Maintenance contract validity: notarial waiver of tutelary assistance and failure to trigger absolute nullity under Law No. 17/2000

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 06.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., în principal să constate nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar, în subsidiar, rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu radierea tuturor înscrierilor înregistrate conform contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. din cartea funciară x a localităţii Iaşi şi din cartea funciară x a localităţii Iaşi (CF vechi x), respectiv din cartea funciară x a Municipiului Iaşi (CF vechi x), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale reconvenţională, pârâta B. a solicitat instanţei să transforme obligaţia de "a face" în obligaţia de "a da" constând în plata unei sume lunare de bani determinată, echivalentă întreţinerii pe care o datorează.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 1616 din 24 iunie 2022, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă A. ca fiind neîntemeiată; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. şi a transformat obligaţia de întreţinere a pârâtei în obligaţia de a da o sumă de bani, în cuantum de 5000 RON lunar, sumă care va fi plătită începând cu luna aprilie 2021; a respins cererea reclamatei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată; a constatat că pârâta-reclamantă şi-a exprimat opţiunea de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta-pârâtă A..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă

Prin decizia civilă nr. 567 din 13 decembrie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1616 din 24 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care a păstrat-o.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 567 din 13 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă A..

După prezentarea pe larg a situaţiei de fapt ce a generat litigiul dedus judecăţii, recurenta a dezvoltat cazurile de casare apreciate ca fiind incidente în cauză.

Un prim motiv de recurs invocat este cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta apreciind că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care a criticat soluţia adoptată de prima instanţă de fond privind respingerea cererii de reziliere a contractului de întreţinere încheiat între reclamantă şi pârâtă fără a analiza probele administrate şi fără a individualiza mijloacele de probă la care s-a referit doar generic, dar şi fără a motiva în concret hotărârea.

Procedând în această manieră, recurenta apreciază ca instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 397 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 482 C. proc. civ.

Instanţa de apel a complinit lipsurile sentinţei într-o manieră nelegală, prin motivarea soluţiei nemotivate a Tribunalului Iaşi de respingere a cererii având ca obiect rezilierea contractului de întreţinere, deşi se impunea anularea sentinţei pentru nemotivare.

Apreciază că instanţa de apel trebuia să înlăture depoziţia martorului D., întrucât aceasta a fost nesinceră, urmând a stabili situaţia de fapt doar prin raportare la proba cu înscrisuri.

Consideră că instanţa de apel a analizat motive sau apărări care nu au fost invocate şi pe care nu le-a pus în discuţia părţilor. Astfel, aceasta a preluat în propria hotărâre referirea primei instanţe la cererea de la fila x, dar a schimbat din proprie iniţiativă şi dincolo de limitele învestirii concluzia primei instanţe că notarul public a respectat prevederile art. 92 din Legea nr. 36/1995, în sensul reţinerii unui consimţământ liber, deci al excluderii dolului, în condiţiile în care prima instanţă a omis să analizeze motivul de nulitate privind viciul de consimţământ al dolului provenit de la pârâtă, iar cererea de apel nu a conţinut vreun motiv referitor la această greşeală, care nici nu a făcut obiectul unei cereri de completare a hotărârii.

De asemenea, instanţa s-a pronunţat cu privire la discernământul apelantei în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu privire la lipsa de discernământ şi nu au existat apărări ale reclamantei apelante în care să invoce lipsa de discernământ, acest motiv de nulitate a actului juridic găsind soluţionare doar în considerentele deciziei din apel.

În aceste condiţii, apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5) şi (6), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Apreciază că în mod greşit a soluţionat instanţa de apel motivul invocat privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., în condiţiile în care pârâta semnase dovada de citare pentru termenul din data de 7 martie 2022, când a fost şi reprezentată de avocat, iar cauza a fost amânată inclusiv pentru administrarea interogatoriului pârâtei, astfel că refuzul acesteia de a se prezenta la termenul din data de 3 mai 2022 atrage incidenţa prezumţiei reglementate de dispoziţiile art. 358 C. proc. civ.

În aceste condiţii, în opoziţie cu art. 10 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) C. proc. civ., dar şi prin încălcarea prevederilor art. 229 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., apreciază că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ.

Consideră că în mod nelegal instanţa de apel nu a aplicat în cauză dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 cu motivarea că norma nu protejează un interes general şi, astfel, nu operează sancţiunea nulităţii absolute.

Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., stabilirea calificării juridice a faptelor este în sarcina judecătorului, care este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea nulităţii în cazul încălcării prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, nu a făcut această calificare, ci doar s-a pronunţat cu privire la greşita calificare făcută de apelantă.

Al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând că, în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că nu existau drepturi sau interese concrete de protejat, deoarece apelanta a reţinut dreptul de abitaţie asupra apartamentului şi dreptul de proprietate asupra terenului şi a anexei existente pe teren, cu toate acestea, în fraza următoare instanţa reţine că terenul a fost înstrăinat.

În opinia recurentei, motivarea este contradictorie, fiind imposibil de stabilit dacă situaţia a fost cauzată de lipsa unei virgule la redactare ori de o greşită identificare a drepturilor transmise/reţinute prin contractul de întreţinere aflat în discuţie.

Al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui caz de casare arată că prin cererea de apel a fost criticată hotărârea primei instanţe cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 9 din Legea nr. 36/1995, art. 30 din Legea nr. 17/2000, art. 80 şi art. 92 din Legea nr. 36/1995, întrucât Tribunalul Iaşi le-a considerat motive distincte de nulitate a contractului de întreţinere încheiat între părţi, nu doar motive favorizante ale primelor două cauze de nulitate, invocate în cererea de chemare în judecată - dolul şi eroarea cu privire la natura contractului.

Arată că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 instanţa nu poate să facă aprecieri cu privire la aspectele pe care notarul le-a avut în vedere atunci când a considerat că nu este necesar să solicite, din oficiu, desemnarea unui reprezentant al autorităţii tutelare pentru asistarea persoanei vârstnice la încheierea actului notarial translativ de proprietate, ci trebuie să aibă în vedere prezumţia legală instituită de art. 100 din Legea nr. 36/1995 ori alte probe din care rezultă în mod cert raţionamentul notarului într-un caz particular.

În cazul de faţă, instanţa de apel doar a observat menţiunile din cuprinsul contractului de întreţinere potrivit cărora reclamanta a declarat că refuză să fie asistată la semnarea contractului de un reprezentant al Autorităţii Tutelare din cadrul Primăriei Municipiului Iaşi, precum şi că a înţeles conţinutul şi consecinţele juridice ale actului, iar cele cuprinse în act reprezintă manifestarea sa de voinţă, în condiţiile în care aceste declaraţii cad sub incidenţa prevederilor art. 100 din Legea nr. 36/1995, restul aprecierilor reprezentând doar motive posibile pe care notarul public le-ar fi putut avea în vedere la luarea hotărârii de a nu solicita, din oficiu, desemnarea unui reprezentant al autorităţii tutelare pentru asistarea apelantei la încheierea contractului de întreţinere şi nu motive certe.

Instanţa de apel a extins interpretarea art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 de la dovezi privind motivele şi raţionamentul notarului public la posibile motive şi raţionamente logice ale acestuia.

În opinia recurentei, prin interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, coroborate cu dispoziţiile art. 264 şi art. 250 din C. proc. civ., în cazul dedus judecăţii trebuia reţinut că notarul şi-a format convingerea că nu este necesară solicitarea din oficiu a asistenţei pentru reclamantă doar în baza afirmaţiilor acesteia.

Apreciază că erorile ce se regăsesc în cuprinsul cererii adresate notarului public şi în cuprinsul contractului de întreţinere trebuiau să formeze convingerea notarului public că reclamanta ori nu a citit cu adevărat actul încheiat, ori nu l-a înţeles, astfel că acesta era obligat să solicite desemnarea unui reprezentant al autorităţii tutelare pentru asistenţa reclamantei.

Apreciază că refuzul exprimat de reclamantă, persoană în vârstă de 86 de ani, de a fi asistată de un reprezentant al autorităţii tutelare nu a fost dat în cunoştinţă de cauză, ci este o dovadă a vulnerabilităţii acesteia, întrucât nu avea niciun motiv să renunţe la un drept prevăzut în favoarea ei.

Nevoia de consiliere se impunea câtă vreme persoana vulnerabilă protejată, aflată în imposibilitate de a se gospodări singură, urma să dispună asupra întregii sale averi imobiliare, de peste 150.000 de euro.

Consilierea şi protecţia se impuneau cu atât mai mult cu cât cealaltă parte nu era rudă cu reclamanta, ci un terţ cunoscut de foarte puţin timp şi care nu era animat de sentimente de protecţie reale.

De asemenea, instanţa de apel a adăugat la lege în condiţiile în care art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 nu condiţionează sesizarea de către notarul public a autorităţii tutelare de existenţa unui diagnostic cu o boală cerebrală degenerativă.

În opinia recurentei, din probele administrate în cauză rezultă, fără echivoc, faptul că era obligatorie numirea unui reprezentant al autorităţii tutelare la încheierea contractului de întreţinere.

Din modul în care au fost interpretate şi aplicate prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 rezultă vătămarea reclamantei, contractul de întreţinere urmând a fi anulat.

Instanţa de apel a înlăturat apărarea conform căreia faptul înstrăinării dreptului de proprietate asupra terenului din strada x, nr. 35 şi a construcţiei de pe acesta, cu toate atributele acestui drept, constituie o dovadă a faptului că reclamanta nu a înţeles natura actului, având în vedere că acolo este locuinţa în care s-a obişnuit să trăiască şi nu ar renunţa conştient la acest bun pentru a se muta la bloc.

Apreciază că reţinerea instanţei potrivit căreia "faptul că şi-a rezervat dreptul de abitaţie doar în privinţa apartamentului, nu şi în privinţa casei existente pe terenul înstrăinat în care locuieşte, nu dovedeşte că voinţa ei nu a fost de a încheia un contract de întreţinere, atât timp cât pe terenul înstrăinat figurează doar o anexă care nu are statut de locuinţă, astfel încât rezervarea dreptului de abitaţie nu era posibilă în privinţa acesteia" este contrară prevederilor art. 703 şi urm. din C. civ. ori art. 749 şi urm. din C. civ., abitaţia constituind o formă de exercitare a dreptului de uz.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

A invocat, totodată, excepţia nulităţii recursului întrucât a apreciat că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocate în mod formal texte de lege aparent încălcate de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate, apreciază că acestea sunt nefondate întrucât dezlegarea dată de instanţa de apel are la bază un raţionament juridic întemeiat pe o situaţie de fapt corect stabilită şi pe aplicarea riguroasă a dispoziţiilor de drept substanţial incidente în cauză.

Arată că, din coroborarea probelor administrate, rezultă că încheierea convenţiei nu s-a realizat cu eludarea prevederilor legale referitoare la consimţământul valabil. La data semnării actului, gândirea raţională şi exprimarea cursivă a recurentei au fost elemente suficiente ca notarul să constate, în urma dialogului pe care l-a avut cu aceasta, că starea sa psihică/mentală este una corespunzătoare.

Nefondată este şi critica privind depăşirea limitelor învestirii, întrucât instanţa a analizat condiţiile de ansamblu care trebuie îndeplinite în verificarea valabilităţii consimţământului recurentei.

Instanţa a analizat cauza prin prisma motivelor invocate şi s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, motivarea cuprinzând raţionamente cu privire la verificarea îndeplinirii condiţiei de fond a consimţământului, inclusiv o eventuală viciere prin eroare sau dol.

Corect au reţinut cele două instanţe că nerespectarea dispoziţiilor art. 30 - 34 din Legea nr. 17/2000 şi a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 36/1999 nu poate constitui o cauză pentru sancţionarea cu nulitatea absolută a contractului.

Referitor la critica recurentei potrivit căreia instanţa nu a aplicat corespunzător prevederile art. 358 C. proc. civ., aceasta nu poate fi calificată ca o veritabilă critică având în vedere că instanţa de control a explicat în cuprinsul hotărârii argumentele care au condus-o la înlăturarea motivelor invocate în apel cu privire la aprecierea probei cu interogatoriul de către instanţa de fond.

Nefondat este şi motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii referitoarea la modalitatea de soluţionare a cererii de rezoluţiune a contractului şi că nu a motivat decizia în raport cu acest motiv de apel. Instanţa a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi a constatat corect legalitatea şi temeinicia hotărârii de respingere a cererii de rezoluţiune/reziliere a contractului, arătând motivele soluţiei date.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La 10 martie 2023 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 567 din 13 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Prin rezoluţia din 28 martie 2023, s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.616,7 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O. U.G. nr. 80/2013.

La data de 10 aprilie 2023, recurenta a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma reducerii şi eşalonării plăţii taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.616,7 de RON.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 4 mai 2023, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar, redusă taxa de timbru la suma de 1500 de RON şi eşalonată pe un număr de 10 rate lunare.

Prin rezoluţia din data de 4 octombrie 2023 a fost acordat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2023, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare pe cererea de recurs formulată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinarea depusă la recurs, se reţine că aceasta a fost soluţionată în şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 23.11.2023 în sensul respingerii sale pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.

Cu privire la recursul formulat, Înalta Curte reţine că, în esenţă, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., în principal să constate nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C. iar, în subsidiar, rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/12.01.2021 la C., în ambele cazuri cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Pe cale reconvenţională, pârâta B. a solicitat instanţei să transforme obligaţia de "a face" în obligaţia de "a da" constând în plata unei sume lunare de bani determinată, echivalentă întreţinerii pe care o datorează.

Tribunalul, urmare analizei ambelor pretenţii din cererea principală, a hotărât respingerea acesteia în totalitate. Totodată, a admis cererea reconvenţională şi a transformat obligaţia de întreţinere a pârâtei în obligaţia de a da o sumă de bani, în cuantum de 5000 RON lunar, sumă care va fi plătită începând cu luna aprilie 2021.

Prin decizia pronunţată în apel, Curtea de Apel Iaşi a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinţei tribunalului pe care a menţinut-o în totalitate.

O primă categorie de critici formulate împotriva deciziei instanţei de apel vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 479 alin. (1), art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) teza întâi, toate din C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 482 din acelaşi cod, întrucât nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care a criticat soluţia adoptată de instanţa de fond privind respingerea cererii de reziliere a contractului de întreţinere încheiat între părţi fără a analiza probele administrate, fără a individualiza mijloacele de probă la care s-a referit doar generic, dar şi fără a motiva în concret hotărârea, instanţa de apel complinind lipsurile sentinţei într-o manieră nelegală, prin motivarea soluţiei nemotivate a Tribunalului Iaşi, deşi se impunea anularea sentinţei pentru nemotivare.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat prin considerentele deciziei recurate asupra unor motive sau apărări care nu au fost invocate prin cererea de apel, fără ca acestea să fie puse în discuţia părţilor, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut exprimarea de către aceasta la încheierea contractului a unui consimţământ liber, care ar exclude dolul, în condiţiile în care prima instanţă a omis să analizeze motivul de nulitate privind viciul de consimţământ al dolului provenit de la pârâtă, iar cererea de apel nu a conţinut vreun motiv referitor la această greşeală, care nici nu a făcut obiectul unei cereri de completare a hotărârii. A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a reţinut discernământul apelantei în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu privire la lipsa de discernământ şi nu au existat apărări ale reclamantei apelante în care să invoce lipsa de discernământ.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis a pune în discuţia părţilor calificarea nulităţii ce intervine ca urmare a nesocotirii de către notar a dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului şi încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se verifică în cauză.

Neregularităţile invocate de recurentă presupun încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului, precum şi principiul contradictorialităţii, reglementat prin dispoziţiile art. 14 Cod proocedură civilă, în temeiul căruia instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate şi nu îşi poate întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi.

Ipotezele semnalate nu se regăsesc în speţa de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate şi analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din acelaşi cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către instanţa de fond, în raport de care a constatat că pretenţia dedusă judecăţii, prin care se solicita constatarea nulităţii absolute(pentru presupusa nerespectare de către notar a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 17/2000), respectiv rezoluţiunea contractului de întreţinere ca sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere de către debitorul întreţinerii(pe temeiul art. 2263 C. civ.), nu pot opera.

Astfel, se constată că prin cererea de apel, referitor la soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului apelanta reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că, raportat la circumstanţele de fapt expuse în cuprinsul memoriului de apel, nerespectarea de către notar a dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 atrage nulitatea contractului de întreţinere, insistând, aşadar, asemenea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, pe apărarea că sancţiunea care intervine în cazul nerespectării acestor dispoziţii legale este nulitatea absolută a actului.

Or, prin decizia recurată, în limitele învestirii sale, se constată că instanţa de apel a răspuns argumentat şi în detaliu motivelor de apel vizând problema nulităţii absolute a contractului din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000.

De altfel, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., anterior evocate, demersul procedural invocat de recurentă nici nu era posibil având în vedere că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare, o recalificare a cauzei de nulitate avută în vedere de reclamantă direct în faza apelului nefiind permisă de dispoziţiile procedurale anterior menţionate.

Referitor la capătul de cerere vizând rezoluţiunea contractului de întreţinere, prin cererea de apel apelanta reclamantă a invocat exclusiv motive care vizează netemeinicia sentinţei tribunalului susţinând, în esenţă, că tribunalul a pronunţat hotărârea prin analiza insuficientă a probelor administrate în cauză sau cu ignorarea acestora.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat asupra acestui motiv de apel, în mod explicit, grupând argumentele invocate în susţinerea sa de către apelantă, în cuprinsul deciziei recurate fiind expus raţionamentul logico-juridic al instanţei pentru care au fost respinse susţinerile din apel vizând netemeinicia sentinţei cu privire la soluţia dată capătului de cerere privind rezoluţiunea contractului de întreţinere, prin raportare(şi cu referire expresă) la probele administrate de prima instanţă de fond.

Pe de altă parte, prin motivul de recurs analizat, recurenta mai susţine nulitatea deciziei instanţei de apel sugerând că, deşi prin apel nu a invocat în mod explicit nulitatea sentinţei tribunalului pentru insuficienta nemotivare a acesteia, cu toate acestea instanţa de apel ar fi trebuit să manifeste rol activ, eventual să invoce din oficiu un asemenea motiv, să anuleze sentinţa şi nu să procedeze la rejudecarea fondului.

Astfel, potrivit art. 476 C. proc. civ., care consacră efectul devolutiv al apelului, "(1)Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. (3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă."

Totodată, conform art. 477 C. proc. civ. "(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.", iar potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. "(1)Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."

Dispoziţiile legale anterior enunţate, completate cu cele ale art. 478 din C. proc. civ., reglementează, în esenţă, regimul juridic al judecăţii în apel.

Din conţinutul normativ al textelor legale prezentate în precedent, Înalta Curte reţine că specific judecăţii apelului este rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. În limitele investirii sale, instanţa de apel statuează atât în fapt, cât şi în drept, având libertatea analizării probelor care au fost administrate de prima instanţă ori reanalizării acestora.

Pe de altă parte, se reţine că pe temeiul art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanţa de apel nu este obligată să invoce motivele apel de ordine publică, aceasta reprezentând doar o facultate pentru judecător. De altfel, în procesul civil, cu puţine excepţii(cum sunt, spre exemplu dispoziţiile art. 917 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.) le revine părţilor obligaţia de a-şi prezenta şi susţine motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea în mod eficient.

Se constată, aşadar, că nerespectarea dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., în maniera invocată de recurentă, nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii instanţei de apel.

Cu referire la problema consimţământului, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că prin cererea de apel aceasta a invocat faptul că prin Legea nr. 17/2000 legiuitorul a instituit unele măsuri pentru protejarea persoanelor vârstnice în vederea exprimării de către acestea a unui consimţământ neviciat în vreun fel.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a fost învestită prin cererea de apel cu motive vizând validitatea consimţământului exprimat de recurentă la încheierea contractului, sens în care prin considerentele deciziei instanţa a analizat şi s-a pronunţat asupra acestui aspect, fără a ignora principiile disponibilităţii şi al contradictorialităţii ori limitele sesizării sale în sensul invocat de recurentă.

Deducţia eronată pe care o face recurenta este aceea că acele considerente ale instanţei de apel ar avea în vedere şi problema dolului, care într-adevăr nu a fost invocată în apel. Or, din analiza deciziei instanţei de apel rezultă că problema consimţământului a fost analizată doar în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 17/2000 şi doar din perspectiva necesităţii solicitării de către notar pentru recurentă a asistenţei de către un reprezentant al autorităţii tutelare la încheierea contractului, fără a face obiect de analiză pentru această instanţă problema vicierii consimţământului recurentei prin dol.

În ce priveşte problema discernământului, din analiza cererii de apel se constată că reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe susţinând că în contra aprecierilor tribunalului "din întregul material probatoriu administrat în faţa acestuia, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că reclamanta are o stare de sănătate precară, atât la nivel psihic, cât şi la nivel fizic."

Discernământul, din punct de vedere juridic, reprezintă capacitatea psihica a unei persoane de a-şi da seama de caracterul şi urmările faptei pe care o săvârşeşte şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu fapta respectivă.

Prin urmare, invocând faptul că are o stare de sănătate precară din punct de vedere psihic şi administrând probe în acest sens, se reţine că petenta a susţinut alterarea discernământului său, aspect care ar fi fost ignorat de prima instanţă, astfel încât se impunea analiza acestui motiv de apel şi soluţionarea sa prin considerentele deciziei instanţei de control judiciar, statuările instanţei de apel nefiind, astfel, în afara limitelor învestirii, ci tocmai ca urmare a sesizării sale cu un asemenea motiv de apel.

A mai invocat recurenta în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs faptul că în mod greşit a soluţionat instanţa de apel motivul privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., fiind încălcate, în opinia petentei, dispoziţiile art. 10 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi art. 229 alin. (1) teza a doua, toate din C. proc. civ.

Referitor la acest argument al recurentei, Înalta Curte reţine că prin motivul invocat petenta încearcă să critice modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra legalităţii administrării de către prima instanţă a probei interogatoriului propus de reclamantă pentru a fi luat pârâtei susţinând că întrucât pentru termenul din data de 7 martie 2022 pârâta a semnat dovada de îndeplinire a procedurii de citare, având termen în cunoştinţă potrivit art. 229 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., faptul că la termenul din data de 03.05.2021 procedura de citare cu aceasta nu era legal îndeplinită, întrucât la dosar nu era restituită dovada de îndeplinire a procedurii de citare, nu împiedica prima instanţă să dea eficienţă dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ. şi să considere lipsa la interogatoriu a pârâtei ca o mărturisire deplină de natură a dovedi temeinicia cererii sale de rezoluţiune a contractului de întreţinere.

Nici această susţinere a recurentei nu este întemeiată, argumentele invocate nefiind de natură a atrage nelegalitatea deciziei supusă recursului.

Astfel, potrivit art. 229 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. partea căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, este considerată ca având termen în cunoştinţă şi că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.

Invocând acest temei legal recurenta sugerează că întrucât pârâta primise personal citaţia pentru termenul din data de 07.03.2022, termen la care trebuia să se administreze proba cu interogatoriul acesteia şi la care nu a fost prezentă din motive medicale, conform adeverinţei medicale depusă la dosar, faptul că pentru termenul următor din data de 03.05.2022, stabilit de instanţă pentru administrarea probei, procedura de citare pentru interogatoriu cu pârâta nu a fost legal îndeplinită nu era de natură a împiedica prima instanţă să dea eficienţă dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 229 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. instituţia termenului în cunoştinţă nu este incidentă când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care ea a fost prezentă la încuviinţarea lui, iar cu acea ocazie s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia.

Prin urmare, atunci când se încuviinţează proba cu interogatoriul uneia dintre părţile cauzei, instanţa este obligată să dispune citarea acesteia cu această menţiune, indiferent dacă partea avea termen în cunoştinţă, cu excepţia cazului când partea a fost prezentă personal la termenul când a fost încuviinţată proba, cu condiţia ca la acel termen să se fi stabilit şi momentul procesul al administrării interogatoriului.

Aşadar, în cazul în care partea nu este citată pentru luarea interogatoriului ori procedura de citare pentru luarea interogatoriului nu este legal îndeplinită sau nu este prezentă la momentul încuviinţării acestuia, ea va avea termen în cunoştinţă (deci nu va fi nelegal citată), dar ea nu va putea fi sancţionată prin aplicarea prezumţiilor deduse din aplicarea art. 358 C. proc. civ.

Or, în cauza de faţă se constată că la termenul din 3 mai 2022 la care reclamanta a depus la dosar interogatoriul şi la care trebuia administrată proba, pârâta nu fusese citată legal cu menţiunea de a se prezenta pentru administrarea interogatoriului, astfel încât prima instanţă nu putea da eficienţă dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., în sensul solicitat de recurentă.

Cu privire la susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel trebuia să înlăture depoziţia martorului D., întrucât aceasta a fost nesinceră şi să stabilească situaţia de fapt doar prin raportare la proba cu înscrisuri, Înalta Curtea constată că acesta vizează modul în care instanţele de fond au dat relevanţă probatoriului administrat în cauză, iar aceste aspecte nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Astfel, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Or, modul în care instanţele de fond au evaluat, apreciat şi valorizat probatoriul vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, astfel încât acestea nu pot fi suspuse cenzurii instanţei de recurs.

O a doua critică formulată de recurentă este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine că decizia pronunţată de către instanţa de apel cuprinde o motivare contradictorie, întrucât la antepenultimul paragraf al paginii 16 din decizia recurată, într-o frază instanţa de apel constată că apelanta a reţinut dreptul de abitaţie asupra apartamentului şi dreptul de proprietate asupra terenului şi a anexei existente pe teren, iar în fraza următoare instanţa reţine că terenul a fost înstrăinat.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamanta pârâtă prin motivele de apel, ca şi apărărilor formulate de pârâta reclamantă prin întâmpinarea la apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în mod coerent.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca divergenţa considerentelor să fie una importantă, esenţială, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc. Or, în cazul invocat de recurentă nu se verifică această contradictorialitate consistentă, fiind evident că este vorba despre o simplă eroare în redactare, considerentele identificate, care nici nu sunt decisive pentru soluţia pronunţată, nesemnalând un raţionament logico-juridic divergent al instanţei în sensul anterior evidenţiat.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material cu referire la greşita interpretate şi aplicare în cazul de faţă a prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată.

În acest context, Înalta Curte remarcă faptul că, deşi prin cererea de recurs recurenta a indicat ca fiind interpretate şi aplicate greşit inclusiv dispoziţiile art. 9, art. 80 şi art. 92 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale - Legea nr. 36/1995, republicată, nu dezvoltă nici un fel de critici cu privire la aceste dispoziţii legale, astfel încât se reţine că acestea au fost doar formal invocate şi nu vor face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Critica recurentei se vădeşte a fi neîntemeiată.

Astfel, invocând acest motiv de casare, recurenta susţine că, în raport de elementele de fapt descrise în cuprinsul cererii de recurs, cu prilejul autentificării contractului de întreţinere a cărei nulitate s-a solicitat, notarul public era obligat să solicite, din oficiu, asistarea recurentei de un reprezentant al autorităţii tutelare la încheierea contractului de întreţinere a cărui anulare s-a solicitat.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 "(2) Persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorităţii tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale."

Se reţine astfel, că norma de referinţă este cuprinsă într-un act normativ care reglementează anumite drepturi de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice şi reprezintă un beneficiu social, o măsură de protecţie a acestei categorii de persoane.

Din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., enunţate mai sus în cuprinsul acestor considerente, rezultă că prin intermediul recursului hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Recursul este, aşadar, nedevolutiv, faţă de conţinutul motivelor de recurs reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., fiind în afara oricărei îndoieli că legiuitorul noului C. proc. civ. a exclus posibilitatea ca instanţa de recurs să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt (deci inclusiv de recalificarea faptelor şi de interpretarea probelor). Aceasta înseamnă că cercetarea prin probe, stabilirea, evaluarea sau reevaluarea juridică a faptelor nu este îngăduită în cadrul acestei căi de atac. O asemenea prerogativă este acordată de lege instanţelor fondului, adică primei instanţe şi celei de apel.

În raport şi de funcţia constituţională principală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanţa supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei.

Acest principiu nu este însă contrazis în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este pusă în situaţia de a da efecte juridice unor fapte pe deplin stabilite de instanţele fondului sau care sunt necontestate, căci într-un asemenea caz instanţa supremă nu trebuie să stabilească ea însăşi faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existenţa respectivelor fapte, o asemenea prerogativă păstrându-se în sfera controlului de legalitate.

Pornind de la aceste premise legale, Înalta Curtea constată că, deşi în susţinerea acestui motiv de recurs se invocă aspecte de fapt, de probaţiune, prin care recurenta încearcă să dovedească vulnerabilitatea în care s-a aflat în momentul încheierii contractului de întreţinere şi care ar fi impus notarului obligaţia de a solicita asistenţa din partea unui reprezentant al autorităţii tutelare, aceste aspecte nu pot face obiectul analizei pentru instanţa de recurs, verificarea corectei aplicări a dispoziţiilor legale invocate urmând a fi făcută în raport de situaţia de fapt statornicită de instanţa de apel.

Or, în cauza de faţă, s-a stabilit că prin declaraţia explicită dată de recurentă, înserată chiar în cuprinsul contractului încheiat, aceasta a precizat că a fost informată de notar cu privire la dreptul său de a fi asistată la încheierea actului de un reprezentant al autorităţii tutelare, partea arătând explicit că refuză să fie asistată la semnarea acestui înscris de către un reprezentant al Autorităţii Tutelare din cadrul Primăriei Municipiului Iaşi, întrucât este în deplinătatea facultăţilor psihice şi fizice şi consideră că nu este necesară protecţia acestei autorităţi, asumându-şi întreaga răspundere.

Deşi o asemenea menţiune nu reprezintă, într-adevăr, o constatare personală a notarului, ci o declaraţia a părţii care face dovada până la proba contrară, cu toate acestea, o asemenea dovadă, în sensul că partea nu ar fi dat această declaraţie, nu a fost făcută, recurenta chiar acceptând că a declarat în sensul menţionat, dar că acea declaraţie nu a fost dată în cunoştinţă de cauză. Valabilitatea consimţământului reprezintă un aspect de fapt care nu poate fi analizat de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, conform art. 100 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 36/1996 exteriorizarea consimţământului(în cazul de faţă semnarea declaraţiei de renunţare la asistenţă) reprezintă una dintre constatările personale ale notarului făcute prin propriile simţuri ce face dovada faţă de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului autentificat.

Prin urmare, în cauză, Înalta Curte constată că prin declaraţia dată în faţa notarului recurenta a precizat explicit că refuză să fie asistată, astfel încât este fără temei susţinerea acesteia ca, în contra manifestării sale de voinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, notarul ar fi trebuit să insiste pentru acordarea beneficiului respectiv şi să solicite asistenţa din partea reprezentantului autorităţii tutelare la încheierea actului, deşi partea a afirmat că nu îl doreşte.

Astfel, apare ca evident faptul că, în raport de constatările anterioare, nu poate fi acceptată susţinerea recurentei în sensul că nesolicitarea, din oficiu, de către notar a asistenţei din partea reprezentantului autorităţii tutelare, asistenţă pe care a arătat că nu o doreşte, determină nulitatea actului încheiat, partea solicitând aplicarea sancţiunii nulităţii ca urmare a propriei sale culpe. Astfel, potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru a valorifica un drept, invocând nerespectarea de către el însuşi a unor norme legale care, de altfel, nu au caracter imperativ.

În consecinţă, conchide Înalta Curte că motivul de recurs analizat este neîntemeiat şi trebuie respins, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel hotărând cu respectarea dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 498 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 567 din 13 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2023.