State liability for judicial error and excessive criminal proceedings duration: appeal allowed, decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la data de 21.02.2020 sub nr. dosar x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 90.000 RON pentru prejudiciul moral cauzat prin erorile judiciare săvârşite de magistraţi în dosarul penal nr. x/2013 al Tribunalului Militar Bucureşti; obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 80.360 RON, pentru prejudiciul material provocat de erorile judiciare săvârşite de magistraţi în acelaşi dosar; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate: art. 95, art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 6 paragraful 2 CEDO, art. 23 alin. (11) din Constituţie, art. 5 indice 2, art. 551 alin. (4) C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 01.10.2020, reclamantul a formulat cerere de majorare a pretenţiilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., arătând că înţelege să solicite daune materiale în cuantum total de 93.733 RON, majorate de la suma de 80.360 RON, indicată prin cererea iniţială, la care se adaugă şi suma de 13.375 RON, ce reprezintă onorariul de avocat achitat apărătorului său, avocat B., în două din ciclurile procesuale din dosarul penal, aşa cum rezultă din contractele de asistenţă juridică ataşate în probaţiune.

La termenul de judecată din data de 12.11.2020, deliberând asupra cererii de majorare pretenţii formulată de către reclamant pe parcursul judecăţii, instanţa a calificat-o drept cerere precizatoare, în majorarea câtimii pretenţiilor solicitate, iar nu cerere de modificare a cererii de chemare în judecată potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 135/28.01.2021, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a luat act că pârâta înţelege să nu mai susţină excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins excepţia inadmisibilităţii; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 3710/04.10.2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

Prin decizia nr. 1989/20.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1505/10.03.2023 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că hotărârea atacată este rezultatul aplicării şi interpretării eronate a normelor de drept material penal şi a jurisprudenţei CEDO relevante, respectiv a art. 96 din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la art. 4 C. proc. pen., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat că existenţa erorii judiciare este condiţionată de existenţa unui fapt nou sau recent descoperit, care nu se regăseşte în cauză, iar această concluzie nu respectă jurisprudenţa CEDO în materie.

Eroarea judiciară nu este condiţionată doar de existenţa faptului nou sau recent descoperit, ci poate fi identificată şi în alte situaţii, inclusiv în cele care este rezultatul unei "erori evidente în aplicarea dreptului material".

În cauză, recurentul a invocat tocmai această situaţie, respectiv faptul că în cauza penală condamnarea sa definitivă a fost dispusă cu încălcarea vădită a dreptului material edictat în interesul justiţiei, respectiv cu încălcarea art. 4 C. proc. pen. care reglementează obligaţia autorităţilor judiciare de respectare a prezumţiei de nevinovăţie, întrucât întreaga cercetare penală a fost construită pornind de la premisa vinovăţiei sale.

De asemenea, a invocat existenţa erorii judiciare şi prin prisma încălcării grave a dreptului la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil şi a consecinţelor grave care au fost produse prin condamnarea definitivă dar nelegală.

Instanţa de apel s-a limitat la a cita dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 538 din C. proc. pen., concluzionând că nu poate exista eroare judiciară întrucât în cauza penală soluţia de achitare s-a bazat pe un fapt nou sau recent descoperit, ci pe "alte temeiuri de drept".

Temeiul de drept pentru care s-a dispus achitarea a fost tocmai nerespectarea dreptului material reglementat de art. 4 C. proc. pen., adică a prezumţiei de nevinovăţie, la momentul condamnării recurentului.

Prin sentinţa penală nr. 49/22.09.2015, Tribunalul Militar Bucureşti a dispus condamnarea recurentului, cu motivarea generică în sensul că ar fi existat o tendinţă naţională de fraudare a concursurilor de încadrare a ofiţerilor.

Judecătorul şi-a fundamentat soluţia pe simple probabilităţi şi pe comparaţia cu alte cauze, opinând că şi în prezenta cauză s-ar fi întâmplat aceleaşi fapte penale ca în dosarele pe care le aminteşte.

Faptele sunt apoi descrise de judecător prin preluarea argumentelor din rechizitoriu, însă instanţa de fond şi cea de apel din primul ciclu procesual nu au administrat alte probe deşi, având în vedere poziţia tuturor inculpaţilor de negare a faptelor, erau obligate să administreze un probatoriu complex pentru a respecta prezumţia de nevinovăţie şi să asigure o lămurire completă a împrejurărilor cauzei, ca scop final al aflării adevărului, în conformitate cu dispoziţiile art. 349 alin. (1) C. proc. pen.

Condamnarea recurentului s-a dispus cu încălcarea flagrantă a drepturilor procesuale, judecătorii motivând soluţia de condamnare pe probabilităţi, iar nu pe certitudinea dobândită pe bază de probe legale, decisive, complete, sigure şi care să reflecte realitatea obiectivă şi analiza efectivă a faptelor supuse judecăţii.

Dacă după administrarea probelor în cauză persistă îndoiala în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie şi deci inculpatul trebuie achitat".

Cu argumente similare s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în decizia nr. 3465/27.06.2007, dosar nr. x/2006: "Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii)."

În cauza penală în care recurentul a fost cercetat şi condamnat nu a existat nicio probă certă care să confirme actul de inculpare, fiind încălcat principiul in dubio pro reo şi, prin urmare, principiul prezumţiei de nevinovăţie şi al dreptului la un proces echitabil.

În rejudecarea după admiterea recursului în casaţie, prin decizia de achitare, instanţa de apel a constatat că în primul ciclu procesual nu au fost administrate dovezi care să combată principiul in dubio pro reo, întrucât din nicio probă nu s-a conturat cu certitudine săvârşirea infracţiunilor, astfel că s-a făcut dovada că prin soluţia de condamnare a fost încălcat principiul fundamental potrivit căruia dubiul profită inculpatului consacrat de art. 4 C. proc. pen.

În atare situaţie, în mod eronat instanţele anterioare au respins cererea de desdăunare, apreciind că nu poate fi reţinută eroarea judiciară, deşi această eroare a fost practic confirmată de decizia din rejudecare în care s-a constatat că trebuia dată eficienţă principiului in dubio pro reo, întrucât probele dosarului nu puteau proba vinovăţia recurentului.

În acest context, în analiza noţiunii de eroare judiciară, trebuia avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţiei a UE care, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă". (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 - Kobler împotriva Austriei).

Or, în cauza pendinte, recurentul a dovedit că hotărârea de condamnare a fost confirmată de o instanţă de apel, ca ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea drepturilor sale a fost "suficient de gravă", întrucât hotărârea definitivă impunea pierderea libertăţii pe o durată de 3 ani, consecinţă care este printre cele mai grave pe care le poate avea asupra unei persoane fizice o hotărâre judecătorească.

Mai arată recurentul că instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a cererii de desdăunare prin raportare la încălcarea art. 6 din Convenţie, dată fiind durata foarte mare a procesului, care s-a derulat de-a lungul a 7 ani, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea soluţiei sub acest aspect.

În plus, instanţa de apel nici măcar nu aminteşte şi nu analizează consecinţele deosebit de grave pe care le-a provocat dosarul penal recurentului.

Prin urmare, decizia instanţei de apel nu îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât calitatea unei motivări şi implicit respectarea acestor exigenţe nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Sub aspectul analizei duratei rezonabile a procesului penal, soluţia este lipsită de argumente juridice, întrucât instanţa de apel în rejudecare s-a limitat doar la a menţiona că s-au administrat unele probe în procesul penal, respectiv că:

"din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că în faza de urmărire penală au fost administrate probe precum audierea martorilor, întocmirea rapoartelor de expertiză, iar în faza de cercetare judecătorească de asemenea s-a procedat la audierea martorilor."

Or, este evident că administrarea de probe este necesară în orice dosar penal, iar instanţa de apel nu oferă vreo explicaţie concretă prin care să arate de ce administrarea probei cu expertiză şi martori ar fi fost de natură să justifice o durată de 7 ani a procesului penal.

Prin acţiune recurentul a invocat expres şi durata foarte mare a procedurilor judiciare din procesul penal, care au durat timp de 7 ani, în intervalul 2011-2018, fiind astfel încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie, în componenţa căruia intră şi dreptul de fi soluţionată cauză într-un termen rezonabil.

Nerespectarea acestui termen de către autorităţile judiciare a avut consecinţe ireparabile, iar buna administrare a justiţiei este o obligaţie ce revine Statului, care trebuie să creeze un sistem judiciar eficient prin care să asigure soluţionarea cauzelor inclusiv cele penale într-un termen rezonabil.

Există o întreagă jurisprudenţă CEDO în materie, care arată fără echivoc că Statul Român, prin autorităţile judiciare, nu respectă desfăşurarea procedurilor judiciare într-un termen rezonabil, fiind frecvent constatată încălcarea art. 6 din Convenţie şi pe cale de consecinţă sancţionat Statul excesiv.

Dacă întreaga procedură judiciară desfăşurată împotriva recurentului s-ar fi desfăşurat, de exemplu, într-un termen de maxim 2 ani, poate că acesta nu ar fi pierdut sporurile, drepturile salariale sau onorurile specifice vechimii cuvenite şi poate nu ar fi fost constrâns să se pensionez anticipat.

Prin desfăşurarea procedurilor judiciare într-un termen total nerezonabil de 7 ani a fost permisă şi încălcarea dreptului la imagine şi demnitate, atingeri aduse vieţii private, drepturi conferite în virtutea dispoziţiilor art. 72, 73, 74 C. civ.

Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un litigiu.

În esenţă, acţiunea de faţă cu privire la obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri morale urmăreşte să atenueze şi suferinţele pricinuite cu ocazia derulării procedurii judiciare pe un termen lung şi neechitabil faţă de reclamant. Nu poate fi acceptată ideea că statul nu este răspunzător de depăşirea acestui termen în condiţiile în care există nenumărate condamnări la CEDO exact pentru aceste încălcări.

De asemenea, nu poate fi admis că suferinţa recurentului a fost compensată suficient doar prin soluţia de achitare primită după mai bine de 7 ani, cu consecinţa că toate cheltuielile făcute şi că tot ceea ce recurentul a construit profesional şi social timp de zeci de ani au fost în zadar.

Instanţa de apel nu a analizat consecinţele grave suferite de recurent la nivel profesional, personal, familial, financiar şi social din cauza procesului penal, atât prin prisma încălcării dreptului material (art. 4 C. proc. pen.) care reglementează pincipiul in dubio pro reo dar şi prin prisma depăşirii evidente a unui termen rezonabil al judecării cauzei raportat la cei 7 ani în care s-au desfăşurat demersurile judiciare, consecinţe care au constat în: punerea recurentului la dispoziţie de către instituţia angajatoare, ceea ce a însemnat modificarea semnificativă a atribuţiilor de serviciu; pierderea funcţiei de conducere pe care o deţinea până la acel moment şi diminuarea corelativă a drepturilor salariale; pierderea şanselor de a evolua în cariera militară şi în gradul militar; pensionarea anticipată, motivată de imposibilitatea rămânerii în serviciul activ ca urmare a punerii la dispoziţie şi de ruşinea de a mai merge la serviciu unde era zilnic umilit şi izolat de colegi şi de şefi; pierderea dreptului de a beneficia de acordarea semnului onorific "în Serviciul Patriei" pentru 25 de ani de activitate şi rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi în pregătirea profesională, deşi a depus la dosar dovada că îndeplinea condiţiile de a primi acest beneficiu; pierderea corelativă a dreptului de majorare a pensiei cu 20% pe perioada 15.04.2016 - 01.12.2019, dacă s-ar fi valorificat acest semn onorific "In Serviciul Patriei" pentru 25 de ani de activitate; umilirea şi denigrarea la care a fost supus la serviciu şi prin articole din presa locală şi naţională; mediatizarea la nivel naţional a cazului, prin nenumărate articole de presă care au făcut o imagine dezastruoasă, nu doar recurentului, dar şi familiei sale, imagine care este ireparabilă definitiv deşi a fost achitat; monitorizarea cazului, prelucrarea şi prezentarea acestui caz la nivel naţional în şedinţele cu cadrele militare din cadrul MAI, recurentul şi ceilalţi colegi inculpaţi fiind daţi exemplu negativ la fiecare şedinţă operativă; obligarea recurentului să respecte un Plan de supraveghere impus de Serviciul de Probaţiune Vâlcea, prin care i s-a îngrădit şi libertatea de mişcare, întrucât i s-a impus prezenţa din 2 în 2 luni la Serviciul de Probaţiune, a fost obligat să anunţe consilierul de probaţiune pentru orice părăsire a domiciliului mai mare de 8 zile şi să dea relaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă, fapt care a reprezentat încă un motiv de suferinţe şi de umilinţe periodice pe care a trebuit să le suporte până în octombrie 2018 când a fost achitat;

încălcarea dreptului la reputaţie, dreptul la demnitate, dreptul la imaginea publică, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul la sănătate, întrucât starea perpetuă de stres a celor 7 ani de procese, zilele şi nopţile fără odihnă, trăite cu spaima unei condamnări la închisoare, anii în care i s-au adresat continuu în spaţiul public acuzaţii nedrepte şi cuvinte jignitoare i-au afectat şi sănătatea psihică, aspecte confirmate de altfel de martorii audiaţi în cauză.

Instanţa de apel nu a motivat în vreun fel de a decis să înlăture aceste apărări ale subsemnatului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimatul că în mod corect a reţinut instanţa de apel că "în cazul erorii judiciare, dreptul la despăgubiri al victimei erorii judiciare este condiţionat printre altele de desfiinţarea hotărârii definitive de condamnare de către o instanţă penală, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, pe calea revizuirii - cale extraordinară de atac - prevăzută de art. 452 C. proc. pen., ca urmare a admiterii cererii de revizuire, cu consecinţa rejudecării cauzei penale, în condiţiile art. 461 C. proc. pen.. Şi numai dacă în rejudecare se dispune achitarea inculpatului în mod definitiv. În prezenta cauză nu se poate reţine că hotărârea s-a bazat pe un fapt nou sau recent descoperit care să justifice schimbarea unei soluţii, pentru a se putea concluziona existenţa unei erori judiciare, ci în situaţia apelantului reclamant achitarea s-a dispus pe alte temeiuri de drept".

Mai arată intimatul că, actualul regim constituţional şi legal de reglementare a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi, implicit, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, este unul condiţionat şi expres prevăzut de lege.

Legiuitorul, prin noua reglementare a art. 538 din C. proc. pen., a înţeles să condiţioneze plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare de necesitatea ca achitarea să se fi făcut în baza unor fapte noi sau recent descoperite.

În atare condiţii, dacă achitarea este pronunţată ca urmare a reaprecierii probatoriului, răspunderea statului este exclusă.

Aşadar, condiţia esenţială în cazurile în care o hotărâre de condamnare a fost desfiinţată sau anulată în urma rejudecării este aceea ca desfiinţarea/anularea hotărârii definitive de condamnare să fi intervenit ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că în judecarea iniţială a cauzei s-a produs o eroare judiciară.

În România, o hotărâre definitivă de condamnare nu poate fi desfiinţată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac, respectiv prin revizuirea reglementată în cuprinsul dispoziţiilor art. 452-453 lit. a) din C. proc. pen., cu referire la art. 460-art. 461 din C. proc. pen., aceste din urmă dispoziţii legale conţinând norme particulare privind rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii cererii de revizuire.

Finalitatea revizuirii este de a înlătura gravele erori de fapt, fiind astfel un remediu procesual în acest sens. În afară de faptul că este o cale de atac de fapt, revizuirea este şi o cale de atac de retractare, întrucât deşi hotărârea atacată nu este în sine nelegală şi netemeinică, în faţa judecătorilor ce o examinează se invocă şi dovedesc situaţii noi care dacă ar fi fost cunoscute ar fi dus fără putinţă de tăgadă la o altă soluţie, diametral opusă. În aceste situaţii este justificat ca însăşi instanţa ce a pronunţat hotărârea să revină asupra ei şi să rejudece cauza.

Conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

În cauză nu s-a recurs la calea extraordinară de atac a revizuirii, ci la recursul în casaţie, reclamantul negăsindu-se în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 453 din C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul în casaţie declarat de reclamantul din prezenta cauză, prin decizia nr. 196/RC/30.05.2018, prin care a casat decizia recurată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea Militară de Apel Bucureşti care a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

Or, recursul în casaţie, în reglementarea C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.

În calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Astfel, admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei recurate nu echivalează în mod automat cu existenţa unei erori judiciare, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de judecată.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, potrivit căruia instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a cererii sale prin raportare la încălcarea art. 6 din CEDO, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea soluţiei sub acest aspect, intimatul arată că decizia civilă nr. 1505/10.03.2023 pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2020, contrar celor susţinute de recurentul reclamant, este legală, corectă şi motivată, cuprinzând argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a apelului formulat de reclamant.

Prin hotărârea menţionată, Curtea de Apel Piteşti în mod corect a reţinut că simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru a fi reţinută concluzia că nu ar fi fost respectat termenul rezonabil. Această apreciere se poate contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, pentru a fi îndeplinită a asemenea condiţie ar trebui ca întârzierea să fie imputabilă autorităţii judiciare, identificată în urma aplicării criteriilor ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.

Dacă ne referim la un termen rezonabil de soluţionare a cauzelor, trebuie avută în vedere cerinţa desfăşurării operative a procesului, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cerinţa aflării adevărului şi apărarea părţilor din proces.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel "din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că în faza de urmărire penală au fost administrate probe precum audirea martorilor, întocmirea rapoartelor de expertiză, iar în faza de cercetare judecătorească de asemenea s-a procedat la audierea martorilor".

Aşadar, atât caracterul echitabil al procesului, cât şi cerinţa soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil îşi pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces şi asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în CEDO şi în Constituţia revizuită a României, principii care în speţa de faţă au fost respectate.

Astfel, Curtea de Apel Piteşti, contrar celor afirmate de recurent, şi-a expus argumentat raţionamentul juridic care a condus la respingerea apelului formulat de acesta, hotărârea instanţei de apel, contrar celor susţinute de recurent, fiind legală, corectă şi motivate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea, de către instanţa penală, a dispoziţiilor art. 4 C. proc. pen., respectiv nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie, încălcarea principiului dubio pro reo, cu consecinţa săvârşirii unei erori judiciare, Înalta Curte constată că apărările subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi primite, critica fiind nefondată.

Astfel, recurentul învederează chestiuni privind o pretinsă inversare a prezumţiei de nevinovăţie, fundamentată, în opinia acestuia, pe simple probabilităţi, pe comparaţia cu alte cauze, pe neluarea în considerare a probelor administrate şi pe o încălcare a principiului in dubio pro reo, astfel cum este reglementat de art. 4 C. proc. pen.

Este de observat că temeiul juridic al acţiunii promovate de către recurentul-reclamant este reprezentat de dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art. 538 C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind învederată încălcarea, de către instanţele de judecată, a principiului nevinovăţiei în procesul penal şi a dreptului la un proces echitabil, prin depăşirea duratei termenului rezonabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Conform art. 538 C. proc. pen., dreptul la despăgubiri în cazul erorii judiciare este condiţionat, printre altele, de desfiinţarea hotărârii definitive de condamnare de către o instanţă penală, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, pe calea revizuirii, respectiv a admiterii cererii de revizuire şi rejudecarea cauzei penale în condiţiile art. 461 C. proc. pen., urmată de achitarea inculpatului în rejudecare, situaţie care însă nu se regăseşte în prezentul litigiu (unde achitarea recurentului-reclamant a intervenit în baza unor alte temeiuri de drept, în etapele procesuale specifice procedurii judiciare penale).

Prin urmare, nu se poate vorbi de încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, câtă vreme recurentul a beneficiat de toate căile de atac prevăzute de lege şi de garanţiile procesuale specifice, iar art. 538 C. proc. pen. nu îşi găseşte justificare din perspectiva art. 4 C. proc. pen. cum eronat susţine acesta ci, eventual, prin raportare la art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Totodată însă, nici art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 nu îşi găseşte justificarea în prezentul litigiu, întrucât existenţa unei hotărâri de achitare în procesul penal nu determină şi reţinerea săvârşirii unei erori judiciare de natură a angaja răspunderea statului pentru faptele săvârşite de către magistraţi, în sensul reglementat prin această dispoziţie legală.

Astfel, potrivit art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, rezultă că suntem în prezenţa unei erori judiciare atunci când s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual privind drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoane de natură să producă o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. De asemenea există eroarea judiciară şi atunci când s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză şi prin care au fost încălcate drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, iar rezultatul vătămării nu se poate remedia printr-o cale de atac prevăzută de lege.

Or, în cauză, prin decizia de achitare nu s-a reţinut că s-au exercitat atribuţiile jurisdicţionale cu rea-credinţă ori cu gravă neglijenţă, erorile judiciare invocate de către recurent prin intermediul căilor de atac au fost analizate, iar faptul că prin soluţia definitivă s-a dispus achitarea sa, dovedeşte că a beneficiat de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, această critică este nefondată.

În ce priveşte însă critica prin care se reproşează instanţei de apel că nu a realizat o analiză efectivă a cererii de dezdăunare din perspectiva duratei foarte mari a procesului penal, Înalta Curte o va admite, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel sub acest aspect.

Astfel, recurentul învederează că lipsa unei asemenea analize echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate, că soluţia este lipsită de argumente juridice, întrucât instanţa de apel s-a limitat doar la a menţiona că s-au administrat probe în procesul penal, dar nu oferă explicaţii concrete prin care să arate de ce administrarea probei cu expertiză şi martori ar fi fost de natură să justifice o durată de 7 ani a procesului penal.

A mai arătat recurentul că există o întreagă jurisprudenţă CEDO sub aspectul duratei nerezonabile a procesului, că prin această durată excesivă i-a fost încălcat dreptul la imagine şi că instanţa nu a analizat consecinţele în plan personal, familial, financiar şi social suferite de către recurent.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut, într-o manieră generică şi lipsită de argumente juridice, faptul că "...din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că în faza de urmărire penală au fost administrate probe precum audierea martorilor, întocmirea rapoartelor de expertiză, iar în faza de cercetare judecătorească de asemenea s-a procedat la audierea martorilor...", fără a dezvolta considerente din care să rezulte care a fost impactul acestor acte de procedură asupra duratei rezonabile sau nerezonabile a procesului, respectiv în ce măsură ele justifică sau nu pretenţiile reclamantului.

A mai reţinut instanţa de apel că "...în raport de criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reţine îndeplinirea primei condiţii menţionate privind repararea vreunui prejudiciu...", fără a indica însă care sunt aceste criterii şi cum sunt ele aplicabile cauzei pendinte.

Totodată, deşi a reţinut că în analizarea acestui motiv de apel "... simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru a fi reţinută concluzia că nu ar fi fost respectat termenul rezonabil...", instanţa de apel a concluzionat, într-o manieră succintă şi fără o argumentare corespunzătoare, că "...prima instanţă a făcut o aplicare judicioasă a dispoziţiile legale incidente în cauză...", fără a expune un raţionament logico-juridic care să poată fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Instanţa de recurs reţine că este unanim acceptat, în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Criteriile enunţate de Curtea europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, vizează aspecte privind complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată.

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un "termen rezonabil". În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanţia procesuală a motivării hotărârilor judecătoreşti, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 C. proc. civ.

În rejudecare, examinând motivat criteriile jurisprudenţiale ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului în această materie, instanţa de apel va statua, cu argumente proprii, în ce măsură critica reclamantului privind încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil îşi găseşte sau nu justificarea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1505 din 10 martie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1505 din 10 martie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.