Civil liability for reposting defamatory social media content and limits of free expression versus private property rights

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 20.11.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei; să se dispună obligarea pârâtului la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmaţiile calomnioase şi acuzaţiile nesusţinute factual pe care le întreprinde întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă şi în prezent; să fie obligat pârâtul la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala lui, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţiile mass-media prin intermediul cărora pârâtul a săvârşit faptele ilicite, respectiv C., D., E., F., G., România Liberă, H.; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie; cu cheltuieli de judecată.

La data de 09.10.2020, reclamanta A. a depus precizare la cererea de chemare în judecată referitoare la datele şi conţinutul afirmaţiilor defăimătoare săvârşite de pârât, respectiv mesaje pe reţele de socializare, emisiuni TV, etc., susţinând că faptele săvârşite de pârât se subscriu abuzurilor constante la care este supusă de politicieni, primari şi consilieri, din anul 2005 şi până în prezent.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 253 C. civ., dispoziţiile legale menţionate în acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1261/09.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a admis în parte acţiunea; a constatat caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârât prin prezentarea în mijloacele social media, presei scrise şi audiovizuale de afirmaţii personale denigratoare şi acuzaţii nesusţinute factual la adresa reclamantei A. şi care au lezat dreptul la demnitate al acesteia; a obligat pârâtul la încetarea încălcării dreptului la demnitate al reclamantei prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale; a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 5000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral produs; a obligat pârâtul să publice pe cheltuiala sa hotărârea pronunţată la posturile de televiziune şi publicaţiile mass media, respectiv România Liberă, D., E., F., G., România Liberă şi H. în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1687/A/11.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei; a admis apelul pârâtului; a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată; a obligat apelanta reclamantă să plătească apelantului pârât suma de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., reclamanta A..

I. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost încălcate principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., limitele învestirii - art. 22 alin. (6) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului- art. 476 C. proc. civ., limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat - art. 477 C. proc. civ.

Învederează recurenta că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost investită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

În mod eronat consideră instanţa de apel că reclamanta a invocat caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloace social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei ei, fără a indica, punctual, faptele la care se referă. Acestea, în contextul în care din cuprinsul cererii introductive şi al celei precizatoare rezultă faptele reclamate, care vizează afirmaţiile pârâtului făcute în social media, pe reţeaua de socializare Facebook, crearea unui grup pe Facebook, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

Deşi la termenul de judecată din data de 09.10.2020 reclamanta a formulat în temeiul art. 204 C. proc. civ., precizare la acţiune, însoţită de înscrisuri şi suport CD ce conţinea imagini video în susţinerea şi dovedirea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, instanţa, dispunând amânarea judecăţii în vederea comunicării, către pârât, omite a analiza conţinutul acesteia atât cu privire la faptele ilicite săvârşite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât şi cu privire la probele ce au fost încuviinţate în dovedirea acesteia.

În ceea ce priveşte acţiunile ilicite săvârşite de pârât, în soluţionarea cererii de apel, dat fiind efectul devolutiv al apelului, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză si conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

II. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi, totodată, cuprinde motive străine de natura pricinii.

Instanţa trebuie să arate în concret, în raport cu probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate nefiind suficientă pentru a satisface standardele normei, a căror încălcare va conduce la desfiinţarea hotărârii, întrucât aceasta constituie, în realitate, o lipsă a motivării.

Or, hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt, instanţa făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia şi a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt, reţinând o situaţie de fapt contrară realităţii şi a probelor administrate.

Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanţei, precum şi arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Hotărârea Curţii de Apel este în discordanţă cu jurisprudenţa CEDO în aplicarea principiului prevăzut de art. 6 din Convenţie cu privire la dreptul la un proces echitabil, ce presupune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse, urmând a observa astfel că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel nu au analizat în mod real şi efectiv aspectele de fapt şi de drept relevante din cuprinsul cererii introductive precum şi condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Totodată, instanţa de apel nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului pronunţând hotărârea cu o greşită apreciere a probelor, considerând în mod eronat şi contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de Parcul I..

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară curţi-construcţii iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul I. la această adresă.

Faptul că nu exista Parcul I., că nu există vreo hotărâre privind trecerea bunului de la Municipiul Bucureşti în administrarea Sectorului 3 Bucureşti, că nu există autorizaţie de construire pentru aşa zisul parc I., rezultă din corespondenţa purtată cu Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, respectiv mai multe adrese depuse la dosar care atestă acest lucru.

Cu trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză - prezentate de o manieră incompatibilă prezentei căi extraordinare de atac - s-a susţinut că instanţa de apel le-a ignorat, ajungând la o concluzie contrară conţinutului acestora şi, ca atare, nelegală.

S-a arătat că pârâtul nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susţinute - că terenul este un parc, că este spaţiu verde, că s-a dat autorizaţie de construire, etc., iar în ceea ce priveşte acţiunile concrete ale acestuia, de participare la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea recurentei, în mod eronat, fără a analiza în întregime cererea de chemare în judecată, cererea de apel şi materialul probator, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite.

S-a susţinut că, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern şi european care au format convingerea instanţei, precum şi arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

III. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată e pronunţată cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care protejează dreptul la demnitate art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ. art. 8, art. 10 şi art. 11 din CEDO, art. 44 din Constituţia României, art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului recurentei la demnitate prev. de art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depăşesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi ale art. 10 CEDO.

Instanţa de apel, deşi analizează în soluţionarea cauzei aplicarea principiilor statuate în jurisprudenţa Curţii privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare si dreptul la viaţă privată, în mod greşit dă întâietate dreptului la liberă exprimare în defavoarea dreptului la viaţă privată, considerând că în speţă este vorba de un interes public - situaţia spaţiilor verzi, după cum a reţinut în hotărârea atacată.

Astfel, deşi constată că în speţă îşi găsesc aplicabilitatea art. 8 şi art. 10 din Convenţie, alături de condiţiile din dreptul intern, face o aplicabilitate greşită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor şi afirmaţiilor pârâtului pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertăţii de exprimare şi că nu aduc atingere dreptului la viaţă privată.

În ceea ce priveşte standardul convenţional aplicabil în materia art. 8 trebuie reţinut faptul că statului îi revine obligaţia de a menţine un echilibru just între obligaţiile sale pozitive pe tărâmul acestui articol şi asigurarea libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10 în sensul că statului îi revine obligaţia de a sancţiona persoanele care încalcă dreptul la reputaţie al altora atunci când afirmaţiile în cauză depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie (cauza Petrina c. României).

În ceea ce priveşte ingerinţa în art. 10 din Convenţie, în mod greşit consideră instanţa că acţiunile pârâtului nu sunt fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acestuia pe care o are cu privire la subiectul în discuţie, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuşi.

Faptele pârâtului nu se înscriu în sfera interesului public, în speţă nefiind vorba despre un spaţiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată spaţiu verde.

Contrar practicii CEDO, instanţa de apel consideră că acestea sunt simple opinii ale pârâtului pe marginea unui subiect de interes general - situaţia spaţiilor verzi din Capitală, salvarea Parcului Brâncuşi, în condiţiile în care pârâtul cunoştea faptul că este proprietate privată, cunoştea încadrarea urbanistică a terenurilor din PUG ca fiind construibile, dar afirmând că acestea sunt parcuri, spaţii verzi, că au fost restituite ilegal, că abia prin PUZ vor deveni construibile şi că acolo se vor construi blocuri turn, fără a avea vreo dovadă.

Pornind de la distincţia făcută de Curtea Europeană între fapte obiective şi judecăţi de valoare, includerea de către instanţă, a faptelor pârâtului în sfera judecăţilor de valoare, respectiv opinii subiective este total greşită, în condiţiile în care este vorba de fapte obiective, care pot fi dovedite. Or, pârâtul nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susţinute - că terenul este un parc, că este spaţiu verde, că s-a dat autorizaţie de construire, etc.

În acest context, raportat la conţinutul afirmaţiilor şi acuzaţiilor pârâtului formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, prin limbajul folosit şi acuzaţiile nedovedite, aceasta a depăşit limitele liberei exprimări anterior menţionate fiind de natură a aduce atingere demnităţii recurentei.

Instanţa de apel nu face o aplicabilitate concretă a celor două principii - dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţa privată, făcând doar o analiză pur subiectivă, considerând în mod eronat că faptele pârâtului se încadrează în sfera libertăţii de exprimare şi nu aduc atingere dreptului la viată privată al reclamantei.

Pornind de la distincţia făcută de Curtea Europeană între fapte obiective şi judecăţi de valoare, includerea de către instanţa de fond a faptelor pârâtului în sfera judecăţilor de valoare este total greşită, în condiţiile în care este vorba de fapte obiective, care pot fi dovedite. Or, pârâtul nu a făcut nicio dovadă a afirmaţiilor sale.

S-a arătat că informarea corectă a opiniei publice este o obligaţie constituţională corelativă dreptului la informaţie al cetăţeanului, care are şi dreptul de a cere ca informaţia oferită publicului larg să fie veridică şi onestă, dar pârâtul nu a adus un minim de dovadă în sensul celor afirmate, ba mai mult, cunoştea situaţia juridică a terenului.

S-a susţinut că afirmaţiile pârâtului nu pot fi reţinute ca simple opinii personale care nu trebuie dovedite factual, neputând fi incluse în sfera judecăţilor de valoare, conform distincţiei făcută de CEDO, întrucât nu doar că nu au o bază factuală minimă fiind lipsite de adevăr, dar sunt ofensatoare, punând-o pe reclamantă într-o situaţie denigratoare.

Prin urmare, fapta pârâtului este ilicită întrucât contravine flagrant dispoziţiilor art. 72 şi ale art. 252 C. civ., care reglementează expres dreptul persoanei la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, respectiv la demnitate, onoare şi reputaţie.

Referitor la manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar consideraţiilor instanţei de apel, acestea depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancţionat ulterior pentru această acţiune dar şi dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăţi de orice potenţiale acte de violenţă venite din partea terţilor sau autorităţilor statului, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea art. 11 din CEDO, De altfel, prin aceste manifestaţii se încalcă şi dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţia României,

Libertatea de întrunire aşa cum este consacrată în practica CEDO, nu presupune ca aceste întruniri să fie organizate pe o proprietate privată, fără acordul proprietarului. În sens contrar s-ar ajunge ca aceste întruniri, mitinguri sau manifestaţii să fie organizate pe orice proprietate privată, încălcându-se astfel alte drepturi garantate de Convenţie - dreptul la proprietate, dreptul la viaţa privată.

Instanţa de apel nu ia în considerare faptul că acele manifestaţii ce fac obiectul acţiunii, manifestaţii organizate de pârât, care a şi participat la acestea, au fost desfăşurate pe un teren proprietate privată, chiar din antetul grupului rezultând că terenul este retrocedat - participanţilor şi organizatorilor fiindu-le cunoscut astfel faptul că este un teren proprietate privată.

Instanţa nu ia în considerare hotărârile CEDO prin care s-a statuat faptul că libertatea de întrunire este limitată atunci când e vorba de proprietate privată - cauzele Appleby şi alţii c. Marii Britanii (6 mai 2003) şi Anderson c. Marii Britanii (27 octombrie 1997), hotărâri aplicabile în speţă, soluţia pronunţată de Curtea de Apel fiind contrară practicii europene în această materie.

În jurisprudenţa Curţii se arată că CEDO nu garantează însă libertatea de a organiza o întrunire într-un spaţiu cvasi-public care se află în proprietatea unei persoane private. Jurisprudenţa Curţii din cauzele Appleby şi alţii c. Marii Britanii (6 mai 2003) şi Anderson c. Marii Britanii (27 octombrie 1997) conduce la ideea că statelor li se poate impune limitarea dreptului de proprietate a terţilor numai dacă reclamanţii fac dovada în mod indubitabil că nu au alte locuri în care îşi pot exercita libertatea de întrunire, decât spaţiile deţinute de terţi.

Având în vedere că hotărârea instanţei de apel este în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO privind libertatea de întrunire şi limitele exercitării acestei libertăţi, se impune a fi constatată nelegalitatea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii recursului.

În acest context, s-a arătat, hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. privind condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât faptele pârâtului sunt ilicite, acuzaţiile făcute de acesta sunt infirmate de probele depuse la dosarul cauzei, nu au bază factuală sau argumentare logică şi sunt sancţionabile conform interpretării CEDO, depăşind în mod vădit limitele liberei exprimări.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul şi în limitele următoarelor considerente:

- În mod corect susţine recurenta-reclamantă că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a nesocotit limitele învestirii, astfel cum fuseseră ele determinate prin cererea principală şi cea precizatoare, încălcând astfel, principiul disponibilităţii (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) şi obligaţia instanţei de a se pronunţa în cadrul procesual în care a fost învestită (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), ceea ce este de natură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel reţine, în stabilirea aspectelor asupra cărora poartă devoluţiunea, pe de o parte, că reclamanta a indicat caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârât constând "în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual, prin care i s-a adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei, fără a indica punctual faptele la care se referă" şi, pe de altă parte, că "din cuprinsul cererii introductive şi al celei precizatoare rezultă că faptele reclamate vizează doar afirmaţiile făcute pe reţeaua de socializare Facebook, crearea unui grup pe Facebook, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

Or, aceste statuări ale instanţei sunt contrazise de conţinutul cererii precizatoare depuse la 9.10.2020, cu care tribunalul s-a considerat învestit, cerere în care se face referire deopotrivă, la acţiunile pretins ilicite şi datele săvârşirii acestora, nu doar cu trimitere la mesaje postate pe reţeaua de socializare, ci şi cu referire la reportaje preluate şi difuzate pe posturile de televiziune J., D., K. (cu indicarea punctuală a emisiunilor în cadrul cărora au fost difuzate).

Faptul că prima instanţă s-a considerat legal învestită cu cererea precizatoare rezultă din aceea că analiza sa nu s-a limitat doar la mesajele pretins defăimătoare apărute pe reţeaua de socializare Facebook, ci a avut în vedere şi acţiunile întreprinse prin intermediul presei scrise şi audiovizuale, ceea ce s-a reflectat inclusiv în dispozitivul sentinţei, potrivit căruia, urmare a admiterii acţiunii precizate, s-a constatat "caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârât prin prezentarea în mijloacele social media, presei scrise şi audiovizuale de afirmaţii denigratoare şi nesusţinute factual la adresa reclamantei".

Cadrul procesual astfel stabilit, sub aspectul obiectului învestirii, nu a fost contestat de niciuna dintre părţi prin apelurile exercitate în cauză (reclamanta formulând critici sub aspectul cuantumului despăgubirilor, iar pârâtul susţinând, în esenţă, îngrădirea libertăţii de exprimare, urmare a unei aprecieri eronate a instanţei în sensul că ar fi hărţuit-o mediatic pe reclamantă), astfel încât instanţa de apel nu putea, decât cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor devoluţiunii date de ceea ce făcuse obiectul judecăţii în primă instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum, conform art. 478 alin. (1) C. proc. civ.), să considere că ilicitul pretins de reclamantă s-a limitat doar la mesajele postate pe Facebook şi, respectiv, la cele legate de organizarea şi participarea la mitinguri, demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

În consecinţă, faţă de acest context procesual, judecata din apel s-a efectuat cu nesocotirea regulilor de procedură, în sensul sancţionat potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Are, de asemenea, caracter întemeiat, critica recurentei-reclamante referitoare la motivarea defectuoasă a deciziei, respectiv, lipsa motivelor justificative adoptării soluţiei şi în acelaşi timp, caracterul contradictoriu al acestora, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, instanţa nu analizează în concret pretinsele acţiuni ilicite pe care le-a invocat reclamanta prin cererea ei, pe de o parte, pentru că, aşa cum s-a arătat anterior, a ignorat, nepermis procedural, cadrul judecăţii, pe de altă parte, întrucât şi atunci când face referire la mesajele postate de pârât pe pagina de socializare (Facebook) - cu analiza cărora s-a considerat învestită - instanţa de apel nu procedează la o verificare în concret a acestora, ci consideră, în mod determinant pentru raţionamentul juridic adoptat, că pârâtul, în realitate, a distribuit o postare care nu-i aparţinea.

În acest sens, se constată că instanţa de apel, identificând o primă categorie de fapte din sfera ilicitului reclamat, constând în postarea de către pârât de mesaje în mediul online, arată că ele s-au referit la reclamanta A. care ar fi cumpărat un teren la "un preţ de nimic", "de 20 de ori mai ieftin! Evaziune fiscală!", "De 20 de ori mai ieftin pentru mafia imobiliară. Cine sunt rechinii imobiliari din sectorul 3", "De unde avea A. 1.335.500 euro pentru a achiziţiona în 2007 un teren retrocedat de Primăria Municipiului Bucureşti în 2005?", "A. se amuza cumpărând cu un preţ de 20 ori mai ieftin. Eludarea taxelor notariale cu bună ştiinţă? Îmbogăţirea peste noapte este visul oricărui parvenit sprijinit de o mafie imobiliară rapace."

În ce priveşte însă, verificarea conţinutului acestor mesaje, dacă ele se înscriu în sfera libertăţii de exprimare, dacă reprezintă imputaţii factuale concrete sau judecăţi de valoare care să intre sub protecţia art. 10 C.E.D.O., considerentele deciziei din apel nu oferă nicio analiză, limitându-se la a arăta că informaţiile nu ar aparţine pârâtului, care nu a făcut decât să le preia şi să le distribuie, considerându-le relevante pentru cei care urmăreau grupul "de Facebook" şi că respectivele afirmaţii ar reprezenta "opinii ale autorului iniţial al postării, persoană ce nu a fost identificată".

Procedând de o asemenea manieră, instanţa de apel are o abordare greşită dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, pentru că lasă în afara verificării jurisdicţionale conţinutul mesajelor despre care reclamanta afirmase că nu se pot circumscrie libertăţii de exprimare câtă vreme ele sunt imputaţii facutale concrete, acuzaţii precise şi determinate, fără nicio bază factuală, făcute cu rea-credinţă, aspecte care trebuiau analizate punctual, mai ales în contextul în care, anterior, instanţa delimitase corect reperele şi standardele convenţionale în funcţie de care trebuie realizat echilibrul între cele două drepturi fundamentale, privind respectarea vieţii private (în componenta referitoare la apărarea demnităţii persoanei, a onoarei şi reputaţiei acesteia) şi respectiv, libertatea de exprimare.

În al doilea rând, greşeala instanţei constă în a considera că preluarea de mesaje, indiferent de conţinutul acestora, de pe pagina de socializare a altei persoane "care nu a fost identificată" este de natură să exonereze pe cel care doar retransmite, în această manieră, mesajele întrucât ar fi vorba "despre opinia autorului iniţial al postării".

În realitate, cel care preia mesajele şi le perpetuează, le multiplică, prin retransmitere în spaţiul on-line, răspunde de conţinutul acestora şi de eventualele consecinţe negative, denigratoare care s-ar putea repercuta asupra altor persoane, în egală măsură cu autorul iniţial al postării.

Aceasta întrucât, prin ipoteză, cel care preia mesajele altei postări acţionează cu discernământ, aderând la conţinutul acestora pe care îl consideră, din diferite raţiuni, ca fiind relevant, apt să fie transmis mai departe şi să ajungă la cunoştinţa cât mai multor destinatari.

De aceea, cel care doar retransmite mesaje pe reţelele de socializare, considerate spaţiu public, nu poate invoca o exonerare de răspundere în privinţa acţiunilor sale, dacă ele ar aduce atingere drepturilor altcuiva, întrucât răspunderea este una personală şi se angajează deopotrivă, în sarcina autorului iniţial al postării şi al celor care, apreciind şi însuşindu-şi conţinutul respectivelor mesaje, le retransmit în aşa fel încât să ajungă la cunoştinţa cât mai multor destinatari.

De altfel, pe acest aspect, instanţa de apel reţine că pârâtul a preluat respectivele afirmaţii şi le-a distribuit, considerându-le relevante pentru cei care urmăreau grupul de Facebook, dar a concluzionat în mod contradictoriu că erau opinii ale autorului iniţial al postării (ca şi cum pârâtul s-ar fi disociat de ele, deşi le considera relevante pentru a le transmite mai departe).

- De asemenea, se constată că în mod inadecvat şi în contradicţie cu conţinutul tuturor mesajelor de pe pagina de socializare pe care le redase anterior, instanţa de apel consideră că singura afirmaţie care a vizat-o în mod direct pe reclamantă a fost "A. strikes back", fără ca aceasta să aibă potenţial defăimător, fără să fie considerată expresie calomnioasă şi jignitoare, de natură a conduce la o "hărţuire mediatică", întrucât restul comentariilor "nu au vizat-o pe apelanta-reclamantă, ci activitatea grupului".

Un asemenea considerent este lipsit de substanţă şi de analiză concretă, instanţa neexplicând, după ce redă mesajele postate de către pârât, înfăţişând-o pe reclamantă şi relatând despre imobilul cumpărat de aceasta pe un preţ de nimic, cu o sumă de bani de 20 de ori mai mică decât preţul pieţei, context în care se face referire la evaziune fiscală, la mafia imobiliară şi rechini imobiliari, la eludarea taxelor notariale cu bună ştiinţă, la visul oricărui parvenit sprijinit de o mafie imobiliară rapace, de ce anume consideră că toate aceste împrejurări şi informaţii nu o priveau pe reclamantă, ci "activitatea grupului de Facebook".

Dimpotrivă, înlăturând toată înşiruirea de informaţii şi mesaje, care au avut ca punct de pornire achiziţionarea unui imobil de către reclamantă, la un preţ considerat sub cel al pieţii, instanţa a arătat, neargumentat, că acestea nu ar privi-o pe reclamantă, pentru ca apoi să facă referire la o postare ulterioară, intitulată "A. strikes back", considerând că doar aceasta se referă la reclamantă şi îi lipseşte potenţialul ofensator.

În acest context, este lipsită de argumente şi suport analitic concluzia instanţei în legătură cu păstrarea echilibrului între interesul public şi cel privat, concluzie fundamentată, potrivit considerentelor deciziei, pe "observarea conţinutului informaţional efectiv transmis şi pe faptul că informaţiile au fost preluate de pe o altă pagină de Facebook, nefiind făcute de către pârât".

Pe de o parte, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea analiză a conţinutului informaţiilor transmise nu a avut loc iar pe de altă parte, preluarea şi retransmiterea mesajelor în mediul on-line nu îl scuteşte pe autorul unor astfel de operaţiuni de răspunderea în privinţa conţinutului ofensator, dăunător demnităţii altor persoane, atunci când acesta există.

Or, toate aceste aspecte demonstrează că decizia nu cuprinde motivele care să justifice soluţia adoptată, în absenţa unei analize concrete a acţiunilor ilicite reclamate, consecinţă deopotrivă, a incorectei determinări a cadrului procesual (conform considerentelor expuse anterior, în legătură cu cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) precum şi a aprecierii incorecte că o repostare sau redirecţionare a mesajelor în mediul on-line ar fi angajatoare de răspundere civilă doar în sarcina autorului iniţial al postării.

Ca atare, se va reţine că este incident şi motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, fundamentată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în esenţă, nesocotirea în soluţionarea cauzei, a prevederilor legale care protejează dreptul la demnitate al persoanei, respectiv art. 72 C. civ., raportat la dispoziţiile art. 75 C. civ. şi corelarea acestora cu art. 8, art. 10 şi art. 11 din C.E.D.O.

S-a susţinut că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului la demnitate al persoanei, cu depăşirea limitelor liberii exprimări prevăzute de art. 10 C.E.D.O. şi art. 30 din Constituţia României şi a limitelor permise de art. 75 C. civ., date de exerciţiul normal şi cu bună-credinţă al dreptului la liberă exprimare al pârâtului opus dreptului la viaţă privată al reclamantei.

Faţă de aspectele de nelegalitate a deciziei găsite întemeiate, conform considerentelor expuse anterior - legate de cadrul judecăţii şi de nemotivare - modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea normelor de drept material nu poate face obiect de analiză în prezentul recurs întrucât controlul aplicării legii presupune, în prealabil, determinarea situaţiei de fapt, pentru a se putea verifica în ce măsură aceasta a fost corect încadrată în drept, premisă care lipseşte în speţă.

În consecinţă, recursul va fi admis pe temeiul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, se va avea în vedere cadrul procesual complet, aşa cum a fost el determinat prin cererea precizatoare depusă de reclamantă la 9.10.2020 şi se va proceda la analiza punctuală a acţiunilor ilicite indicate de reclamantă, considerate de natură să-i afecteze demnitatea şi dreptul la viaţă privată, ţinându-se seama totodată, de dezlegările prezentei decizii referitoare la posibilitatea angajării răspunderii civile inclusiv în sarcina celui care repostează şi retransmite mesaje în mediul on-line, chiar dacă nu este autorul iniţial al acestora.

De asemenea, dată fiind materia în care este reclamat ilicitul civil (atingerea adusă unui drept fundamental, la viaţă privată, în componenta acestuia vizând demnitatea persoanei prin modalitatea de exercitare a unui alt drept fundamental, la liberă exprimare), motivarea soluţiei va trebui să aibă în vedere aplicarea normelor din dreptul intern, art. 72, 75 C. civ., în corelare cu normele convenţionale (art. 8, art. 10 C.E.D.O.) şi cu jurisprudenţa dezvoltată în materie de instanţa de contencios european.

În acest sens, urmează să fie avută în vedere distincţia necesară dintre imputaţiile factuale, care vizează fapte concrete, de natură obiectivă, susceptibile de dovadă şi care presupun o bază factuală suficientă şi simplele judecăţi de valoare, nesupuse unor asemenea exigenţe cu privire la baza factuală.

De asemenea, se va ţine seama de natura subiectului dezbătut, care a ocazionat afirmaţiile litigioase, precum şi de atitudinea subiectivă a pârâtului, ştiut fiind că, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare atunci când este analizată o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului imputaţiilor care ar putea afecta reputaţia părţii (cauza Radio France şi alţii c. Franţa).

Totodată, se va ţine seama, raportat la acelaşi standard convenţional, de calitatea persoanelor între care există disputa asupra celor două drepturi fundamentale (respectiv, activist civic şi persoană privată) şi de nevoia păstrării justului echilibru între dreptul la viaţa privată şi libertatea de exprimare.

În privinţa organizării şi participării la mitinguri, demonstraţii pe terenul proprietate privată al reclamantei şi invocarea, în apărare, de către pârât, a art. 11 CEDO, referitor la libertatea întrunirii, se va avea în vedere în ce măsură acţiunile imputate sub acest aspect, care vizează încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, se circumscriu cauzei juridice a acţiunii, care constă în atingerea adusă unor drepturi personale nepatrimoniale, referitoare la demnitate, onoare, reputaţie.

Astfel, se va aprecia dacă este vorba despre integrarea respectivelor acţiuni în ilicitul reclamat, susceptibil să facă obiectul reparaţiei pentru încălcări aduse vieţii private pe tărâmul art. 72, 75 C. civ., art. 8 CEDO sau doar de circumstanţe factuale, cu relevanţă pe latura subiectivă, în contextul invocării relei credinţe a pârâtului.

În consecinţă, faţă de toate considerentele arătate, pornind de la elementele factuale ale speţei, pe care le va determina în concret, cu luarea în considerare a reperelor menţionate anterior, instanţa de apel va trebui să statueze, motivat, asupra ilicitului reclamat, cu arătarea argumentelor justificative, astfel încât să fie respectate garanţiile procesului echitabil.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate în recurs, faţă de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, solicitarea reclamantei va fi avută în vedere în funcţie de rezolvarea dată asupra fondului raportului juridic, care va permite stabilirea părţii căzute în pretenţii şi incidenţa art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1687/A din 11 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.