Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2563/2023 AI generated

Statutory punitive interest on finalized compensation debt: accrual timing, suspension of enforcement effects, and exclusion of compound interest under O.G. 13/2011.

Case Number Decizia nr. 2563/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed all appeals filed by both the plaintiff and the defendants, leaving in force the Court of Appeal’s decision that upheld the first-instance award of RON 195,012.10 in statutory interest. The dispute concerned the calculation of statutory interest on a principal compensation sum of €832,436.61 awarded in prior litigation regarding the unauthorized use of a technical realization (an automotive component), with the central conflict over whether the interest period should commence from the date the principal claim became due in 1998 or from the date the final judgment on the principal claim became definitive in 2016. The Court ruled that the claim for interest accruing from 1998 was time-barred and that the defendant’s obligation to pay was transformed into a monetary debt only upon the finalization of the principal judgment; consequently, the plaintiff is entitled only to punitive statutory interest (*dobândă penalizatoare*) calculated under Article 3(2) of Government Emergency Ordinance No. 13/2011 from the date the judgment became enforceable until full payment. The Court further held that the procedural connection between the two cases was legally valid under Article 139 of the Code of Civil Procedure, and that the suspension of the enforcement of the principal judgment during the appeal process did not suspend the accrual of statutory interest.

Legislator headnote

AI generated

art. 628 alin. (4) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 139 alin. (4) C. proc. civ, art. 99 C. proc. civ, art. 628 C. proc. civ, art. 129 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ; Statutory punitive interest on finalized compensation debt: accrual timing, suspension of enforcement effects, and exclusion of compound interest under O.G. 13/2011: , cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1489, art. 1535 din Noul C. civ., art. 1075 şi art. 1084 din vechiul C. civ., art. 4 şi art. 8 alin. .3 din O.G. nr. 13/2011 .

Keywords

AI generated
payment of interest debt enforcement claim civil judgment suspension period monetary compensation monetary debt

Cited Legislation

AI generated
art. 628 alin. (4) C. proc. civ
şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând, în temeiul prevederilor art. 628 alin. (4) C. proc. civ., să se dispună, în principal, obligarea acestora la plata dobânzii legale de 6%, cu capitalizare, conform art.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin.
art. 139 alin. (4) C. proc. civ
Astfel, în opinia recurentului, conexarea celor două cauze era inadmisibilă în raport de prevederile art. 139 alin. (4) C. proc. civ.
art. 99 C. proc. civ
şi de cele ale art. 99 C. proc. civ., condiţia strânsei legături între cauze, specifică în materia conexării, nefiind de natură a înlătura dispoziţiile imperative de procedură atunci când competenţa instanţei este exclusivă, acesta fiind cazul cererii întemeiate pe dispoziţiile art.
art. 628 C. proc. civ
Or, câtă vreme cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 628 C. proc. civ.
art. 129 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ
precum şi a normelor imperative de competenţă materială, reglementate de art. 129 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât soluţionarea cauzei ce forma obiectul dosarului nr.
art. 176 C. proc. civ
Deşi este vorba despre o nulitate necondiţionată, instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 176 C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art.
art. 139 C. proc. civ
civ., cât şi dispoziţiile art. 139 C. proc. civ., respingând motivul de apel privind soluţia conexării, în condiţiile în care competenţa de soluţionare a dosarului nr.

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 129/2016
Astfel, procesul soluţionat prin decizia civilă nr. 129/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi Agenţia pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând obligarea acestora la plata dobânzii legale capitalizate, calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 329 din data de 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiş, pronunţată în dosarul nr. x/1996, aferente despăgubirilor datorate pentru folosirea realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C." al cărei autor este, pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004 şi în continuare, până la plata efectivă, conform art. 4 şi art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 29 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând, în temeiul prevederilor art. 628 alin. (4) C. proc. civ., să se dispună, în principal, obligarea acestora la plata dobânzii legale de 6%, cu capitalizare, conform art. 4 şi 8 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 13/2011, aferente sumei de 832.436, 61 euro, stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A din data de 24 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 2103 din data de 1 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calculată de la data de 24 februarie 2016, până la plata efectivă, cu transformare în RON, respectiv suma de 49.820,61 euro. În subsidiar, a solicitat calcularea dobânzii potrivit mai multor variante de stabilire a acesteia.

Prin încheierea de şedinţă din data de 2 octombrie 2018 pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia litispendenţei, invocată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a fost admisă excepţia conexităţii, invocată de pârâta B. S.A., şi s-a dispus conexarea acestei din urmă cauze la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1425 din data de 14 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis, în parte, cererea principală şi cererea conexă ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 şi a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 195.012,10 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 832.436, 61 euro, în echivalent în RON la data plăţii, calculată de la data pronunţării hotărârii definitive, decizia civilă nr. 129A din data de 24 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi până la data plăţii, 19 ianuarie 2017.

Au fost respinse, în rest, cererile, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1030A din data de 23 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1425 din data de 14 iunie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 2 octombrie 2018, pronunţate de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. x/2018, precum şi cererile de apel promovate de apelantele-pârâte B. S.A. şi Agenţia pentru Administrarea Activelor Statului împotriva sentinţei civile nr. 1425 din data de 14 iunie 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1030A din data de 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A., pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.VA.S.) şi pârâta B. S.A.

4.1. Recursul promovat de reclamantul A..

1. Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că decizia instanţei de apel este nelegală din perspectiva menţinerii soluţiei adoptate prin încheierea din data de 2 octombrie 2018, pronunţate de Judecătoria Piteşti, prin care s-a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Piteşti, ca instanţă de executare, la cauza civilă nr. x/32017, aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de fond, instanţa de apel neanalizând criticile de nelegalitate formulate cu privire la conexarea celor doua cauze.

Astfel, în opinia recurentului, conexarea celor două cauze era inadmisibilă în raport de prevederile art. 139 alin. (4) C. proc. civ. şi de cele ale art. 99 C. proc. civ., condiţia strânsei legături între cauze, specifică în materia conexării, nefiind de natură a înlătura dispoziţiile imperative de procedură atunci când competenţa instanţei este exclusivă, acesta fiind cazul cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 628 C. proc. civ., adresate instanţei de executare.

Analizând sumar motivele de apel şi actele de procedură din cele două cauze, instanţa de apel nu a răspuns criticilor de nelegalitate ce vizau acest aspect şi a încălcat dispoziţii de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Nelegalitatea conexării celor două cauze rezultă din încălcarea normelor imperative din materia competenţei materiale, reglementate de art. 129 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ce statuează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad. Deşi este vorba despre o nulitate necondiţionată, instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 176 C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 139 C. proc. civ., respingând motivul de apel privind soluţia conexării, în condiţiile în care competenţa de soluţionare a dosarului nr. x/2018 aparţinea instanţei de executare.

2. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât nu a răspuns criticilor de nelegalitate şi netemeinicie formulate prin motivele de apel, critici prin care invocase omisiunea primei instanţe de a indica premisele avute în vedere în stabilirea perioadei şi a modului de calcul al despăgubirilor sub forma dobânzii legale, dar şi faptul că instanţa de fond s-a raportat exclusiv la un raport de expertiză care a analizat o variantă de calcul a dobânzii fără criterii concrete, respectiv varianta 2, modalitatea de calcul B, fără a avea în vedere criteriile stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti anterioare, depuse la dosar, deşi dispusese în mod expres ca expertul desemnat în cauză să "evidenţieze printr-un calcul separat dobânda legală lunară pe an cu capitalizare lunară", pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, iar acest calcul fusese efectuat, ca atare, prin răspunsul la obiecţiuni.

În concret, recurentul consideră că, atât timp cât prin decizia nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2006, s-a statuat asupra momentului naşterii dreptului la acţiune pentru creanţa principală, iar, prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016 a aceleiaşi instanţe, s-a statuat asupra criteriilor de stabilire a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, argumentele reţinute în cuprinsul acestor hotărâri sunt valabile şi în prezenta cauză, ce are ca obiect creanţele accesorii creanţei principale.

Cu toate acestea, în litigiul de faţă, instanţa de fond, deşi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimatele pârâte, a admis doar în parte pretenţiile deduse judecăţii, acordând dobânzi numai pentru perioada 24.02.2016 - 19.01.2017, respectiv de la data pronunţării deciziei civile nr. 129/24.02.2016 şi până la data achitării creanţei principale stabilite prin această decizie, apreciind că, pentru eventualele dobânzi cuvenite începând cu anul 1998, nesolicitate odată cu pretenţiile principale, a operat prescripţia.

Menţinând această soluţie, fără a analiza criticile de nelegalitate invocate prin motivele de apel referitoare la momentul începerii prescripţiei dreptului material la acţiune şi la întreruperea termenului de prescripţie, şi nici pe cele privind modalitatea de calculare a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, ignorând ea însăşi cele stabilite cu putere de lucru judecat prin deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în litigiul ce a vizat creanţa principală, instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, atât din perspectiva cazului de casare anterior menţionat (art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.), cât şi a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.

3. În cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, menţinând hotărârea instanţei de fond, instanţa de apel a încălcat:

- art. 72 alin. (3) - fost art. 67 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 -, art. 1075, art. 1084 şi art. 1088 din C. civ. din 1864, norme care au constituit temeiul juridic al acţiunii pentru despăgubirile datorate de intimate în perioada 1998-2004;

- art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2011, art. 3 şi art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune;

- art. 3 alin. (2), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ce priveşte noţiunea de dobândă capitalizată, profesionişti şi dobândă moratorie.

Pe de altă parte, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1536 C. civ. privind daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face.

În esenţă, recurentul consideră că instanţa de apel, menţinând soluţia primei instanţe, în mod nelegal a calificat obiectul cererii ca fiind un drept de creanţă reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de a face, stabilite de la data pronunţării deciziei nr. 129A din data de 24 februarie 2016, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din motivele de fapt şi de drept ale cererii, dar şi din hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, despăgubirile reprezintă beneficiul nerealizat al creanţelor datorate periodic/lunar de intimată, pentru folosirea realizării tehnice, începând cu data de 1 ianuarie 1998.

Respingând criticile de nelegalitate privind sentinţa instanţei de fond, în mod nelegal instanţa de apel a menţinut hotărârea, referindu-se la obligaţia de a face - obligaţia intimatei-pârâte de a încheia contract cu recurentul - stabilită prin sentinţa iniţială nr. 329 din data de 21 aprilie 1996, pronunţată de Tribunalul Timiş, în condiţiile în care, din decizia civilă nr. 129A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că despăgubirile pentru neexecutarea acestei obligaţii au fost stabilite conform prevederilor legii speciale, Legea nr. 64/1991, care a prevăzut modul şi criteriile în baza cărora se cuantifică aceste creanţe.

În caz contrar, executarea obligaţiilor de a face din conţinutul hotărârilor judecătoreşti s-ar fi realizat conform regulilor cuprinse în dispoziţiile art. 5802şi art. 574 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data învestirii instanţei şi parcurgerii procedurii în dosarul nr. x/2006.

Cu referire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ., recurentul a arătat că, raportat la momentul naşterii dreptului la acţiune privind creanţa principală, stabilită în dosarul nr. x/2006, a fi datorată periodic, începând cu data de 1 ianuarie 1998, prescripţia dreptului material la acţiune pentru creanţa accesorie este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi a fost întreruptă prin introducerea cererii de chemare în judecată privind creanţa principală, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În acest caz, intervine autoritatea de lucru judecat asupra chestiunii de drept asupra căreia s-a statuat prin decizia civilă nr. 961 din data de 26 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune sub trei aspecte: legea aplicabilă, momentul naşterii dreptului material la acţiune şi întreruperea termenului prescripţiei.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 3 alin. (21), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ceea ce priveşte noţiunea de dobândă capitalizată, profesionişti şi dobândă remuneratorie.

Menţinând soluţia nelegală a primei instanţe, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material privind capitalizarea dobânzii, aspect care trebuia lămurit prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei este denumită dobândă remuneratorie.

Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare a dobânzii remuneratorii.

Conform art. 8 alin. (3), dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.

Având în vedere caracterul creanţei principale care a fost stabilită periodic/lunar pentru folosirea realizării tehnice, începând cu anul 1998, fiecare prestaţie anterioară datei pronunţării deciziei civile nr. 129A din data de 24 februarie 2016 a determinat obligaţia plăţii dobânzii remuneratorii, astfel că, în mod nelegal, instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond, încălcând aceste dispoziţii de drept material.

Recurentul a arătat că, prin motivele de apel a susţinut nelegalitate hotărârii primei instanţe ca urmare a încălcării normelor de drept material si a autorităţii de lucru judecat, deoarece au fost ignorate toate criteriile de stabilire a beneficiului nerealizat care se regăsesc in sentinţa civila nr. 329/1998, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul civil nr. x/1996 şi se referă la dobânda legala de 6%/an, cu capitalizare lunară calculată în USD, conform expertizei contabile - D..

De asemenea, în motivele de apel a susţinut nelegalitatea hotărârii primei instanţe în privinţa încălcării dispoziţiilor din O.G. nr. 13/2011, deoarece instanţa de fond nu a prezentat niciun element sau criteriu legal care să înlăture aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ce priveşte noţiunea de dobândă remuneratorie, dobândă capitalizată sau profesionişti.

Însă, în privinţa noţiunii de profesionist, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 3, deoarece pârâta debitoare are calitate de profesionist, fiind comerciant, conform Legii nr. 31/1990 şi art. 3 din Noul C. civ., iar obligaţia principală a fost stabilita în moneda Euro.

Pentru aceste motive, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar, în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, pentru creanţa aferentă despăgubirilor datorate folosirii realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C.", începând cu data de 01.01.1998, conform variantei 1 modalitatea A din expertiza contabilă efectuată la instanţa de fond, şi la plata cheltuielilor de judecată

4.2. Recursul promovat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a confirmat soluţia instanţei de fond sub aspectul stabilirii momentului de la care trebuie achitată dobânda, acesta neputând fi data la care a rămas definitivă decizia civilă nr. 129 din data de 24 februarie 2016, ci data de 01.11.2016, când titlul executoriu a devenit irevocabil, întrucât, prin încheierea din data de 28 iulie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea executării deciziei nr. 129 din data de 24 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

În opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1535 C. civ., precum şi pe cele ale art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, întrucât, câtă vreme cererea de suspendare a fost admisă, reclamantul nu doar că nu mai putea cere plata sumelor datorate, dar nici nu mai era îndreptăţit la dobânzi.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că nu poate fi contestată buna-credinţă a recurentei-pârâte B. S.A. câtă vreme aceasta a achitat suma datorată conform titlului executoriu, îndată ce hotărârea instanţei a devenit irevocabilă.

În acest sens, a solicitat să se constate că cererea conexa fost formulata de reclamant ulterior achitării debitului de către B. S.A., după încetarea executării silite. Însuşi reclamantul a arătat in cererea conexă faptul ca s-a adresat BEJ E. în vederea recuperării debitului, obţinând încuviinţarea executării silite a titlului executoriu menţionat prin încheierea pronunţată la data de 12.01.2017, în dosarul nr. x/2016. Debitul a fost, însă, recuperat, astfel că BEJ E. a încetat executarea silită, constatând ca debitul nu cuprinde dobânzi, penalităţii etc.

Astfel, recurenta consideră că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 628 alin. (4) C. proc. civ., acestea fiind incidente numai în cazul în care există o executare silită în curs de derulare, ipoteză ce nu se verifică în cauză câtă vreme reclamantul nu a înţeles să conteste încheierea de încetare a executării silite.

Ca urmare, apreciind că numai în cadrul procedurii executării silite reclamantul putea solicita daune în temeiul art. 1535 C. civ., recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea apelului aşa cum, a fost formulat.

4.3. Recursul promovat de pârâta B. S.A.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, recurenta-pârâtă a formulat critici similare, susţinând că decizia instanţei de apel este nelegală sub aspectul stabilirii momentului la care s-a născut dreptul reclamantului la dobânzi. Recurenta consideră că acesta nu poate fi data pronunţării deciziei civile nr. 129A din data 24 februarie 2016, ci data de 1 noiembrie 2016, perioada pentru care societatea poate fi obligată la plata dobânzii fiind 1 noiembrie 2016-19 ianuarie 2017, întrucât, până la data de 1 noiembrie 2016, respectiv, data la care a fost soluţionat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 129A din data de 24 februarie 2016, executarea acestei din urmă decizii a fost suspendată de drept, în temeiul dispoziţiilor legale speciale aplicabile căilor de atac formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului;

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta pârâtă a arătat că, în condiţiile în care în litigiul în care a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 832.436,61 euro, acesta nu a solicitat dobânda legală în condiţiile impuse de C. proc. civ., decizia nr. 129 din data de 24 februarie 2016 nu conţine dispoziţii legate de acordarea dobânzii legale aferente debitului de 832.436,61 euro.

Pârâta a achitat întreaga sumă de 832.436,61 Euro, în echivalent RON, la data de 19.01.2017, iar ulterior, la data de 15.02.2017, reclamantul A. a formulat în faţa Tribunalului Bucureşti cererea de chemare în judecată pentru acordarea dobânzii legale, formându-se astfel dosarul nr. x/2017.

Până la data soluţionării recursurilor declarate împotriva sa, executarea deciziei civile nr. 129/24.02.2016 a fost suspendată de drept, după cum a constatat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din data de 28.07.2016, pronunţată în dosarul x/2006

Prin urmare, până la data rămânerii irevocabile, decizia nu putea fi pusă în executare de reclamant, creanţa de 832.436,61 Euro devenind certa, lichidă şi exigibilă abia la data de 1.11.2016, data la care s-au judecat recursurile declarate împotriva deciziei nr. 129/24.02.2016, astfel că, orice pretenţie cu titlu de dobândă legală formulată de reclamant pentru o perioadă anterioară datei de 1.11.2016 ar trebui respinsă ca neîntemeiată.

De altfel, recurenta consideră că dobânda nu ar fi putut începe să curgă şi nu ar fi putut fi datorată anterior rămânerii irevocabile a hotărârii nici în situaţia în care executarea deciziei instanţei de apel nu ar fi fost suspendată, pentru că, în caz contrar ar fi însemnat că ar fi trebui să curgă înainte de stabilirea de o manieră certă a creanţei la care se aplica, ceea ce nu poate fi accepta, în raport de dispoziţiile art. 1563 C. civ., potrivit cărora "creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii", precum şi de dispoziţiile art. 663 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru ca o creanţă să fie certă, existenţa ei trebuie să fie neîndoielnică.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

5.1 Întâmpinarea.

La data de 6 octombrie 2022, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare la recursul promovat de către pârâta B. S.A., solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată.

La aceeaşi dată, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare la recursul promovat de către reclamantul A., combătând criticile formulate de acesta şi solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă pârâta B. S.A., în termen legal, la data de 10 octombrie 2022, a depus întâmpinare la recursul promovat de către reclamantul A., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat şi admiterea propriului recurs.

La data de 10 octombrie 2022, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinări cu privire la recursurile declarate de pârâte, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

5.2. Răspunsul la întâmpinare

La data de 20 octombrie 2022, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă B. S.A. cu privire la recursul declarat de reclamantul A., precizând că înţelege să susţină conţinutul acesteia şi solicitând respingerea recursului declarat de reclamant.

La data de 21 octombrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă B. S.A., solicitând respingerea, ca nefondate, a apărărilor formulate prin aceasta.

La data de 29 octombrie 2022, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus note scrise, precizând că înţelege să susţină apărările formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi solicitând admiterea recursului declarat de către aceasta şi respingerea recursului formulat de reclamantul A..

De asemenea, la data de 31 octombrie 2022, a depus răspuns la întâmpinările formulate de recurentul-reclamant cu referire la recursul său şi al recurentei-pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând respingerea recursului promovat de către reclamant şi admiterea recursurilor declarate de pârâte.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 19 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1030A din data de 23 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 07 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de părţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul formulat de reclamantul A. vizează, pe de o parte, dispoziţia instanţei de apel de menţinere a soluţiei adoptate de Judecătoria Piteşti prin încheierea din data de 2 octombrie 2018, de conexare a cauzei ce forma obiectul dosarului nr. x/2018 al acestei instanţe, la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, dispoziţie pe care recurentul o apreciază ca fiind nelegală, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, soluţia dată pe fondul litigiului, aceasta fiind criticată din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

II.1.1. Cu referire la dispoziţia de conexare, recurentul susţine că instanţa devolutivă nu a răspuns criticilor de nelegalitate aduse prin motivele de apel încheierii din data de 02.10.2018 a Judecătoriei Piteşti, critici în cadrul cărora invocase încălcarea prevederilor art. 139 alin. (4) şi ale art. 99 C. proc. civ., Curtea de Apel nesocotind, ea însăşi, prin soluţia adoptată, dispoziţiile art. 139 precum şi pe cele ale art. 176 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul şi-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, o parte a criticilor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă insuficienta motivare a hotărârii, mai precis, analiza sumară a criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de apel cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 139 alin. (4) şi ale art. 99 C. proc. civ., încălcarea de către instanţă a obligaţiei de a-şi motiva hotărârea în concordanţă cu exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reprezentând un motiv distinct de casare a unei hotărâri judecătoreşti, reglementat, ca atare, în cuprinsul textului legal mai sus menţionat, care se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează menţinerea soluţiei instanţei de fond privind conexarea, se impune a fi analizată atât din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., indicat de recurentul reclamant, cât şi a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Recursul astfel formulat pune în discuţie, atât modul de aplicare a normelor de drept procesual civil referitoare la conexare, cât şi a celor ce reglementează competenţa, câtă vreme se reclamă nesocotirea acestora din urmă ca efect al dispoziţiei de conexare, astfel că, pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva susţinerilor formulate de recurentul reclamant, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esenţiale ale celor două cereri pe care reclamantul le-a dedus judecăţii în prezentul proces.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 16.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.), obligarea acestora din urmă la plata dobânzii legale capitalizate, calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998 a Tribunalului Timiş, pronunţată în dosarul nr. x/1996, aferente despăgubirilor datorate pentru folosirea realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C.", al cărei autor este reclamantul, pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004 şi în continuare până la plata efectivă, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Creanţa principală, în raport de care se solicită dobânzile legale ce formează obiectul acestei cauze, constă în suma de 832.436,61 Euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004, ce a fost stabilită prin decizia civilă nr. 129A din 24.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul civil nr. x/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016, astfel că, daunele moratorii, sub forma dobânzii legale, solicitate în această cauză, sunt aferente creanţei principale pe acelaşi interval de timp, începând cu data de 01.01.1998, dar şi în continuare, până la data achitării efective a acesteia.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1489, art. 1535 din Noul C. civ., art. 1075 şi art. 1084 din vechiul C. civ., art. 4 şi art. 8 alin. .3 din O.G. nr. 13/2011 .

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 29.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., a chemat în judecată pe aceleaşi pârâte, solicitând, în temeiul prevederilor art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., să se dispună, în principal, obligarea acestora la plata dobânzii legale de 6% cu capitalizare, conform art. 4 şi 8 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 13/2011, aferentă aceleiaşi sume, de 832.436, 61 Euro, stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 2103/01.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calculată pentru perioada începând cu 24.02.2016 şi până la plata efectivă, cu transformare în RON, respectiv suma de 49.820,61 euro. În subsidiar, s-a solicitat calcularea dobânzii potrivit mai multor variante de calcul.

Prin încheierea din data de 02.10.2018, pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia conexităţii invocată de pârâta S.C. B. S.A. şi s-a dispus conexarea acestei cauze la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între cele două dosare există identitate de părţi şi identitate parţială de obiect, în sensul că, pretenţia dedusă judecăţii în primul dosar este inclusă în pretenţia din cel de-al doilea, doar cauza fiind diferită, întrucât, în dosarul nr. x/2018, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata dobânzii în temeiul prevederilor art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., în timp ce, în dosarul nr. x/2017, acordarea dobânzii legale a fost solicitată pe calea unei acţiuni în pretenţii, astfel că, între cele două procese există o strânsă legătură.

Declarând apel împotriva acestei încheieri, reclamantul a susţinut că, în mod greşit au fost conexate două cereri având temeiuri juridice diferite şi aflate în faţa unor instanţe de grade jurisdicţional diferite, soluţia adoptată fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 139 alin. (4) şi pe cele ale art. 99 C. proc. civ., întrucât condiţia referitoare la strânsa legătură între cauze, specifică în materia conexării, indiferent de gradul instanţei, nu poate înlătura dispoziţiile imperative de procedură atunci când competenţa instanţei este exclusivă.

Or, câtă vreme cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 628 C. proc. civ. era de competenţa exclusivă a instanţei de executare, reclamantul a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa alte instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa, şi de cele ale art. 129 alin. (1) punctul 2 C. proc. civ., conform cărora necompetenţa este de ordine publică ... în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, conexarea acesteia la dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti este nelegală.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a înlăturat criticile aduse de reclamant încheierii Judecătoriei Piteşti, reţinând că temeiurile juridice diferite ale acţiunilor ce au fost conexate nu echivalează cu absenţa unei legături strânse între ele. Încheierea nu s-a bazat pe invocarea litispendenţei şi a unei identităţi a celor două cauze, ci pe conexitate, ce implică strânsa legătură între cele două pricini, având identitate de părţi şi identitate parţială de obiect, fără a exclude, prin ipoteză, existenţa şi a unor elemente de diferenţiere. Pe de altă parte, s-a reţinut că, deşi judecătoriile şi tribunalele sunt situate la niveluri de jurisdicţie diferite, în speţă, ambele cauze se aflau în faza judecăţii în primă instanţă, ceea ce făcea admisibilă conexarea, conform art. 139 C. proc. civ.

Pe calea prezentului recurs, aşa cum s-a arătat deja, reclamantul solicită să se constate, pe de o parte, că instanţa de apel nu a răspuns criticilor de nelegalitate ce priveau incidenţa dispoziţiilor art. 139 alin. (4) şi ale art. 99 C. proc. civ., analizând sumar motivele de apel şi actele de procedură din cele două cauze, iar, pe de altă parte, că, prin menţinerea încheierii Judecătoriei Piteşti, a încălcat ea însăşi aceste dispoziţii legale, conexarea nefiind posibilă atunci când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, cum este cazul, în speţă, a cererii ce forma obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Piteşti.

Cu referire la primul aspect, ce vizează insuficienta motivare a soluţiei de menţinere a dispoziţiei privind conexarea, Înalta Curte reţine că obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi a punctului de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi prezentarea raţionamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Obligaţia instanţei de motivare a hotărârii se înscrie între garanţiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absenţa motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această interpretare nu poate, totuşi, să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat şi detaliat fiecărui argument invocat de părţi, măsura în care obligaţia de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcţie de natura deciziei şi de circumstanţele concrete ale cauzei, precum şi de natura argumentului invocat, de importanţa acestuia în soluţionarea cauzei.

Or, din verificarea hotărârii atacate cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns criticilor formulate de reclamant prin motivele de apel, motivarea deciziei pronunţate cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menţinută dispoziţia de conexare a celor două dosare, cu referiri exprese la condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca o astfel de măsură să poată fi luată, aşa cum rezultă ele din cuprinsul dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ., condiţii a căror îndeplinire a fost stabilită prin raportare directă şi explicită la elementele celor două cauze supuse analizei.

Din considerentele deciziei atacate rezultă implicit, dar neîndoielnic, că au fost avute în vedere inclusiv susţinerile reclamantului referitoare la competenţa exclusivă a instanţei învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2018, instanţa de apel apreciind că, atât timp cât ambele cauze se aflau în faza judecăţii în primă instanţă, conexarea lor este admisibilă, conform art. 139 C. proc. civ., chiar dacă judecătoriile şi tribunalele sunt situate la niveluri de jurisdicţie diferite.

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de faţă nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate argumentele pe care se fundamentează soluţia adoptată şi răspunzând tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, astfel că susţinerile în sens contrar din cuprinsul motivelor de recurs vor fi înlăturate ca neîntemeiate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind incident.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluţia de menţinere a încheierii de conexare.

În esenţă, recurentul consideră că dispoziţia de conexare a celor două dosare este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ. precum şi a normelor imperative de competenţă materială, reglementate de art. 129 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât soluţionarea cauzei ce forma obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Piteşti era de competenţa exclusivă a instanţei de executare, astfel că nu putea fi trimis unei alte instanţe, în speţă, Tribunalului Bucureşti.

Criticile sunt nefondate.

Conexitatea reprezintă un caz de prorogare legală a competenţei, fiind reglementată în art. 139 C. proc. civ.

Ea presupune existenţa a două sau mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite, de acelaşi grad sau de grad diferit, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au o strânsă legătură între ele.

Conexarea urmăreşte ca, prin judecarea împreună a cererilor conexate, să se asigure o mai bună realizare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, evitându-se pronunţarea unor hotărâri contradictorii, economisindu-se totodată timp precum şi cheltuielile necesare judecăţii.

Pentru a se dispune conexarea trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură, pricinile să fie în curs de judecată, iar acestea să se afle înaintea primei instanţe.

Spre deosebire de vechea reglementare care dispunea in terminis ca pricinile să se afle în faţa aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite dar de acelaşi grad, această condiţie nu se mai regăseşte în art. 139 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, este suficient ca pricinile să se afle în curs de judecată în primă instanţă, conexarea fiind posibilă, chiar dacă una dintre cereri este judecată de tribunal iar cealaltă de judecătorie.

În acest sens, art. 139 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. dispune fără echivoc că dacă instanţele sunt de grad diferit, conexarea dosarelor se va face la instanţa superioară în grad.

Pe de altă parte, art. 139 alin. (4) C. proc. civ. care prevede că atunci când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se face la acea instanţă, face trimitere expresă, în teza a II-a, la art. 99 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Ca urmare, se impune o interpretare sistematică a art. 139 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., în sensul că, acest din urmă text (alin. (4) permite conexarea pricinilor aflate pe rolul unor instanţe de grad diferit, chiar dacă una dintre pricini este de competenţa exclusivă a unei instanţe, impunând, însă, ca, într-o astfel de situaţie, să se facă aplicarea art. 99 alin. (2) C. proc. civ., în sensul de a se dispune conexarea la instanţa mai mare în grad, urmând ca, numai în situaţia în care pricinile se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad, una fiind de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea să se facă la instanţa a cărei competenţă teritorială este de ordine publică.

De vreme ce se admite ca, în cazul pricinilor aflate pe rolul unor instanţe de grad diferit, conexarea lor să se facă la instanţa superioară în grad, prin derogare de la normele de competenţă materială, este firesc să se admită aceeaşi soluţie şi în privinţa normelor de competenţă teritorială exclusivă.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în speţă, soluţia instanţei de apel de menţinere a încheierii prin care s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Piteşti, la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, este legală, împrejurarea că cele două cauze se aflau pe rolul unor instanţe de grad diferit iar una dintre ele (dosarul nr. x/2018) era de competenţa exclusivă a instanţei de executare, nefiind de natură a împiedica conexarea.

În consecinţă, reţinând că instanţa de apel a aplicat corect normele procedurale instituite de art. 139 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, susţinerile în sens contrar formulate de reclamant urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

II.1.2. Criticile ce vizează soluţia dată fondului litigiului au fost subsumate de recurent cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, acesta susţine că, menţinând soluţia instanţei de fond şi neanalizând în concret criticile de nelegalitate invocate prin motivele de apel referitoare la perioada pentru care sunt datorate dobânzile legale, la momentul începerii prescripţiei dreptului material la acţiune şi la întreruperea termenului de prescripţie, precum şi la modalitatea de calculare a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, prin raportare la cele stabilite cu putere de lucru judecat prin deciziile nr. 961/26.02.2013 şi 2102/01.11.2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în litigiul ce a vizat creanţa principală, Curtea de Apel a pronunţat o decizie nelegală, atât din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., cât şi a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., în cauză fiind, deopotrivă, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. întrucât au fost încălcate normele de drept material din cuprinsul dispoziţiilor art. 72 alin. (3) (fost art. 67 alin. (3) din Legea nr. 64/1991), art. 1075, art. 1084 şi art. 1088 din C. civ. din 1864, norme care au constituit temeiul juridic al acţiunii pentru despăgubirile datorate de intimate în perioada 1998-2004, din cuprinsul dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2011, art. 3 şi art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, din cuprinsul dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în ce priveşte noţiunea de dobândă capitalizată, profesionist şi dobândă moratorie, precum şi din cuprinsul dispoziţiilor art. 1536 C. civ., privind daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face.

Analiza acestor critici impune, cu prioritate, prezentarea prealabilă a elementelor esenţiale ale prezentului proces, precum şi ale celui ce a avut ca obiect creanţa principală în raport de care sunt formulate pretenţiile accesorii în prezenta cauză, soluţionat prin hotărârile a căror putere de lucru judecat este invocată, întrucât acestea relevă toate reperele necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunilor litigioase constând în stabilirea perioadei pentru care pot fi acordate şi a modalităţii în care trebuie calculate pretenţiile deduse judecăţii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în dosarul nr. x/1996, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei S.C. B. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamantul, în calitate de autor, contractul privind acordarea drepturilor băneşti pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de fabricaţie a tablei exterioare capota spate C. eliminare eleron - cu eleron incorporat " în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului şi prin care să se stabilească obligaţia pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50 % din valoarea eficienţei economice.

Prin aceeaşi hotărâre, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului despăgubiri pentru perioada de aplicare a realizării tehnice, începând cu data de 01.03.1992 şi până la data de 31.12.1997, suma totală acordată reclamantului fiind de 120,25 miliarde ROL.

Sentinţa a rămas irevocabilă, în calea extraordinară de atac a revizuirii, prin decizia civilă nr. 562/12.02.2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul civil nr. x/2002.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 09.11.2004, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a aceleiaşi realizări tehnice, pentru perioada 01.01.1998 - până în prezent, conform art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată.

Cererea a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 200/16.2.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a Civilă, sentinţă prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile deduse judecăţii anterioare datei de 08.11.2001, a fost admisă acţiunea precizată şi a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. şi intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, la plata către reclamant a sumei de 4.089.304 dolari SUA, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul de schimb BNR, din care suma de 2.621.909 USD, cu titlu de despăgubiri, iar suma de1.467.395 USD, cu titlu de dobândă de 6% pe an, calculată conform criteriilor stabilite prin sentinţa nr. 329/PI/1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, până la data de 26 ianuarie 2010. De asemenea au fost obligate pârâtele şi la plata în continuare a dobânzii legale aferente debitului principal de 2.621.909 USD, începând cu data de 26 ianuarie 2010 şi până la achitarea integrală a acestuia, precum şi la plata sumei de 539 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta şi intervenienta.

Prin decizia civilă nr. 269 A/25.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, dar au fost admise apelurile declarate de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. şi de apelanta-intervenientă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, sentinţa fiind schimbată în parte, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară datei de 08.11.2001, iar pretenţiile deduse judecăţii au fost admise în parte, fiind stabilit cuantumul despăgubirii la plata căreia au fost obligate pârâta şi intervenienta la suma de 941.319 USD, în RON, la cursul zilei plăţii, cu înlăturarea obligaţiei de plată a dobânzii legale. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Prin decizia civilă nr. 961 din 26.02.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta S.C. B. S.A. şi de intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 269 A din data de 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost casată decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin această decizie s-a reţinut că dreptul reclamantului la acţiune (n.n. dreptul de a cere despăgubirile ce i se cuvin începând cu data de 01.01.1998), s-a născut odată cu soluţionarea irevocabilă a litigiului anterior, respectiv, la data pronunţării deciziei nr. 562 din 12 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când s-a confirmat calitatea acestuia şi i s-au stabilit drepturile aferente.

În aceste condiţii, s-a constatat că acţiunea formulată la data de 09.11.2004 respectă depoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi pe cele ale art. 3 din acelaşi act normativ, care prevede că termenul de prescripţie este de 3 ani. Orice demers al reclamantului ce ar fi fost promovat până la rejudecarea cauzei anterioare, în urma admiterii cererii de revizuire, ar fi fost nefundamentat, întrucât reclamantul nu avea niciun drept în acest sens, până la acel moment.

Prin urmare, reţinând că termenul de formulare a acţiunii era condiţionat de data de 12.04.2004, s-a apreciat că, în cauză, nu se poate vorbi despre depăşirea termenului de prescripţie, ci despre o repunere în termen, astfel că s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea pe fond a pretenţiilor reclamantului aferente perioadei pentru care instanţa de apel constatase în mod eronat intervenirea prescripţiei.

Prin aceeaşi decizie, s-a statuat în sensul că este corectă soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de acordare a dobânzii legale, în condiţiile în care aceasta nu a fost formulată în termenul procedural, instanţa nefiind învestită, în condiţiile legii procesual civile, cu o astfel de cerere.

Astfel, cererea privind dobânzile a fost formulată de către reclamant printre obiectivele expertizei contabile, ea nereprezentând o modificare de acţiune; pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care ar fi calificată astfel, cererea nu poate fi primită întrucât a fost formulată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., care stabilesc un termen limită în acest sens, şi anume prima zi de înfăţişare.

În rejudecare, după casarea cu trimitere, prin decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2006, au fost admise apelurile formulate de reclamantul A., de pârâta S.C. B. S.A. şi de intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.) împotriva sentinţei civile nr. 200/16.02.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2006 şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că, a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive ca neîntemeiată, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 832.436,61 Euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01.01.1998 -21.07.2004, urmând ca A.A.A.S. să plătească suma menţionată către S.C. B. S.A., conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004.

Decizia a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor, prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2006.

Sumele datorate în temeiul deciziei civile nr. 129A/24.02.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au fost achitate reclamantului la data de 19.01.2017.

Prin cererile conexate ce fac obiectul prezentei cauze, formulate la data de 16.02.2017 (cea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti), respectiv, la data de 29.01.2018 (cea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Judecătoriei Piteşti), reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata dobânzii legale capitalizate aferente sumei de 832.436, 61 Euro, stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A/24.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 2103/01.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sumă care, aşa cum rezultă din hotărârile mai sus prezentate, reprezintă despăgubirile acordate reclamantului pentru folosirea de către pârâte a realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C.", al cărei autor este reclamantul, pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004.

Reclamantul a solicitat ca dobânzile să fie calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998 a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. x/1996.

Pârâtele s-au apărat, la fond, invocând prescripţia dreptului material la acţiune în raport de debitul reţinut a fi datorat prin sentinţa civila 329/PI/21.04.1998 pronunţat de Tribunalul Timiş în dosarul civil nr. x/1996

Prin sentinţa civilă nr. 1425 din 14.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea principală şi cererea conexă formulate de reclamant şi le-a obligat pe pârâte să îi plătească acestuia suma de 195.012,10 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 832.436, 61 euro, în echivalent în RON la data plăţii, calculată de la data pronunţării hotărârii definitive, decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, şi până la data plăţii, 19.01.2017.

Au fost respinse, în rest, cererile şi au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată întrucât, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, constând în dobânzi calculate în raport de creanţa stabilită prin decizia civilă nr. 129A din 24.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, dreptul la acţiune curge, conform art. 2523 şi art. 2524 C. civ., de la data stabilirii creanţei principale prin hotărâre definitivă, respectiv, de la data de 24.02.2016, astfel că, cererea formulată la data de 16.02.2017 apare ca fiind făcută în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul, analizând hotărârile pronunţate în litigiile anterioare ce s-au derulat între părţi, a reţinut, în esenţă, că, în cadrul acelor procese, au fost stabilite despăgubirile datorate reclamantului, în condiţiile art. 1075 şi 1084 C. civ., pentru neexecutarea de către pârâte a obligaţiei de a face, respectiv a obligaţiei de a încheia cu acesta, în calitate de autor, contractul privind acordarea drepturilor băneşti pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de fabricaţie a tablei exterioare capota spate C. eliminare eleron - cu eleron incorporat " în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului şi prin care să se stabilească obligaţia pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50 % din valoarea eficienţei economice, aşa cum se dispusese prin sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă în dosarul civil nr. x/1996

Astfel, pentru perioada 01.03.1992 - 31.12.1997, prin sentinţa mai sus menţionată, reclamantul a primit suma de 120,25 miliarde RON, sumă în care au fost incluse şi daunele moratorii, iar pentru perioada 01.01.1998 - 21.07.2004, reclamantul a primit, prin decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2006, suma de 832.436, 61 euro, cu titlu de daune interese.

Reclamantul pretinde daune moratorii în raport de această din urmă creanţă, stabilită prin decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă calculate începând cu data de 01.01.1998.

Tribunalul a reţinut, însă, că, pe perioada 01.01.1998 - 21.07.2004 obligaţia debitorilor era una de a face, care a fost schimbată în dezdăunări, conform art. 1075 C. civ. 1865, iar daunele interese au fost calculate conform art. 1084 C. civ., în cadrul acestui proces nefiind solicitate dobânzi, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 961/26.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată â dosarul nr. x/2006, fiind, astfel, stabilită creanţa de 832.436,61 Euro, în echivalent în RON la data plăţii.

După rămânerea definitivă a hotărârii, obligaţia debitoarelor este una de a da o sumă de bani, obligaţie care, în temeiul art. 1535 din C. civ. dă dreptul la daune moratorii, de la scadenţă şi până în momentul plăţii.

Ca urmare, s-a apreciat că reclamantul nu poate pretinde daune moratorii pe perioada anterioară pronunţării deciziei civile nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, întrucât, în condiţiile art. 1536 C. civ., acesta este momentul la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, iar executarea cu întârziere dă dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală.

Susţinerile reclamantului în sensul că nu putea solicita dobânda anterior momentului stabilirii creanţei principale, de 832.436,61 Euro, moment ce corespunde cu data pronunţării deciziei civile nr. 129A din 24.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti şi a deciziei civile nr. 2102/01.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost înlăturate, instanţa de fond constatând că reclamantul indică în mod eronat scadenţa obligaţiei de plată a daunelor moratorii, confundând-o cu cea a obligaţiei de a face, obligaţie care, însă, îi dă dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală doar de la data la care este schimbată în dezdăunări, data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, acesta fiind momentul la care suma asupra căreia urmează a fi aplicată dobânda este cuantificată de o manieră certă, fiind stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie conform art. 633 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. Daunele moratorii pretinse, aşadar, se calculează de la data acordării daunelor compensatorii.

În ce priveşte rata dobânzii penalizatoare datorate de pârâte, Tribunalul a reţinut că aceasta se calculează conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, nefiind incidente prevederile art. 4 din acest act normativ, câtă vreme în cauză nu există un raport juridic cu element de extraneitate, şi nici prevederile art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, întrucât nu sunt în discuţie raporturi între profesionişti.

De asemenea, s-a constatat că nu sunt incidente nici prevederile art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 întrucât dobânda datorată nu este o dobândă remuneratorie, în sensul art. 1 alin. (2) din acest act normativ, ci o dobândă penalizatoare, datorată pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În consecinţă, în raport de aceste criterii de determinare a modului de calcul al dobânzii legale penalizatoare, şi anume conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, Tribunalul a avut în vedere varianta 2 modalitatea de calcul B din raportul de expertiză întocmit în cauză (filele x vol. 3), conform căreia valoarea dobânzii legale calculată pentru suma de 832.436,62 euro în echivalent în RON, pentru perioada 01.11.2016 şi până la data de 19.01.2017 este de 21.232,62 RON, cu menţiunea, însă, că Tribunalul a avut în vedere data scadenţei obligaţiilor ca fiind data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, dată la care această hotărâre a devenit executorie, iar nu data la care decizia a devenit irevocabilă (01.11.2016).

Astfel, reţinând că suma datorată conform deciziei menţionate este de 3.739.887,96 RON (echivalent a 832.436,61 euro la data plăţii 19.01.2017 la curs BNR 4,4927 RON/1 euro) şi că între data rămânerii definitive a hotărârii, 24.02.2016, şi data plăţii, 19.01.2017, sunt 331 zile de întârziere, conform calculului din expertiză, însă adăugind perioada dintre data rămânerii definitive a hotărârii şi data la care a devenit irevocabilă, a rezultat o valoare a dobânzii legale datorate de pârâte de 195.012,10 RON.

Declarând apel împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul a susţinut în esenţă, că Tribunalul a calificat în mod greşit obiectul acţiunii ca fiind daune moratorii în loc de daune interese, aşa cum a solicitat prin acţiune, schimbând temeiul de drept al cererii cu care fusese învestită şi că în mod eronat prima instanţă a refuzat să-i acorde aceste daune care i se cuveneau oricum, ope legis, dar care nu puteau fi solicitate anterior momentului stabilirii creanţei principale, de 832.436,61 Euro, prin decizia civilă nr. 129A din 24.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, modul de calculare a acestora fiind stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 210 din 11.11.2016 a ICCJ, astfel ca instanţa de fond a omologat în mod greşit o altă variantă de calcul, propusă prin raportul de expertiză.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect tribunalul a luat act de cele stabilite cu putere de lucru judecat în decizia civilă nr. 129A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că, în respectivul proces, reclamantul nu solicitase dobânzi legale aferente creanţei principale, astfel încât, după rămânerea definitivă a hotărârii, obligaţia debitoarelor este una de a da o sumă de bani, obligaţie care, în temeiul art. 1535 din C. civ., dă dreptul la daune constând în dobânzi, de la scadenţa creanţei stabilite (data definitivării hotărârii) şi până în momentul plăţii.

Pentru o eventuală cerere pentru dobânzi curgând din anul 1998, neformulată o dată cu pretenţiile iniţiale, a operat prescripţia, ceea ce mai poate fi discutat fiind doar dreptul la dobânzi, odată cu pronunţarea deciziei definitive nr. 129A din 24.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost stabilită în mod executoriu creanţa datorată. Curtea a apreciat ca fiind juste argumentele juridice ale tribunalului, astfel că şi le-a însuşit, ca atare, reţinând că, în plan opus, susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate, acestea pornind de la o confuzie terminologică şi de la disocieri conceptuale abstracte, care nu schimbă situaţia.

Pe calea prezentului recurs, reclamantul solicită să se constate, sub un prim aspect, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., că decizia atacată este nemotivată, întrucât nu răspunde criticilor de nelegalitate şi netemeinicie formulate prin motivele de apel, cu privire la omisiunea primei instanţe de a indica premisele avute în vedere în stabilirea perioadei şi a modului de calcul al despăgubirilor sub forma dobânzii legale, dar şi la faptul că aceasta, deşi solicitase expertului să "evidenţieze printr-un calcul separat dobânda legală lunară pe an cu capitalizare lunară", pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, iar acest calcul fusese efectuat, nu l-a luat în considerare.

Totodată, recurentul consideră că, atât timp cât prin decizia nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2006, s-a statuat asupra momentului naşterii dreptului la acţiune pentru creanţa principală, iar, prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016 a aceleiaşi instanţe, s-a statuat asupra criteriilor de stabilire a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, argumentele reţinute în cuprinsul acestor hotărâri sunt valabile şi în prezenta cauză ce are ca obiect creanţele accesorii creanţei principale, astfel că ele trebuiau reţinute ca atare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor invocate de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa a demonstrat corectitudinea soluţiei primei instanţe, de admitere în parte a pretenţiilor deduse judecăţii, prin referiri concrete la decizia civilă nr. 129A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, care a stabilit creanţa principală în raport de care sunt solicitate dobânzile legale din prezentul proces, în funcţie de care a stabilit natura daunelor pe care reclamantul le mai poate pretinde ulterior pronunţării acestei decizii şi normele de drept material ce le reglementează, perioada pentru care se cuvin a fi acordate şi modul în care trebuie calculate, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

În concret, reţinând că, în procesul soluţionată prin decizia civilă nr. 129A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul nu a solicitat dobânzi legale aferente creanţei principale, şi că, după rămânerea definitivă a acestei hotărâri, obligaţia de a face, stabilită iniţial în sarcina pârâtelor, s-a transformat într-o obligaţie de a da o sumă de bani, instanţa de apel a constatat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în raport de prevederile art. 1535 din C. civ., reclamantul nu mai poate pretinde decât daune moratorii, daune ce se cuvin a fi acordate de la scadenţa creanţei principale şi până la momentul plăţii.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel Bucureşti a dat o bază legală suficientă deciziei sale şi a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate, din motivarea hotărârii rezultând implicit şi caracterul nefondat al tuturor celorlalte susţineri ale reclamantului referitoare la natura daunelor ce i se cuvin, la perioada pentru care trebuie acordate şi la modul de calculare a acestora, susţineri care nu au mai impus nicio altă analiză suplimentară câtă vreme, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, pornesc de la confuzia pe care reclamantul o face între daunele moratorii şi daunele interese.

În condiţiile în care, la momentul pronunţării deciziei civile nr. 129/2016, s-a stabilit cu caracter definitiv echivalentul în bani al obligaţiei de a face neexecutate, rezultate din titlul iniţial reprezentat de sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în dosarul civil nr. x/1996, s- apreciat că singurele daune pe care reclamantul le mai poate pretinde după pronunţarea acestei decizii, indiferent de denumirea sau calificarea pe care acesta le-a dat-o prin cererile deduse judecăţii, sunt daunele moratorii, adică dobânda legală calculată la această sumă, daune ce curg doar de la data scadenţei creanţei principale şi până la achitarea ei, şi nu de la momentul indicat de reclamant, anume data de 01.01.1998.

Începând cu acea dată reclamantul ar fi fost îndreptăţit la dobânda aferentă daunelor interese acordate pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de a face, dar, câtă vreme această dobândă nu a fost cerută ca atare în procesul anterior, odată cu despăgubirile al căror cuantum a fost stabilit la suma de 832.436,61 Euro, aşa cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat în hotărârile pronunţate în acea cauză, solicitarea de acordare a acesteia după pronunţarea deciziei civile nr. 129/2016, adică după ce s-a stabilit definitiv echivalentul în bani al obligaţiei de a face neexecutate, nu mai poate fi primită, instanţa de apel constatând în mod corect că, la acest moment, o astfel de cerere este prescrisă.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă a cererilor reclamantului precum şi a tuturor hotărârilor anterioare pe care acesta le-a invocat, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a stabilit perioada pentru care se cuvin daunele şi modalitatea de calculare, ignorând, totodată, puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiile anterioare pe care părţile le-au avut, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Deşi recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de cele statuate de Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul deciziei nr. 129/1016, pretenţiile reclamantului în prezenta cauză nu mai pot îmbrăca decât forma daunelor moratorii, respectiv, a dobânzii legale, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii care a stabilit creanţa principală, eventualele daune interese, incluzând şi dobânda legală, la care acesta ar fi fost îndreptăţit, pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de a face, nemaiputând fi acordate după ce aceasta s-a transformat în dezdăunare, respectiv într-o obligaţie de a da o sumă de bani, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor esenţiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

Sub un prim aspect, recurentul susţine că decizia instanţei de apel încalcă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 961/26.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest sens a arătat că, prin decizia menţionată, a fost analizată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la creanţa principală, Înalta Curte reţinând că dreptul reclamantului la acţiune (n.n. dreptul de a cere despăgubirile ce i se cuvin începând cu data de 01.01.1998), s-a născut odată cu soluţionarea irevocabilă a litigiului anterior, respectiv, la data pronunţării deciziei nr. 562 din 12 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când s-a confirmat calitatea acestuia şi i s-au stabilit drepturile aferente. Orice demers al reclamantului ce ar fi fost promovat până la rejudecarea cauzei anterioare, în urma admiterii cererii de revizuire, ar fi fost nefundamentat, întrucât reclamantul nu avea niciun drept în acest sens, până la acel moment.

Recurentul consideră că aceste argumente, ce vizează momentul naşterii dreptului la acţiune pentru creanţa principală, sunt valabile şi în privinţa creanţelor accesorii ce formează obiectul prezentei cauze, împrejurare faţă de care solicită să se constate că soluţia instanţelor de fond de admitere doar în parte a pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv doar pentru perioada 24.02.2016 - 19.01.2017, nu şi pentru perioada anterioară pronunţării deciziei civile nr. 129/2016, respectiv, începând cu data de 01.01.1998, încalcă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 961/26.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel, menţionând soluţia Tribunalului, a reţinut că, pentru o eventuală cerere pentru dobânzi începând cu anul 1998, neformulată odată cu pretenţiile principale a operat prescripţia.

Aceste susţineri sunt nefondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat, reglementată prin dispoziţiile art. 430 - 431 C. proc. civ., ca principal efect al hotărârii judecătoreşti, dar şi ca excepţie absolută, are la bază două reguli fundamentale, şi anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, respectiv, soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Deci, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Art. 431 C. proc. civ. consacră formele de manifestare a autorităţii lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv şi efectul pozitiv sau normativ, în înţelesul de normă particulară, în relaţia dintre părţi, aplicabilă cauzei concrete.

Efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicţie între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, în timp ce, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. În acest din urmă caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.

În raport de aceste aspecte teoretice, Înalt Curtea constată că, în speţă, ceea ce se invocă de către recurentul reclamant, este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 961/26.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în litigiul ce a avut ca obiect creanţa principală, litigiu în care a fost analizată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, stabilindu-se că reclamantul are dreptul la daune interese pentru folosirea fără drept de către pârâte a realizării sale tehnice începând cu data de 01.01.1998. Însă, în cauză nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi este adevărat că pretenţiile ce formează obiectul prezentei cauze reprezintă accesorii ale creanţei principale stabilite cu caracter definitiv în procesul anterior, este evident că, din punct de vedere al elementelor raportului juridic transpus pe plan procesual, cele două litigii sunt diferite, fiecare dintre ele având un obiect şi o cauză distinctă, ceea ce înseamnă că şi analiza dreptului material la acţiune presupune raportarea la elementele specifice fiecăruia dintre ele.

Astfel, procesul soluţionat prin decizia civilă nr. 129/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 961/26.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a avut ca obiect cererea reclamantului de acordare a despăgubirile ce i se cuveneau pentru folosirea fără drept a realizării sale tehnice, în perioada 01.01.1998-21.07.2004, calculate conform sentinţei civile nr. 329/PI/21.04.1998 pronunţată de Tribunalul Timiş, sentinţă prin care pârâta S.C. B. S.A. fusese obligată, pe de o parte, să încheie cu reclamantul contractul privind acordarea drepturilor băneşti pentru realizarea tehnică al cărei autor era acesta din urmă, contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului şi prin care să se stabilească obligaţia pârâtei de a-i plăti lunar 50% din valoarea eficienţei economice, iar, pe de altă parte, să-i plătească reclamantului suma de 120,25 miliarde RON reprezentând despăgubiri pentru perioada de aplicaţie a realizării tehnice, calculate începând cu data de 1.03.1992 şi până la data de 31.12.1997.

În condiţiile în care pârâta nu s-a conformat obligaţiei de a face ce i-a fost impusă prin sentinţa mai sus menţionată, în sensul că nu a încheiat contractul dar a continuat să folosească realizarea tehnică, reclamantul a solicitat despăgubiri şi pentru perioada ulterioară de folosire fără drept a acesteia, 01.01.1998-21.07.2004, despăgubiri care să fie calculate conform aceluiaşi titlu executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Prin urmare, momentul naşterii dreptului la acţiune a fost stabilit, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prin raportare la momentul naşterii raportului de drept, respectiv, data la care s-a confirmat calitatea reclamantului de autor al realizării tehnice şi i s-au recunoscut drepturile aferente, aceasta fiind data la care a fost pronunţată decizia nr. 562/12 februarie 2004 a Î.C.C.J., secţia comercială prin care, urmare admiterii căii extraordinare de atac a revizuirii, în cele din urmă, a fost respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 329/21 aprilie 1998, această hotărâre rămânând definitivă şi irevocabilă.

Aşadar, în cadrul acestui proces a fost stabilită suma datorată pentru perioada menţionată, determinată conform criteriilor ce rezultă din sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în dosarul nr. x/1996, respectiv în procent de 50% din valoarea eficienţei economice realizată pe durata aplicării realizării tehnice, această sumă reprezentând despăgubirea datorată de pârâte în condiţiile art. 1075 şi 1084 C. civ., pentru neexecutarea obligaţiei de a face.

Prezentul proces are ca obiect dobânda la suma ce i-a fost acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri în litigiul anterior, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultând în mod explicit că reclamantul a pretins obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale capitalizate, în raport de creanţa principală stabilită prin decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în prezenta cauză, reclamantul pretinde daune moratorii în raport de creanţa stabilită prin decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, momentul naşterii dreptului material la acţiune fiind determinat de instanţele de fond prin raportare la dispoziţiile art. 1535 C. civ., potrivit cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Prin urmare, s-a reţinut că dreptul reclamantului de a cere dobânda legală la suma de 832.436,61 Euro s-a născut la data la care creanţa principală a devenit scadentă, aceasta fiind data pronunţării deciziei civile nr. 129 din 24.02.2016, hotărâre definitivă şi executorie.

În raport de aceste elemente ale celor două procese în discuţie, nu se poate invoca şi susţine cu temei puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 961/26.02.2013 a ICCJ, sub aspectul stabilirii momentului naşterii dreptului material la acţiune şi, implicit, al prescripţiei, fiind evident că dreptul de a cere despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei de a face este distinct de dreptul la dobânda legală ce se cuvine a fi calculată la creanţa anterior stabilită, astfel că analiza fiecăruia dintre ele presupune raportarea la elemente şi repere temporale diferite.

În esenţă, recurentul este nemulţumit de faptul că dobânda legală nu i-a fost calculată şi acordată începând cu data de 01.01.1998, acesta considerând că, atât timp cât suma de 832.436,61 Euro, reprezentând despăgubirea acordată pentru folosirea de către pârâte fără drept a realizării tehnice al cărei autor, a fost stabilită pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004, şi dobânda la această sumă trebuie raportată la aceeaşi perioadă şi în continuare până la achitarea integrală a creanţei principale.

Or, este evidentă confuzia pe care reclamantul o face între dobânda legală penalizatoare, ce poate fi acordată pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de a da o sumă de bani, şi dobânda datorată de debitorul unei obligaţii de a face neexecutate la timp.

Instanţa nu contestă dreptul pe care reclamantul l-ar fi avut la plata acestei din urmă dobânzi, începând cu data de 01.01.1998, aferentă daunelor interese ce i-au fost acordate pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004, însă reţine, în acord cu opinia instanţelor de fond, că aceasta nu putea fi solicitată decât în procesul anterior, în care a fost stabilită creanţa principală, or, câtă vreme o astfel de cerere nu a fost formulată, la acest moment nu se mai poate pune problema acordării ei.

Recurentul omite elementul esenţial al raporturilor dintre el şi pârâte şi anume faptul că, manifestându-şi voinţa proprie, în calitate de creditor al obligaţiei de a face, a cerut, în procesul anterior, schimbarea acestei obligaţii într-una de dezdăunare, ca urmare a refuzului constant al pârâtelor de a-şi executa obligaţia de a încheia contract şi de a-i plăti drepturile ce i se cuvin în calitate de autor al realizării tehnice de care s-au folosit fără drept, astfel că, de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 129/2016, reclamantul a devenit creditorul unei obligaţii de a da o sumă de bani, singurele accesorii pe care le mai poate pretinde în raport de aceasta fiind daunele moratorii, respectiv dobânda legală, ce este datorată doar de la data la care creanţa principală a devenit certă lichidă şi exigibilă, nu şi dobânda ce i s-ar fi cuvenit în raport de daunele interese stabilite în procesul anterior, dobândă care, în acel litigiu, nu a fost cerută.

Referirea recurentului la titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiş nu este de natură a justifica o concluzie contrară celei menţionate anterior, câtă vreme aceasta a fost pronunţată într-un litigiu având ca obiect daunele interese rezultate din neexecutarea unei obligaţii de a face. Pe de altă parte, din cuprinsul acestei hotărâri nici nu rezultă că daunele interese ar fi inclus şi dobânda legală aferentă, ceea ce înseamnă că nici despăgubirile stabilite pentru perioada 01.03.1992 - 31.12.1997, după cum, nici despăgubirile stabilite pentru perioada următoare, începând cu 01.01.1998, nu au inclus această dobândă, susţinerile reclamantului în sens contrar fiind lipsite de fundament.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, modul de stabilire a momentului de la care curg daunele moratorii solicitate de reclamant şi a perioadei pentru care acestea pot fi acordate nefiind de natură a încălca puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 961/26.02.2013 a ICCJ, astfel încât, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. nu este incident.

Nici cea de-a două critică subsumată de recurent acestui motiv de recurs nu este întemeiată.

În esenţă, recurentul susţine că instanţa de apel a ignorat ceea ce a intrat în putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2102 din data de 1 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la criteriile şi modul de acordare a despăgubirilor, însă, atât timp cât pretenţiile ce formează obiectul cauzei de faţă sunt fundamental diferite de cele ce au format obiectul judecăţii în litigiul anterior, potrivit argumentelor mai sus prezentate, a căror reluare nu se impune, este evident că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nici din această perspectivă.

În esenţă, în speţă, instanţele de fond au reţinut că, fiind în discuţie o dobândă legală penalizatoare, datorată pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă, aceasta se calculează conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, astfel că a fost avută în vedere varianta 2 modalitatea de calcul B din raportul de expertiză întocmit în cauză, conform căreia valoarea dobânzii legale calculate pentru suma de 832.436,62 euro în echivalent în RON, pentru perioada 01.11.2016 şi până la data de 19.01.2017 este de 21.232,62 RON, cu menţiunea, însă, că instanţele au avut în vedere data scadenţei obligaţiilor ca fiind data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, dată la care această hotărâre este executorie, iar nu data la care decizia a devenit irevocabilă, 01.11.2016, aşa cum reţinuse expertul.

Având în vedere că în cuprinsul deciziei civile nr. 2102 din 01.11.2016 a ICCJ nu au fost identificate considerente relevante din perspectiva problemei de drept invocate şi că, oricum, în litigiul soluţionat prin această hotărâre nu s-a pus problema dobânzilor, ci doar a daunelor interese pe care reclamantul le-a solicitat pentru neîndeplinirea de către pârâte a obligaţiei de a face, modalitatea de calculare a acestora raportându-se la criterii şi elemente total diferite, ce nu au legătură cu prezenta cauză, Înalta Curte, reţinând şi modul deficitar în care reclamantul a formulat această critică, apreciază că nu se impune nicio analiză suplimentară, neexistând niciun argument care să justifice încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. şi, implicit, incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.

3. În cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, menţinând hotărârea instanţei de fond, instanţa de apel a încălcat mai multe norme de drept material, şi anume:

- art. 72 alin. (3) - fost art. 67 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 -, art. 1075, art. 1084 şi art. 1088 din C. civ. din 1864, norme care au constituit temeiul juridic al acţiunii pentru despăgubirile datorate de intimate în perioada 1998-2004;

- art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2011, art. 3 şi art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune;

- art. 3 alin. (2), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ce priveşte noţiunea de dobândă capitalizată, profesionişti şi dobândă moratorie.

Pe de altă parte, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1536 C. civ. privind daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face.

Reluând aspectele invocate în cadrul motivelor anterioare de recurs, reclamantul susţine, sub un prim aspect, că instanţa de apel a calificat greşit obiectul acţiunii ca fiind un drept de creanţă reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de a face, stabilite de la data pronunţării deciziei nr. 129A din data de 24 februarie 2016, în condiţiile în care, despăgubirile reprezintă beneficiul nerealizat al creanţelor datorate periodic/lunar de intimată, pentru folosirea realizării tehnice, începând cu data de 1 ianuarie 1998.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, deşi recurentul şi-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinerile subsumate acestuia pot fi circumscrise şi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme sunt deduse judecăţii aspecte referitoare la modul în care instanţa şi-a exercitat dreptul de a da actelor şi faptelor deduse judecăţii calificarea juridică corespunzătoare, aşadar, pretinse nesocotiri ale unor reguli de procedură ce guvernează procesul civil, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Prin urmare, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aceste aspecte, urmează a fi analizată şi din perspectiva cazului de casare mai sus menţionat.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii a fost indicat în mod clar în petitul celor două cereri de chemare în judecată ce au fost conexate, cereri din care rezultă că s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale capitalizate, calculate conform titlului executoriu sentinţa civilă nr. 329/PI/21.04.1998 a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. x/1996, aferente despăgubirilor datorate pentru folosirea realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C." al cărei autor este reclamantul, pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004 şi în continuare până la plata efectivă, respectiv, obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale de 6% cu capitalizare, conform art. 4, 8 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 13/2011 aferentă sumei de 832.436, 61 euro stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 2103/01.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calculată pentru perioada 24.02.2016 şi până la plata efectivă, cu transformare în RON, respectiv suma de 49.820,61 euro.

În motivarea cererilor, reclamantul a prezentat pe larg istoricul litigiilor anterioare, ce s-au născut în legătură cu folosirea de către pârâte a realizării tehnice al cărei autor este reclamantul, acesta precizând în mod explicit că suma solicitată reprezintă dobânda legală (capitalizată) datorată la suma stabilită cu titlu de despăgubire, prin titlul executoriu anterior menţionat, indicând ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii dispoziţiile art. 4, 8 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 13/2011, precum şi pe cele ale art. 1489 C. civ. referitoare la dobânzile sumelor de bani, ale art. 1535 din C. civ., privind daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, dar şi dispoziţiile art. 1075 şi 1084 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, în ciuda unor inadvertenţe de ordin terminologic, obiectul şi limitele procesului au fost stabilite clar de către reclamant, prin cererile adresate instanţelor de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., iar instanţele s-au pronunţat asupra acestora, cu respectarea limitelor astfel trasate, şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ., astfel că susţinerile din cuprinsul motivelor de recurs potrivit cărora despăgubirile solicitate în cauză ar reprezenta, de fapt, beneficiul nerealizat al creanţelor datorate periodic/lunar de intimată, pentru folosirea realizării tehnice, începând cu data de 1 ianuarie 1998, iar nu daune moratorii, apar ca fiind lipsite de fundament.

Deşi este adevărat că reclamantul a invocat şi dispoziţiile art. 1075 şi 1084 din C. civ. de la 1864 iar în motivarea acţiunii a făcut referiri la daunele interese, beneficiul nerealizat, etc., instanţele de fond au soluţionat pretenţiile deduse judecăţii în raport de normele de drept material ce le erau aplicabile, după ce le-au dat calificarea juridică corespunzătoare, cu respectarea prerogativelor ce le revin în acest sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.

Astfel, instanţele au constatat că, raportat la aspectele de fapt rezultate din motivarea cererii de chemare în judecată, dobânda solicitată de reclamant era dobânda legală penalizatoare, dispoziţiile legale aplicabile acesteia fiind cele cuprinse în art. 1535 C. civ., indicate ca atare chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, împrejurare faţă de care Înalta Curte constată că atât obiectul acţiunii, cât şi temeiul de drept al acesteia au fost corect stabilite, susţinerile în sens contrar formulate de recurent neputând fi primite.

În cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunţate, instanţele de fond, raportându-se la termenii folosiţi de reclamant, au demonstrat de ce în prezenta cauză nu pot fi acordate alte pretenţii şi de ce nu au incidenţă celelalte temeiuri de drept invocate de reclamant, ceea ce înseamnă că instanţele s-au raportat la toate cererile formulate, demonstrând caracterul neîntemeiat al acestora şi inaplicabilitatea în cauză a unora dintre dispoziţiile de drept material invocate.

În consecinţă, reţinând că instanţele de fond au calificat corect obiectul cererii deduse judecăţii şi au soluţionat pretenţiile reclamantului în raport de normele de drept material ce le erau aplicabile, Înalta Curte va înlătura ca neîntemeiate susţinerile în sens contrar formulate de reclamant prin motivele de recurs.

Cu referire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. civ., recurentul a arătat că, raportat la momentul naşterii dreptului la acţiune privind creanţa principală, stabilită în dosarul nr. x/2006 ca fiind datorată periodic, începând cu data de 1 ianuarie 1998, prescripţia dreptului material la acţiune pentru creanţa accesorie este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi a fost întreruptă prin introducerea cererii de chemare în judecată privind creanţa principală, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În esenţă, recurentul consideră că dreptul la dobânzi curge de la aceeaşi dată de la care au fost stabilite despăgubirile prin decizia civilă nr. 129/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv de la data de 01.01.1998.

Susţineri similare au fost formulate şi în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., or, pentru argumentele care au fost deja arătate în cercetarea acelui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că nu se impune nicio analiză suplimentară, cu atât mai mult cu cât, recurentul nu a indicat şi cu atât mai puţin nu a demonstrat modalitatea în care instanţa de apel a încălcat normele de drept material.

Împrejurarea că dobânda legală este accesorie creanţei principale nu este de natură a conduce la concluzia că în privinţa acesteia operează aceleaşi reguli de acordare şi de calculare rezultate din hotărârea prin care a fost stabilită creanţa principală, câtă vreme, aşa cum s-a arătat deja, cele două pretenţii sunt fundamental diferite, astfel că reiterarea susţinerii potrivit căreia, prin încălcarea dispoziţiilor de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a încălcat şi autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 961/2013 a ICCJ este lipsită de temei.

Recurentul a pierdut dreptul la dobânda aferentă daunelor interese acordate pentru neexecutarea obligaţiei de a face, ce i s-ar fi cuvenit pentru perioada anterioară pronunţării deciziei civile nr. 129/2016, întrucât nu a cerut o astfel de dobândă în litigiul anterior, ea nemaiputând fi solicitată, ca atare, după ce această obligaţie a fost schimbată în dezdăunare. Ca urmare, singura dobândă pe care reclamantul o mai poate pretinde este dobânda legală aferentă sumei de 832.436,61 euro stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A/24.02.2016, respectiv dobânda legală penalizatoare, ce curge doar de la data la care creanţa principală a devenit certă lichidă şi exigibilă, iar nu de la data de 01.01.1998, cum pretinde reclamantul.

Recurentul mai susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 3 alin. (21), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ceea ce priveşte noţiunea de dobândă capitalizată, profesionişti şi dobândă remuneratorie.

În esenţă, acesta consideră că, faţă de caracterul creanţei principale care a fost stabilită periodic/lunar pentru folosirea realizării tehnice, începând cu anul 1998, fiecare prestaţie anterioară datei pronunţării deciziei civile nr. 129A din data de 24 februarie 2016 a determinat obligaţia plăţii dobânzii remuneratorii, astfel că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că în cauză ceea ce se datorează este dobânda penalizatoare, împrejurare faţă de care a aplicat greşit dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Regimul juridic al dobânzilor este reglementat de C. civ. şi de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. O.G. nr. 13/2011 reglementează două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare pentru obligaţii băneşti.

Dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, în timp ce dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă.

Aşadar, dobânda penalizatoare are natura juridică de daună moratorie, fiind datorată de către debitor pentru neplata la scadenţă a sumei de bani pe care trebuie să o remită creditorului.

Raportat la aceste aspecte de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, în speţă, în mod corect instanţele de fond au stabilit că dobânda legală datorată de pârâte este o dobândă penalizatoare, datorată pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de plată a creanţei principale reprezentate de suma de 832.436,62 euro, stabilită prin decizia civilă nr. 129/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, data scadenţei fiind cea a pronunţării deciziei definitive, respectiv, 01.11.2016., astfel că susţinerile recurentului în sens contrar urmează a fi înlăturate.

Rata dobânzii penalizatoare datorate de pârâte a fost calculată în mod legal prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, în cauză nefiind incidente nici prevederile art. 4 din acest act normativ, câtă vreme raportul juridic dedus judecăţii nu cuprinde elemente de extraneitate, şi nici prevederile art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011, întrucât litigiul nu priveşte raporturi între profesionişti, reclamantul fiind persoană fizică.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, acest text legal nefiind aplicabil în cauză câtă vreme el se referă explicit şi exclusiv la dobânzile remuneratorii. Astfel, potrivit art. 8 alin. (3) din actul normativ menţionat, doar dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi, or, dobânda datorată în cauză este o dobândă penalizatoare (iar nu remuneratorie), datorată pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, astfel că nu se pune problema capitalizării.

În raport de aceste aspecte, apar ca fiind vădit nefondate şi criticile în cuprinsul cărora recurentul a reiterat susţinerile referitoare la nelegalitatea modului de calcul al dobânzilor, fiind evident că, în condiţiile în care pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză au fost calificate ca reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 832.436,61 euro, stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, calcularea acestora nu putea fi făcută decât prin raportare la art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, aşa cum s-a arătat mai sus, iar nu în funcţie de criteriile care se regăsesc în sentinţa civilă nr. 329/1998, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul civil nr. x/1996, întrucât acestea priveau beneficiul nerealizat rezultat din folosirea fără drept de către pârâtă a realizării tehnice aparţinând reclamantului, deci o pretenţie total diferită faţă de cea care face obiectul prezentei cauze.

Aşadar, este legală decizia instanţei de apel care a validat modul de calcul al dobânzii indicat în varianta 2 modalitatea de calcul B din raportul de expertiză întocmit în cauză, la fond, modalitatea de calcul utilizată circumscriindu-se criteriilor ce rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, în raport de care a rezultat că valoarea dobânzii legale datorate pentru suma de 832.436,62 euro, în echivalent în RON, pentru perioada cuprinsă între data de 24.02.2016, respectiv, data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 129/2016, la care creanţa principală a devenit certă, lichidă şi exigibilă, şi data de 19.01.2017, la care aceasta a fost achitată integral, este de 195.012,10 RON.

În acest sens, s-a avut în vedere că echivalentul în RON al sumei 832.436,62 euro este de 3.739.887,96 RON, stabilit prin luarea în considerare a cursului BNR din ziua plăţii, 19.01.2017, care a fost de 4,4927 RON/1 euro, şi că numărul zilelor de întârziere, conform reperelor temporare mai sus menţionate, este de 331, astfel că, luând în considerare o rată a dobânzii de 5,75% pe an, a rezultat suma de mai sus, corespunzătoare următorului calcul: [3.739.887,96 RON creanţa x 5,75 rata dobânzii:100: 365] x 331 zile întârziere.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, decizia instanţei de apel care a menţinut soluţia Tribunalului nu încalcă nici din această perspectivă normele de drept material, incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. neputând fi reţinută.

Este adevărat că, la fond, instanţa a admis obiecţiunile formulate de reclamant la raportul de expertiză şi a dispus ca expertul să efectueze şi un calcul al dobânzii legale lunare pe an cu capitalizare automată, pentru perioada 01.01.1998 - 21.07.2004, potrivit solicitării exprese a reclamantului. Aceasta nu înseamnă, însă, că era şi obligată să ţină cont de calculul astfel efectuat. Câtă vreme, în urma analizării susţinerilor şi apărărilor părţilor, prin raportare la probatoriul administrat şi la normele de drept material aplicabile litigiului, instanţa a constatat că singura dobândă ce poate fi acordată în cauză este dobânda legală penalizatoare, ce curge doar de la data la care creanţa principală a devenit certă, lichida şi exigibilă, modalitatea de calculare a acesteia fiind expres prevăzută de lege, în mod judicios s-a raportat la varianta de calcul corespunzătoare acestei calificări a pretenţiilor deduse judecăţii, înlăturând implicit celelalte variante pe care expertiza le cuprindea.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de reclamant prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondată calea de atac promovată de acesta.

II.2. Recursurile declarate de pârâtele B. S.A. şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului vor fi analizate împreună întrucât acestea vizează, în esenţă, acelaşi aspect, şi anume momentul de la care curge dobânda datorată reclamantului.

Astfel, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele pârâte consideră că, în mod greşit instanţa de apel a confirmat soluţia Tribunalului sub aspectul stabilirii momentului de la care trebuie achitată dobânda, susţinând că acesta nu poate fi data la care a rămas definitivă decizia civilă nr. 129 din data de 24 februarie 2016, ci data de 01.11.2016, când titlul executoriu a devenit irevocabil, întrucât, prin încheierea din data de 28 iulie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea executării acestei decizii. Or, câtă vreme cererea de suspendare a fost admisă, recurentele consideră că reclamantul nu doar că nu mai putea cere plata sumelor datorate, dar nu era îndreptăţit nici la dobânzi, împrejurare faţă de care au solicitat să se constate că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1535 C. civ., precum şi pe cele ale art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Au solicitat, totodată, să se aibă în vedere buna credinţă a pârâtei B. S.A., care a achitat suma datorată conform titlului executoriu îndată ce hotărârea instanţei a devenit irevocabilă, precum şi faptul că cererea conexă a fost formulată de către reclamant ulterior achitării debitului, respectiv, după încetarea executării silite, ceea ce, în opinia recurentelor constituie o încercarea de inducere în eroare a instanţelor cu privire la dispoziţiile legale aplicabile litigiului.

Criticile sunt nefondate. Suspendarea executării hotărârii este mijlocul procedural prin care instanţa de recurs dispune oprirea temporară a punerii in aplicare a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti, până la soluţionarea căii de atac îndreptate împotriva acesteia şi al cărei rezultat poate duce la casarea hotărârii.

Prin urmare, ea reprezintă o măsură excepţională, ce are ca obiectiv temporizarea unei executări intempestive a hotărârii definitive şi care trebuie dispusă de instanţă cu prudenţă, doar în cazurile în care utilitatea ei este evidentă, spre a nu zădărnici dreptul creditorului de a obţine satisfacerea dreptului său într-un termen rezonabil, sau care operează de drept, în anumite situaţii, expres prevăzute de lege, cum este cea a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile îndreptate împotriva Autorităţii pentru Administrarea Activelor, în privinţa cărora art. 851 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului prevede în mod expres că, prin derogare de la dispoziţiile art. 300 şi ale art. 7208 alin. (2) din C. proc. civ., apelul şi recursul suspendă de drept executarea acestora.

În aceste coordonate, suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti trebuie văzută ca un beneficiu provizoriu acordat debitorului, de a nu fi urmărit silit pe bunurile sale, până la soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului, finalitatea urmărită fiind aceea a înlăturării riscului eventualei executări silite până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în scopul evitării unui prejudiciu adus creditorului, în cazul în care creanţa nu ar fi datorată în mod efectiv.

Suspendarea executării nu produce, însă, niciun efect asupra curgerii dobânzilor, în măsura în care recursul este respins ca nefondat, neexistând nicio dispoziţie legală care să îi recunoască un astfel de efect, astfel că susţinerile recurentelor pârâte sunt lipsite de orice fundament.

Dimpotrivă, din cuprinsul dispoziţiilor art. 1535 C. civ. precum şi din cele ale art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 rezultă explicit momentul de la care curg daunele moratorii reprezentând dobânda legală penalizatoare, acesta fiind data scadenţei creanţei principale, respectiv, data la care aceasta este certă, lichidă şi exigibilă, în sensul art. 663 C. civ., caractere ce rezultă din titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă care, în speţă, este decizia civilă nr. 129/2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Până la data soluţionării recursurilor declarate împotriva sa, executarea deciziei civile nr. 129/24.02.2016 a fost suspendată, după cum a constatat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din data de 28.07.2016, pronunţată în dosarul x/2006, ceea ce înseamnă, doar, că decizia nu putea fi pusă în executare de către reclamant, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei de 832.436,61 Euro nefiind, însă, în niciun fel afectat ci, dimpotrivă, acesta s-a consolidat odată cu respingerea recursului, astfel că dobânda aferentă creanţei principale a fost corect stabilită în raport de data rămânerii definitive a titlului executoriu.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale a căror încălcare se reclamă, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident nici din perspectiva criticilor formulate de recurentele pârâte.

Cât priveşte buna credinţă a pârâtei S.C. B. S.A. rezultată din achitarea creanţei principale imediat după rămânerea irevocabilă a hotărârii şi împrejurarea că reclamantul a formulat cererea conexă de acordare a dobânzilor după achitarea integrală a sumei stabilite prin titlul executoriu, Înalta Curte constată că acestea sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii momentului de la care daunele moratorii sunt datorate întrucât dobânda legală curge ope legis, indiferent de buna sau reaua credinţă a părţilor şi fără ca reclamantul sa aibă obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu.

Se impune a fi reţinut, doar, că, deşi potrivit C. civ. dobânzile curg de drept de la scadenţă, ele trebuie cerute de creditor, neputând fi acordate din oficiu de către instanţă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că nici prin motivele de recurs formulate de pârâte nu au fost invocate aspecte de nelegalitate care să determine casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat şi recursurile declarate de acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1030A din data de 23 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.