State claim for damages on property valuation differences time-barred by three-year extinctive prescription from 2010 decision issuance

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la data de 24.08.2021 reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 371.709 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 739.344 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare şi valoarea de 367.635 RON reprezentând preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren şi construcţe demolată situat în Piteşti, strada x nr. 41, judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., B., C. şi D., respins, ca tardivă, la data de 21.04.2022.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 609/21.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanţie şi a obligat pârâta să plătească numiţilor C. şi B. suma de 2000 RON cheltuieli de judecată (1000 RON fiecăruia) reprezentând onorariu de avocat redus; a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1860/A/07.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile reclamantului şi pârâtei împotriva sentinţei; a obligat apelanta ANRP la câte 1000 RON cheltuieli de judecată în apel către intimaţii B. şi C..

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cât şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Recurentul-reclamant a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, deşi modifică concluziile şi considerentele primei instanţe, menţine ca legală şi temeinică această sentinţă şi respinge, ca nefondat, apelul promovat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor. Prima instanţă a reţinut, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, momentul emiterii titlurilor de conversie (17.06.2010 şi 28.10.2010). Contrar acestor considerente, instanţa de apel reţine că momentul obiectiv de început al termenului de prescripţie se raportează cel mai târziu, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin care a fost validat raportul Curţii de Conturi.

În acest context, există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate nr. 1860A/07.12.2022, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe nr. 609/21.04.2022 şi soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului reclamantului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ. privind prescripţia.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul-apelant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.

Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la data pronunţării sentinţei antereferite, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 2528 C. civ. (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 -2011, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare.

Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului. Or, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/03.02.2010 întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respectă rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu putem vorbi de existenţa unui prejudiciu.

Prin urmare, nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/03.02.2010 era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare. In acelaşi sens, învederează că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

În cauză se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Recurentul era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E.. În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Prin urmare, recurentul era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel.

Rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/26.03.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoştiinţat recurentul despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi a arătat că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON (onorariu avocat), partea în culpă conform art. 451 C. proc. civ. fiind reclamantul, iar nu pârâta.

Instanţa de fond nu a avut în vedere că soluţia acţiunii influenţează şi soluţia dată cererii de chemare în garanţie, astfel încât, raportat la faptul că acţiunea a fost respinsă, ca prescrisă, nu are relevanţă faptul că cererea de chemare în garanţie a fost tardiv formulată, întrucât ar fi fost respinsă oricum.

La momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, instanţa s-a raportat la suma solicitată de chemata în garanţie şi nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Având în vedere obiectul dosarului, lipsa noutăţii şi faptul că acţiunea a fost respinsă, ca prescrisă, apreciază că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "...prerogativele instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil".

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În ce priveşte recurenta, cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin însăşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, prin analogie, în prezenta speţă, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantului, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizie prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care constatat prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

Prin întâmpinare, chemaţii în garanţie B., C. au invocat excepţia de nulitate în ce priveşte recursul pârâtei, apreciind că, în conformitate cu Decizia în interesul legii nr. 3/20.01.2020, chestiunea cheltuielilor de judecată nu se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Totodată, pe de o parte criticile formulate sunt îndreptate împotriva hotărârii de fond, iar cele privind decizia dată în apel vizează modalitatea de interpretare a probelor.

Referitor la recursul reclamantului, intimaţii solicită respingerea acestuia, ca nefondat. Hotărârea recurată este motivată conform legii, iar faptul că instanţele anterioare au apreciat în mod diferit asupra momentului de la care curge termenul de prescripţie nu reprezintă o nemotivare. Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă, iar în acest gen de litigii, acţiunile reclamantului au fost toate respins, ca prescrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, în ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a recursului reclamantului invocată de recurenta-pârâtă în sensul că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către aceasta.

În ce priveşte recursul reclamantului, criticile de nelegalitate deduse judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac sunt, pe de o parte, existenţa unei motivări contradictorii a deciziei recurate, şi pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea greşită a normele de drept material privind prescripţia extinctivă de către instanţa de apel, argumentele recurentului fiind subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., motive de recurs care, însă, deşi încadrabile în textul legal menţionat, nu pot fi primite.

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pretinde că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii întrucât, deşi menţine soluţia în ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului, modifică considerentele sentinţei şi stabileşte un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Contrar susţinerilor recurentului, considerentele enunţate nu sunt contradictorii şi nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelului reclamantului.

De asemenea, se observă şi că pretinsa contradictorialitate invocată de către recurent, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menţionat, accepţiunea dată de recurent fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Drept urmare, se constată că reţinerea, de către instanţa de apel, ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin care a fost validat raportul Curţii de Conturi (în loc de data emiterii titlurilor de conversie-17.06.2010 şi 28.10.2010, cum a reţinut prima instanţă), nu este în măsură să reprezinte o motivare contradictorie de natură a atrage casarea deciziei atacate, din moment ce acest fapt nu era de natură a conduce la o altă soluţie decât cea dată prin dispozitivul deciziei recurate, de respingere a apelului formulat şi de menţinere, astfel, a soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, termenul de prescripţie fiind considerat împlinit şi în raport de acest termen.

Din moment ce considerentele hotărârii primei instanţe şi ale deciziei recurate converg în susţinerea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al recurentului, iar dreptul material la acţiune este prescris indiferent de momentele de referinţă la care s-au raportat instanţele devolutive, nu se poate reţine motivarea contradictorie pretinsă de către recurent prin prisma motivului de recurs invocat.

Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind neîntemeiate.

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 8298/17.06.2010 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021, respectiv 30.03.2021), prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010) recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ce priveşte recursul pârâtei, Înalta Curte constată că în cauză devine incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că singurul aspect dedus judecăţii de către această recurentă vizează modalitatea în care prima instanţă a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii chemaţi în garanţie C. şi B..

Or, apărările formulate din această perspectivă nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., deoarece vizează chestiuni de temeinicie a hotărârii atacate ce implică puterea de apreciere a instanţei în aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., relevantă în acest sens fiind decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 05 martie 2020, potrivit căreia:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Prin urmare, întrucât deşi formal întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul pârâtei nu expune argumente care să contureze chestiuni de nelegalitate apte să determine o încadrare corespunzătoare, iar analizei modalităţii în care au fost stabilite şi appreciate cheltuielile de judecată cu prilejul judecăţii în fond i se opun dezlegările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 3/2020 a Înaltei Curţi, calea de atac apare ca lovită de nulitate conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtei va fi constatat nul, având în vedere că intimaţii chemaţi în garanţie C. şi B. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de câte 1500 RON pentru fiecare, pe care le-au dovedit cu chitanţele aflate la dosar, Înalta Curte constată că recurenţii reprezintă părţi căzute în pretenţii conform art. 452 C. proc. civ. faţă de intimaţii menţionaţi, astfel încât vor fi obligaţi la plata acestor cheltuieli în cuantumul şi modalitatea arătate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1860/A din 7 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă lşi va constata nul recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi decizii; va obliga recurenţii la plata a câte 1.500 RON către fiecare din intimaţii C. şi B., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1860/A din 7 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenţii la plata a câte 1.500 RON către fiecare din intimaţii C. şi B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.