului referitoare la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la suma de 258.116,29 RON ce reprezintă contravaloarea lucrărilor recepţionate de Comuna Icuşeşti potrivit proceselor-verbale de recepţie anexate la dosar apare ca fiind vădit nefondată câtă vreme reclamantul nu a formulat nicio cerere în acest sens.

Este adevărat că, în tabelul detaliat de calcul al sumelor datorate de Comuna Icuşeşti sunt menţionate, atât suma de 358.187,07 RON, ce reprezintă procentul de 33,24689% din suma de 1.077.355,30, achitată de reclamant către A. S.R.L., potrivit deciziei civile nr. 1234/03.09.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, cât şi suma de 258.116,29 RON, dar, câtă vreme reclamantul nu a formulat o cerere expresă prin acţiunea dedusă judecăţii cu privire la această din urmă sumă, ea nu putea fi avută în vedere de instanţă.

Tabelul în care suma de 258.116,29 RON a fost menţionată reprezintă doar un înscris doveditor depus la dosar de reclamant pentru a proba pretenţiile formulate, el neavând aptitudinea de a învesti în mod legal instanţa cu soluţionarea vreunei cereri.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces, or, în cauză, raportat la obiectul explicit al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a soluţionat cauza exact în aceste limite, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant fiind vădit nefondate.

De altfel, Înalta Curte constată că reclamantul nici nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanţe, astfel că solicitarea adresată direct instanţei de recurs de a constata această presupusă omisiune săvârşită de judecătorul fondului, este inadmisibilă, fiind formulată omisso medio.

Este adevărat că, în apel, urmare admiterii căii de atac promovate doar de către pârâtă, soluţia primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul diminuării sumei la plata căreia fusese obligată iniţial Comuna Icuşeşti, ceea ce înseamnă că reclamantul este îndreptăţit să atace cu recurs această soluţie. Însă, criticile pe care le poate aduce deciziei pronunţate de Curtea de Apel nu pot viza decât acele aspecte care au fost reformate în calea de atac devolutivă, nu şi chestiunile care nu au făcut obiectul analizei în apel pentru că, altfel, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de către instanţa investită cu calea extraordinară de atac, ceea ce nu poate fi acceptat.

Câtă vreme, în apel, soluţia primei instanţe a fost schimbată doar în considerarea compensaţiei legale pe care Curtea de Apel a făcut-o cu privire la datoriile reciproce ale părţilor din dosarul soluţionat prin decizia civilă nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, ceea ce a avut ca efect diminuarea sumei la plata căreia a fost obligată comuna Icuşeşti către Judeţul Neamţ, este evident că singurele critici pe care reclamantul le poate formula în recurs sunt cele legate de modul în care a fost operată compensarea, fără a mai putea aduce în discuţie suma de 258.116,29 cu privire la care niciuna dintre instanţele de fond nu a fost legal sesizată să se pronunţe.

Aşadar, atât timp cât reclamantul nu a declarat apel şi deci nu a învestit instanţa devolutivă cu analiza unor critici referitoare la eventuala omisiune a primei instanţe de a se pronunţa cu privire la suma de 258.116,29 RON, acesta nu este îndreptăţit să invoce direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond sub acest aspect, aşa încât, acestea nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

2. Sunt întemeiate, însă, susţinerile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prin care reclamantul critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a valorificat, în cadrul prezentului litigiu, dispoziţiile deciziei civile nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2016, acesta susţinând că, în cadrul operaţiunii de compensare dispuse conform art. 1617 alin. (1) C. civ., instanţa nu a avut în vedere şi penalităţile de întârziere la plata cărora Judeţul Neamţ a fost obligat în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal, ceea ce face ca suma finală la plata căreia a fost obligată pârâta Comuna Icuşeşti să fie greşit calculată.

Astfel, recurentul susţine că, deşi, prin decizia civilă nr. 1234/03.09.2020 rămasă definitivă, Curtea de Apel Bucureşti a dispus obligarea reclamantului-pârât Judeţul Neamţ la plata către pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L., atât a sumei de 408.423 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data de 05.11.2016, cât şi, în continuare, a penalităţilor, calculate până la data achitării efective a debitului principal, şi, cu toate că, la momentul executării deciziei civile nr. 1234/2020, aceste din urmă penalităţi au fost calculate şi achitate efectiv societăţii, rezultând o valoare de 631.941,36 RON, achitată cu O.P. nr. x/10.09.2020, respectiv, o valoare de 445.413,94 RON, achitată cu O.P. nr. x/12.10.2020, instanţa de apel a omis să le ia în calcul atunci când a dispus compensarea datoriilor reciproce ale părţilor din dosarul soluţionat prin decizia mai sus menţionată.

În aceste condiţii, recurentul consideră că hotărârea pronunţată este nelegală, încălcând dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat, dispoziţiile art. 433 C. proc. civ., privind puterea executorie, precum şi dispoziţiile art. 622 C. proc. civ., privind îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, suma pe care pârâta a fost obligată, în final, să i-o plătească în prezentul proces, fiind în mod greşit stabilită.

Verificând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel, observând că, prin decizia civilă nr. 1234/3.09.2020, au fost admise, atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Judeţul Neamţ, cât şi, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta A. S.R.L., fiecare dintre cele două părţi fiind obligată să-i plătească celeilalte câte o sumă de bani, a apreciat că se impune compensarea datoriilor reciproce ale acestora, chiar dacă, în dispozitivul deciziei pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti nu făcuse nicio menţiune în acest sens.

Ca urmare, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost obligat să-i plătească pârâtei S.C. A. S.R.L suma de 1.201.755,43 RON (din care 793.332,43, debit principal, iar 408.423, penalităţi), în timp ce aceasta din urmă a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 1.092.316,28 RON, astfel că, în urma compensării de plin drept a celor două datorii reciproce, certe, lichide şi exigibile, a constatat că a mai rămas doar o diferenţă de 109.439,15 RON, aceasta fiind singura datorie pe care reclamantul o mai are faţă de S.C. A. S.R.L. Or, plătind din proprie iniţiativă suma de 1.077.355,3 RON, fără să fi fost executat silit, reclamantul a achitat cu 967.916,15 RON mai mult decât datora în realitate, sumă pentru care pârâta din prezenta cauză nu poate fi răspunzătoare.

Cum compensarea între obligaţia/suma ce rezulta din admiterea cererii principale (1.092.316,28 RON) şi suma/obligaţia ce rezulta din admiterea în parte a cererii reconvenţionale (de 1.201.755,43 RON) opera de plin drept, în temeiul art. 1.617 alin. (1) din C. civ., instanţa de apel a concluzionat în sensul că prejudiciul suferit de reclamant în executarea deciziei nr. 1234/3.09.2020 este de numai 109.439,15 RON, iar 33,24689% din acesta (procentul ce îi revine pârâtei potrivit raportului prezentat de reclamant) înseamnă doar 36.385,11 RON, sumă la plata căreia pârâta a fost obligată, în final, prin decizia recurată.

Pe calea prezentului recurs, reclamantul nu contestă opţiunea instanţei de apel de a face, din oficiu, aplicarea în cauză a normelor de drept material privind compensaţia legală, ci solicită să se constate că, în concret, compensarea dispusă de instanţă este nelegală câtă vreme nu au fost avute în vedere toate datoriile reciproce stabilite prin decizia nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, mai precis, penalităţile de întârziere datorate de reclamant, în continuare, după data de 05.11.2016, penalităţi care, de altfel, cu ocazia executării hotărârii, au fost calculate şi achitate efectiv creditoarei. În opinia recurentului, omisiunea instanţei de a valorifica toate dispoziţiile titlului executoriu a condus la stabilirea eronată a sumei finale datorate de pârâtă în prezentul litigiu, reprezentând, în acelaşi timp, o încălcare a dispoziţiilor procedurale privind autoritatea de lucru judecat şi puterea executorie a hotărârilor judecătoreşti, precum şi a celor referitoare la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu.

Raportat la aceste critici explicite formulate de reclamant prin motivele de recurs, având în vedere, în acelaşi timp, că, în cadrul propriului său recurs, pârâta nu a adus nicio critică deciziei Curţii de Apel Bacău sub aspectul modului de stabilire a prejudiciului suferit de reclamant în executarea deciziei nr. 1234/3.09.2020, Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, că au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanţei de apel cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1617 C. civ. privind compensaţia legală a datoriilor reciproce, precum şi cele referitoare la modalitatea concretă de calculare a prejudiciului, respectiv, prin aplicarea procentului de 33,24689% la suma rezultată în urma compensării datoriilor stabilite prin dispozitivul deciziei civile nr. 1234/2020, până la concurenţa obligaţiei care are valoarea cea mai mică.

În consecinţă, în cadrul acestui motiv de recurs, urmează a se verifica doar dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 1617 C. civ., instanţa de apel a identificat şi a reţinut corect datoriile reciproce, certe, lichide şi exigibile, rezultate din titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bacău şi dacă, astfel, a operat în mod legal compensaţia, respectiv, dacă, prin modul în care instanţa a procedat, au fost încălcate normele de drept procesual invocate de reclamant prin motivele de recurs.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin decizia civilă nr. 1234/03.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, admiţând în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Judeţul Neamţ în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a dispus obligarea acesteia din urmă la plata către reclamant a sumei de 1.092.316,28 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la data de 22.03.2016, respingând, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost admisă, în parte, şi cererea reconvenţională, formulată de pârâta reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul pârât Judeţul Neamţ, acesta fiind obligat să-i plătească reclamantei suma de 793.332,43 RON, reprezentând contravaloarea debitului neachitat aferent facturilor fiscale nr. x/27.08.2015 (parţial achitată) şi nr. 7308/13.06.2016 (neachitată), suma de 408.423 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data de 05.11.2016, precum şi în continuare, până la data achitării efective a debitului principal.

Or, dispunând compensarea datoriilor reciproce, instanţa de apel a luat în calcul doar penalităţile stabilite până la data de 05.11.2016, omiţându-le pe cele ulterioare, deşi, obligaţia de plată a acestora, în continuare, până la achitarea integrală a debitului, era menţionată expres în dispozitivul deciziei nr. 1234/2020, iar, potrivit înscrisurilor depuse de reclamant la dosar, obligaţia fusese şi executată, penalităţile fiind calculate la zi şi achitate ca atare, la momentul executării deciziei definitive a Curţii de Apel Bucureşti.

Această omisiune a instanţei de apel, nu doar că are consecinţe directe asupra modului de stabilire a cuantumului sumei datorate de pârâtă în prezentul litigiu, ci nesocoteşte, în acelaşi timp, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, care a stabilit cu caracter definitiv datoriile reciproce ale părţilor din litigiul anterior, relevând, totodată, o aplicare defectuoasă a dispoziţiilor art. 1617 C. civ. privind compensaţia legală, finalitatea acestui mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură, existente între două persoane, nefiind atinsă câtă vreme nu a avut loc o compensare reală care să ţină cont de toate datoriile certe, lichide şi exigibile ale părţilor, ci doar de o parte a acestora, reţinute, cel puţin în aparenţă, în mod aleatoriu. Câtă vreme în cuprinsul deciziei recurate nu există niciun considerent din care să rezulte că, în cadrul operaţiunii de compensare, instanţa ar fi înlăturat în mod deliberat aceste penalităţi, în considerarea unor motive de fapt şi de drept, singura concluzie ce se impune este aceea că ele au fost omise, astfel că se justifică solicitarea recurentului reclamant de a se constata nelegalitatea modului de stabilire a prejudiciului suferit în executarea deciziei nr. 1234/3.09.2020.

În consecinţă, reţinând caracterul fondat al criticilor subsumate acestui motiv de recurs şi incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (2) în referire la art. 497 C. proc. civ., să admită recursul declarat de reclamant şi să caseze decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea reanalizării pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul stabilirii cuantumului exact al sumei datorate de comuna Icuşeşti cu titlu de contribuţie pentru implementarea proiectului "Program de împădurire a terenurilor agricole degradate de pe raza unor localităţi din Judeţul Neamţ ", prin raportare la toate dispoziţiile deciziei civile nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti.

Cu ocazia rejudecării, în limitele anterior trasate, instanţa va stabili, cu prioritate, datoriile exacte ce îi revin reclamantului în virtutea acestui titlu executoriu, şi, după compensarea legală a acestora cu datoriile stabilite, prin acelaşi titlu, în sarcina părţii adverse, A. S.R.L., până la concurenţa obligaţiei care are valoarea cea mai mică, instanţa va determina contribuţia pârâtei la implementarea programului de împădurire, prin aplicarea, la suma rezultată în urma compensării, a procentului indicat de reclamant, de 33,24689%.

Cât priveşte sumele efectiv achitate de reclamant societăţii A. S.R.L., în virtutea titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, ele vor fi avute în vedere numai în măsura în care se circumscriu datoriilor rezultate din acesta, sens în care instanţa de apel urmează a efectua verificările ce se impun.

Din această perspectivă, nu i se poate reproşa reclamantului executarea relativ rapidă, din proprie iniţiativă şi întocmai a obligaţiilor stabilite prin decizia nr. 1234/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, câtă vreme, în raport de dispoziţiile art. 622 C. proc. civ., ca regulă, obligaţiile stabilite prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduc la îndeplinire de bunăvoie.

Însă, în eventualitatea în care reclamantul a plătit mai mult decât va rezulta din compensarea reciprocă a celor două datorii certe, lichide şi exigibile, este evident că, sumele achitate fără a fi datorate nu vor fi luate în considerare în cauză, acestea neputând fi puse în sarcina pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul Judeţul Neamţ, prin preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ, invocată de recurenta-pârâtă Comuna Icuşeşti, prin primar.

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Comuna Icuşeşti, prin primar, invocată de recurentul-reclamant Judeţul Neamţ, prin preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna Icuşeşti, prin primar, împotriva deciziei nr. 345 din 26 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul Judeţul Neamţ, prin preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ, împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.