Recusal of notarial declaration as illicit pact on undischarged inheritance dismissed; absolute nullity claim rejected

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 20 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/17.07.2014, pentru lipsa cauzei, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 656 din 24 iunie 2021, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins cererea ca nefondată şi a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2136 din 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatei-pârâte B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 28 decembrie 2022, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 956 şi art. 1237-1239 din C. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel a apreciat că declaraţia notarială nu constituie un pact asupra unei succesiuni nedeschise, întrucât este semnată şi de însuşi de cujus, interpretând greşit dispoziţiile art. 956 din C. civ.. Or, declaraţia respectivă, deşi este semnată şi de tatăl părţilor, se impune a fi anulată, întrucât interdicţia legală este impusă tocmai pentru protecţia de cujus. Astfel, atunci când acesta este constrâns, într-o modalitate sau alta, să participe la o astfel de înţelegere, intervine sancţiunea nulităţii absolute.

Prevederile art. 956 din C. civ. se interpretează în sensul că intervine sancţiunea nulităţii absolute pentru orice act juridic având ca obiect drepturi eventuale asupra unei succesiuni nedeschise, indiferent de forma pe care le-ar îmbrăca acestea, astfel că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu poate să intervină sancţiunea nulităţii absolute din moment ce dispunătorul nu transmite asupra succesiunii sale o obligaţie la care el nu este ţinut în timpul vieţii. În realitate, declaraţia notarială ascunde înţelegerea impusă de pârâtă, fiind mijlocul de eludare a interdicţiei legale, ascunzând şi fiind de natură a asigura efectele pactului asupra succesiunii nedeschise. Punerea în executare a declaraţiei notariale doar împotriva reclamantului, nu şi împotriva celorlalţi moştenitori, confirmă pactul părţilor asupra succesiunii tatălui lor, intervenit anterior deschiderii succesiunii.

Decizia recurată este nelegală şi sub aspectul reţinerii faptului că nu s-a dovedit inexistenţa cauzei. Deşi dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ. prevăd că sarcina probei incumbă reclamantului, instanţa de apel a omis faptul că în discuţie era dovedirea unui fapt negativ, iar o astfel de sarcină a probaţiunii este imposibilă, astfel că revenea părţii adverse obligaţia de a dovedi existenţa cauzei actului juridic. Conţinutul declaraţiei nu permite identificarea cauzei, astfel că actul respectiv nu are cauză, "motivul" naşterii sale constituindu-l ascunderea pactului asupra succesiunii nedeschise şi conferirea de efecte juridice acestui pact. Or, o astfel de cauză juridică este prezumată a fi ilicită, potrivit art. 1237 din C. civ., declaraţia constituind mijlocul de eludare a normei imperative reglementate de art. 956 C. civ.. Aşa fiind, nu există contradicţie atunci când se susţine inexistenţa unei cauze şi ilicitatea actului, constituit ca mijloc de eludare a legii.

În drept, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 6.632,50 RON .

5. Apărările formulate în cauză

La 01.03.2023, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod corect, pe de o parte, că nu s-a răsturnat prezumţia legală a existenţei cauzei, iar, pe de altă parte, că declaraţia nu reprezintă un partaj de ascendent, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1160-1163 din C. civ.

În drept, intimata a invocat art. 483 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 956 şi ale art. 1236-1239 din C. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Referitor la susţinerile privind lipsa cauzei declaraţiei autentificate sub nr. x/2014, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect art. 1236 alin. (1), art. 1238 alin. (1) şi art. 1239 din C. civ.

Astfel, prin declaraţia autentificată sub nr. x/17.07.2014, recurentul-reclamant şi defunctul său tată au arătat că, până la 31.12.2017, vor da intimatei-pârâte B. suma de 200.000 euro, nefiind făcută nicio menţiune referitoare la motivul acestei obligaţii de a da.

Acest act juridic reprezintă un izvor de obligaţii, în sensul dispoziţiilor art. 1165 din C. civ., dând naştere unui raport obligaţional.

Potrivit art. 1235 din C. civ., "cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul", art. 1236 alin. (1) din C. civ. stabilind că aceasta trebuie, în primul rând, să existe. Conform 1238 alin. (1) din C. civ., "lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice". La art. 1239 din C. civ. se prevăd următoarele:

"(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută. (2) Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară". Conform art. 1325 din C. civ., toate aceste dispoziţii privind cauza contractului se aplică, în mod corespunzător, şi actului unilateral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect aceste norme de drept material, reţinând nu doar că recurentul-reclamant nu a răsturnat prezumţia legală de existenţă a cauzei, ci şi faptul că din probele administrate în primă instanţă (cu precădere răspunsul nr. 1 la interogatoriul intimatei-pârâte şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 iulie 2014) rezultă fără echivoc existenţa motivului declaraţiei autentificate sub nr. x/2014.

Ca atare, este nefondată susţinerea recurentului-reclamant că declaraţia autentificată sub nr. x/2014 nu are cauză, din moment ce, pe de o parte, art. 1239 alin. (2) din C. civ. prevede că "existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară", instituind, astfel, prezumţia legală (relativă) de existenţă a cauzei, fiind în sarcina recurentului-reclamant obligaţia de a face proba contrară, iar, pe de altă parte, această prezumţie legală a fost întărită prin mijloacele de probă administrate în primă instanţă. În acest context, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel ar fi omis a observa că în discuţie era dovedirea unui fapt negativ şi că, din moment ce o atare sarcină a probei este imposibilă, revenea părţii adverse obligaţia de a dovedi existenţa cauzei actului juridic.

În altă ordine de idei, referitor la susţinerile privind cauza ilicită a declaraţiei autentificate sub nr. x/2014, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect art. 1236 alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2) din C. civ., cu referire la art. 956 din C. civ.

Potrivit art. 1236 alin. (2) din C. civ., "cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice". Conform art. 1237 din C. civ., "cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme imperative". Potrivit art. 1238 alin. (2) din C. civ. "cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască". Pe de altă parte, potrivit art. 956 din C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii".

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect şi aceste norme de drept material.

Întrucât recurentul-reclamant a susţinut nulitatea absolută pentru cauză ilicită, respectiv pentru eludarea dispoziţiilor art. 965 din C. civ., instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu s-a dovedit cauza ilicită a declaraţiei autentificate sub nr. x/2014, aceasta neputând fi considerată un pact asupra unei moşteniri viitoare, întrucât nu vizează drepturi eventuale, incerte asupra unei moşteniri nedeschise. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri viitoare se justifică prin aceea că astfel de pacte pot trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea, raţiune care, în mod evident, nu se poate reţine în prezenta cauză, din moment ce declaraţia în discuţie are ca obiect asumarea, inclusiv de către tatăl părţilor, a unei obligaţii de a da o sumă de bani determinată (200.000 euro), până la termenul fixat (31.12.2017).

Recurentul-reclamant a susţinut că interdicţia prevăzută la art. 956 din C. civ. este impusă pentru protecţia lui de cujus, astfel că, atunci când acesta este constrâns să participe la o astfel de înţelegere. Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât, în baza mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţele de fond nu au reţinut situaţia de fapt alegată de recurent.

Sub acest aspect, este de reţinut că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii atacate, prin raportare la motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt. În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanţa de apel normele de drept procesual şi/sau material situaţiei de fapt deja stabilite.

Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond (în primă instanţă şi în apel).

Din moment ce în recurs nu se poate cenzura situaţia de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunţate în apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond şi nici de a analiza criticile care aduc în discuţie netemeinicia deciziei instanţei de apel.

Faţă de aceste considerente, constatând că decizia recurată este legală şi că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea recurentului-reclamant de obligarea a intimatei-pârâte B. la plata cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ., întrucât recurentul-reclamant este cel care a pierdut procesul.

Totodată, Înalta Curte va respinge şi cererea intimatei-pârâte B. de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, constatând că nu au fost depuse la dosar documente care să ateste efectuarea unor cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului, astfel cum impun dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2136 din 8 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurentul A. şi de intimata B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2023.