Requalification of employment liability claim from delictual to contractual basis under labor law and prohibition of inadmissibility in appeal

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 11 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul National "B." Buzău, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 RON, reprezentând daune morale ce i-au fost aduse de conducerea colegiului de-a lungul anilor, prin afectarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 347 din 29 martie 2021, Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Naţional "B." Buzău.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 3113 din 17 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 347 din 29 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatul-pârât Colegiul Naţional "B."; a fost schimbată în tot sentinţa apelată; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii; a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 3113 din 17 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât încalcă art. 253 alin. (1) Codul muncii, art. 1350 C. civ., art. 22 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5), art. 152, art. 481 C. proc. civ.

Instanţa de apel a invocat, din oficiu excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, reţinând "temeiul juridic al acesteia în cadrul procesului, astfel cum a fost determinat de către reclamant în faţa primei instanţe, şi anume, răspunderea civilă delictuală şi dispoziţiile art. 1350 C. civ., din care se desprinde caracterul subsidiar al răspunderii civile delictuale în cazul existenţei unui alt raport juridic între părţi".

În motivarea soluţiei de admitere a excepţiei instanţa de apel a reţinut că în materia conflictelor de muncă răspunderea patrimonială a angajatorului şi a angajatului au o reglementare specială, având ca fundament, în ambele cazuri, raportul juridic de muncă, raport ce are natură contractuală. Astfel, art. 253 alin. (1) Codul muncii prevede că angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Indicarea de către reclamant în cererea de chemare în judecată a prevederilor art. 1349 şi următoarele C. proc. civ., în condiţiile în care în motivarea de fapt acesta arată împrejurările de fapt care l-au determinat să acţioneze se încadrează în sfera dreptului muncii, nu poate fi considerată o exercitare a principiului disponibilităţii părţii, în sensul excluderii răspunderii angajatorului potrivit art. 253 din Codul muncii.

Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este cel care dă calificarea juridică faptelor deduse judecăţii, fiind obligat să pună în discuţie calificarea juridică exactă.

După punerea în discuţie a calificării juridice, judecătorul este limitat în a schimba temeiul de drept, exclusiv în cazul prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., doar cu "acordul expres al părţilor" - situaţie care nu se regăseşte în cauză.

Faţă de motivarea aparent contradictorie în fapt şi în drept şi de împrejurarea că "singura cauză juridică ce poate fundamenta o astfel de cerere este răspunderea contractuală" se impunea punerea în discuţie a calificării juridice a acţiunii.

Această calificare era absolut necesară şi în vederea stabilirii competenţei instanţei, având în vedere că pretenţiile salariatului ridicate în legătură cu repetate acţiuni de discriminare, hărţuire şi intimidare ale angajatorului înfăptuite în cadrul derulării raporturilor de muncă sunt de competenţa completelor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă.

În continuare, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel confundă cauza cererii de chemare în judecată - care este dată de cauza dreptului/temeiul de drept (causa debendi - cauza raportului juridic sau al obligaţiei puse în discuţie, care trebuie să fie determinată de judecător), cu cauza acţiunii (causa petendi - scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă, scop explicat prin împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze).

În esenţă, cauza acţiunii prezente - scopul către care se îndreaptă voinţa reclamantului - este atragerea răspunderii angajatorului pentru daunele provocate ca urmare a actelor de hărţuire morală la locul de muncă, interzise potrivit art. 2 alin. (51) - (57) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările aduse prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 167/2020, respectiv art. 2 alin. (3) din Directiva nr. 2000/78/CE.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată încalcă prevederile art. 481 C. proc. civ., respectiv principiul non reformatio in pejus, având în vedere că prin soluţia pronunţată în apel apelantului i s-a creat în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

În concret, din punct de vedere procedural, în primă instanţă cererea de chemare în judecată a fost soluţionată pe fond, iar în apelul părţii cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a mai fi cercetată pe fond.

Principiul non reformatio in pejus concentrează, în substanţa sa, interdicţia de creare a unei situaţii procesuale în defavoarea titularului căii de atac exercitate în mod exclusiv, prin raportare la situaţia deja stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului jurisdicţional.

Raţiunea instituirii acestui principiu ţine de esenţa instituţiei căilor de atac. Accesul la o jurisdicţie superioară nu poate fi iluzoriu, ci concret şi deplin. Prevederea unui sistem de căi de atac are drept scop asigurarea respectării dreptului fundamental la o protecţie jurisdicţională efectivă. Or, această finalitate nu poate fi realizată dacă prin exercitarea unei căi de atac partea ar fi expusă riscului de a primi o soluţie procesuală chiar mai defavorabilă decât cea pe care a înţeles să o critice.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte şi apărările formulate:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 20 februarie 2023.

Intimatul-pârât Colegiul Naţional B. a depus întâmpinare, în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (11 noiembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 23 noiembrie 2023, preschimbat ulterior la 28 noiembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin intermediul primului motiv de recurs, recurentul a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ, reglementat prin art. 22 C. proc. civ., deoarece a analizat admisibilitatea cererii de chemare în judecată din perspectiva altor prevederi legale decât cele care erau incidente cauzei, fără a da faptelor invocate de reclamant calificarea juridică necesară.

În acest sens, recurentul a susţinut că instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea pe acest temei, fără a da faptelor deduse judecăţii calificarea juridică exactă, astfel cum era obligată în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., deşi prin cererea de chemare în judecată s-a urmărit atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru prejudiciul moral cauzat în desfăşurarea raporturilor de muncă dintre părţi.

Recurentul aduce, aşadar, în discuţie raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la neexercitarea de către instanţa de apel a rolului activ, precum şi încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă se verifică în cauză, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurenţi presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora ea trebuie să se pronunţe, situaţiile în care aceasta se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidente, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii este inadmisibilă.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat în cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant priveşte obligarea pârâtului Colegiul National "B." Buzău, al cărui angajat era, la plata sumei de 900.000 RON, cu titlu de daune morale ca urmare a atingerilor aduse demnităţii, onoarei şi reputaţiei de către conducerea acestui colegiu.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C. civ., fără a descrie în vreun fel condiţiile răspunderii civile pe temeiul căreia solicită obligarea pârâtului la plata daunelor.

Aşadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretenţia patrimonială de faţă, aceasta a indicat drept temei juridic o normă vizând răspunderea civilă cu caracter general, evazivă, respectiv art. 1349 şi următoarele C. civ.

Pe de altă parte, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat în diferite moduri pe parcursul desfăşurării activităţii în calitate de profesor la Colegiul National "B." Buzău, fiind supus, încă din anul 2011, unor acţiuni de hărţuire şi discriminare din partea conducerii colegiului, acţiuni care reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, reputaţiei ori demnităţii şi care îl îndreptăţesc la repararea prejudiciului moral astfel produs.

Totodată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul a înţeles să se îndrepte cu acţiune împotriva angajatorului său, Colegiul National "B." Buzău, întrucât acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în exercitarea mandatului de către conducerea acestei unităţi de învăţământ.

Aşadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun pentru fapta proprie a colegiului, pentru a se pune problema verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu, în condiţiile art. 1357 C. civ. ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepuşenie, din perspectiva art. 1373 din C. civ.

În realitate, îndreptând acţiunea împotriva angajatorului său, reclamantul a tins la angajarea unei răspunderi civile izvorâtă din raportul de muncă existent între părţi, aşadar a unei răspunderi civile contractuale având temei în contractul de muncă.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Colegiul National "B." Buzău, a cărui răspundere, în acest context, nu este una delictuală pentru fapta proprie şi nici una specifică unui comitent pentru prepusul său, ci are natură contractuală căci raportul de muncă este încheiat şi se desfăşoară între acest colegiu şi reclamant.

Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acţiunii introductive şi dispoziţiile art. 1349 din C. civ., care prevede, în general formele răspunderii civile delictuale, nu poate avea semnificaţia încadrării ori limitării demersului acestuia la sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun a colegiului ori grefată pe raportul de prepuşenie în legătură cu faptele prejudiciabile reclamate în concret.

Mai mult, în faţa instanţei de apel, în cuprinsul declaraţiei de apel, reclamantul explicitează desluşit natura raportului juridic pe care este fundamentată cererea de chemare în judecată, susţinând în mod clar că a solicitat antrenarea răspunderii a angajatorului în temeiul raportului de muncă.

Prin urmare, în cauză nu se analizează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a colegiului ori în calitate de comitent, pentru a se pune problema inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta.

Cum coordonatele judecăţii în primă instanţă au fost contestate de reclamantul-recurent, în etapa apelului, prevederile art. 478 alin. (1)-(3) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ. îngăduiau a se realiza recalificarea acţiunii în faţa instanţei de control judiciar. Concluzionând în sens contrar, instanţa de apel a nesocotit, atât izvorul pretenţiilor reclamantului, cât şi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii angajatorului în temeiul raportului de muncă. Or, aceasta este o răspundere contractuală, derivată, cum s-a arătat, din calitatea colegiului de parte a contractului individual de muncă.

Este de principiu că obligaţia ce rezidă din cuprinsul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii fundamentale ale procesului civil, respectiv al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Deşi este cunoscut că limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, cu toate acestea instanţa are obligaţia de a clarifica acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

În cauza dedusă judecăţii, temeiul juridic indicat al acţiunii în raport de argumentele de fapt pe care recurentul-reclamant le-a adus în susţinerea cererii sale, impunea o altă calificare a cererii de chemare în judecată întrucât acestea nu era clar stabilit prin actul de sesizare al instanţei.

În circumstanţele expuse, în acord cu susţinerile recurentului, în mod incorect instanţa de apel a considerat că nu s-a impus o recalificare a actelor şi faptelor deduse judecăţii, de vreme ce judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, nu a dat curs voinţei reclamantului relativ la stabilirea limitelor învestirii instanţei, în raport de motivele de fapt ale cererii şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Astfel, după cum mai sus s-a evidenţiat, potrivit elementelor de fapt prezentate, reclamantul-recurent a urmărit antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului în baza contractului de muncă încheiat cu acesta, în vederea recuperării prejudiciului moral pe care pretinde că l-a suferit din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, context în raport cu care instanţa era ţinută de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv de situaţia de fapt pe care trebuia să o califice juridic, sens în care se impunea, în acord cu voinţa părţii, schimbarea fundamentului juridic al pretenţiei formulate.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cu consecinţe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenţiei reclamantului şi, în continuare, asupra inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, se vădesc a fi întemeiate şi atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Drept urmare, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat.

În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate subsumate aceluiaşi motiv de casare, vizând încălcarea prin decizia pronunţată de către instanţa de apel a principiului neagravării situaţiei apelantului în propria cale de atac, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, faţă de soluţia adoptată şi considerentele reţinute anterior, acest efect al deciziei recurate a fost înlăturat ca urmare a casării acesteia, hotărârea în cauză nemaiavând nici o putere, în raport de dispoziţiile art. 500 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de recurent, ţinând seama de soluţia dispusă, de casare a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, acestea urmează a fi avute în vedere de către instanţa de apel cu ocazia rejudecării cauzei, în raport de soluţia ce se va pronunţa de această instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3113 din 17 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.