Tort liability for restitution compensation shortfall barred where re-evaluation report lacks exclusive probative force over prior appraisal

Şedinţa publică din data de 05 decembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea formulată în data de 23.09.2021, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.037.905 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.02.2011 întocmit de expertul evaluator A. în dosarul de despăgubire nr. 1183/CC şi preţul de 2.744.576 RON stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în str. x, municipiul Braşov, format din teren intravilan şi casă cu mai multe apartamente, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1041 din 21 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost admisă excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi a fost respinsă ca tardivă această cerere, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 656A din 27 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1041/21.06.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021.

A anulat în parte sentinţa civilă nr. 1041/21.06.2022 şi evocând fondul în apel, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

A păstrat soluţia din sentinţă cu privire la cererea de chemare în garanţie.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 656A din 27 aprilie 2023, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 22 iunie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2 noul C. proc. civ.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 septembrie 2023 a fost acordat termen de judecată la data de 05 decembrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

În susţinerea căii de atac formulate, întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a art. 1241 C. civ.

Recurentul precizează că prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, cu menţiunea potrivit căreia în privinţa acestora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate la dosar de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Astfel, înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuţiei sale, în cazul de faţă funcţionari ai pârâtei ANRP, se bucură de prezumţia de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

Înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă ANRP reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar pârâta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii, or aceasta nu a întreprins niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator/evaluator, şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, pârâta este cea care a înştiinţat reclamantul despre existenţa şi întinderea prejudiciului şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Mai mult, instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care nici nu le-a contestat şi nici nu s-a înscris în fals împotriva acestora.

Mai arată recurentul că nu poate fi reţinută interpretarea instanţei de apel potrivit căreia nu există un raport de prepuşenie între expert şi ANRP, întrucât între aceştia nu există un raport contractual, în condiţiile în care contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006.

Conchizând, arată că susţinerea instanţei de apel în sensul că nu ar fi fost dovedită nici fapta ilicită şi nici prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia. Or, din moment ce există un prejudiciu recunoscut şi cuantificat de ANRP, există şi o faptă ilicită cauzatoare a acestuia.

I.8. Apărările formulate în cauză

În data de 25 iulie 2023, cu respectarea termenului legal, pârâta Autoritatea Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, excepţie calificată de instanţă ca reprezentând apărare de fond.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant în data de 05 septembrie 2023, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Înalta Curte constată că prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 10148/2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanţa de apel, infirmând soluţia primei instanţe prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, evocând fondul, în mod corect, a analizat întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, analiză în urma căreia a constatat lipsa prejudiciului solicitat.

Prin motivele de recurs, recurentul arată că instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor, de către intimata-pârâtă ANRP, şi care reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ.

Or, deşi recurentul nu arată în mod expres care sunt acele înscrisuri despre care face vorbire, Înalta Curte constată că adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP, şi de care reclamantul se prevalează, nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării acestuia de a proba întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum se susţine, de vreme ce nu sunt întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, prin adresa invocată pârâta nu îşi asumă obligaţia de plată a sumei pretinse prin demersul judiciar iniţiat, astfel cum induce aluziv recurentul.

La o simplă analiză, reiese că adresa x/18.01.2021 a fost emisă în continuarea corespondenţei purtate între instituţia pârâtă şi reclamant, prin aceasta pârâta ANRP informând Ministerul Finanţelor despre continuarea procedurii de reevaluare, respectiv despre împrejurarea că în 520 de cazuri dintre cele 569 de imobile ce au făcut obiect al reevaluării, s-au constatat diferenţe valorice. La adresa în discuţie a fost anexat un tabel, la poziţia 37 regăsindu-se dosarul nr. x C. civ., ce face obiectul prezentului dosar, în care sunt indicate valoarea primului raport, valoarea celui de-al doilea raport, diferenţa rezultată între cele două şi detaliile deciziei, precum şi titlurile de conversie emise. Aşadar, nu se poate reţine că prin adresa nr. x/18.01.2021, pârâta şi-a asumat faţă de reclamant obligaţia de plată a sumei de 2.037.905 RON.

În ce priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au avut în vedere criterii diferite, având aşadar aceeaşi valoare probatorie. De asemenea, de vreme ce raportul de expertiză întocmit în 2011 nu a fost anulat, acesta nu poate fi înlăturat prin efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceeaşi valoare probatorie.

Din susţinerile recurentului având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanţei a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2011, depus de asemenea la dosar de către reclamant, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimţământul ANRP cu privire la conţinutul înscrisului.

Înalta Curte reţine că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Mai mult, Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2011 şi raportul de reevaluare din anul 2020, concluzionând că prin acest al doilea raport nu se verifică modalitatea de expertizare din 2009, ci îşi întemeiază concluziile tot pe oferte de vânzare-cumpărare a unor terenuri similare, fără a identifica vânzări efective şi fără a se inspecta la faţa locului imobilele, ajunge la o altă valoare. Mai mult, curtea de apel a reţinut că prin raportul din anul 2020 a fost evaluat un imobil compus din construcţie şi teren, iar nu 12 apartamente, acestea din urmă făcând obiectul măsurilor compensatorii.

Se reţine aşadar că valoarea probatorie a celor două înscrisuri administrate în cauză este egală, neexistând argumente pentru a se reţine prevalenţa unuia dintre cele două înscrisuri astfel cum pretinde recurentul. Curtea de apel, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect a reţinut că deşi există fapta ilicită săvârşită de expretul A. nu se poate reţine ca fiind dovedit prejudiciul, în condiţiile în care şi evaluatorul B. S.R.L. a întocmit cel de-al doilea raport de expertiză cu aceleaşi neregularităţi ca primul raport, neaplicând în mod corect metoda comparaţiei vânzărilor directe, şi selectând cele trei oferte de vânzare de terenuri cu ajutorul aplicaţiei C., adică aleatoriu.

Rezultă aşadar, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de prim control judiciar a expus argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului pentru înlăturarea concluziilor celui de-al doilea raport de expertiză, realizând o analiză proprie, efectivă şi substanţială atât de ordin calitativ, cât şi cantitativ, expunând acele circumstanţe care fac din cel de-al doilea raport întocmit, o probă neconvingătoare.

Drept urmare, au fost examinate probele administrate în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, alin. (2) al acestui articol făcând trimitere la principiul libertăţii de apreciere a probelor de către judecător.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este de asemenea neîntemeiat, pe de-o parte întrucât adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., aceasta reprezentând o simplă adresă de informare a reclamantului cu privire la concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, astfel cum s-a arătat supra.

În ce priveşte rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanţa nefiind ţinută de concluziile acestora ci, i se recunoaşte posibilitatea de a reţine sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situaţia în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaşte posibilitatea de menţinere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt.

De asemenea, urmează a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în conjuncţie cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forţa probantă a înscrisului, prin raportare la dispoziţiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeaşi materie.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 05 decembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Astfel, analizând conţinutul deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021, se constată că analiza în respectivul dosar a privit o altă problematică, diferită de cea invocată şi motivele prezentului recurs, şi anume pretinsa încălcare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Prin urmare, reţinând că prin motivele de recurs formulate de reclamant în prezentul dosar se critică decizia instanţei de apel de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, iar nu din perspectiva intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte va respinge această apărare ca fiind străină de obiectul pricinii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 656A din 27 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 decembrie 2023.