Statutory limitation start date for state recovery claims against overvalued restitution reparations
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the extraordinary appeal of the Romanian State (represented by the Ministry of Finance), thereby upholding the lower courts' decisions that rejected the claim as prescribed. The dispute concerned a claim for 450,896 RON in damages and legal interest against the National Authority for Property Restoration (ANRP), alleging that the Authority’s 2009 property valuation report failed to comply with international standards, resulting in overpayment of reparations through the conversion bonds system. The decisive legal basis was the interpretation of Article 8(1) of Decree No. 167/1958, which establishes that the limitation period for tort actions begins when the victim knew or should have known of the damage and the responsible party; the Court determined that the objective moment of commencement was the date of the 2009 valuation and decision issuance, not the 2021 notification of the discrepancy, because the Ministry had a statutory duty to supervise the subordinated ANRP and could have identified the prejudice earlier, while the subsequent audit by the Court of Audit did not interrupt or reset the limitation period.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 402 C. proc. civ; Statutory limitation start date for state recovery claims against overvalued restitution reparations: Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată în data de 10.12.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 450.896 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea 655.245 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 15.09.2009 întocmit de către S.C. A. S.A. în dosarul nr. x C. civ. şi valoarea de 204.349 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în mun. Piteşti, str. x, jud. Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.A., B., C., D., E., F. şi G., respinsă prin practicaua sentinţei tribunalului, ca tardivă.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 801/06.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 100A/30.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.
Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu.
Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Reclamantul din litigiul pendinte este Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, iar raportul de evaluare a fost validat de o altă entitate.
Transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.
Chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, în primul rând, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuţii diferite, în al doilea rând, că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către intimata-pârâtă, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cum a lăsat să se înţeleagă instanţa de apel, iar în al treilea rând, cei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.
A pretinde că cei doi reprezentanţi aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză, în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate, depăşeşte, prin interpretare, cadrul legal stabilit de legiuitor.
Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.
În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi bineînţeles că aceştia, în calitate de membrii, nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.
Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi. Este absurd a se pretinde că aceştia aveau obligaţia de a face o evaluare critică pe fond a unor raporte de expertiză întocmite de experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, în condiţiile în care nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiţie esenţială pentru desemnarea acestora în componenţa Comisiei.
Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei nu sunt obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat, în cadrul activităţii de evaluare, standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul creat prin nerespectarea Standardelor de Evaluare Internaţionale la momentul emiterii deciziei de despăgubire.
În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire.
De asemenea, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, până la data de 26.04.2013, când, prin H.G. nr. 572/2013, autoritatea pârâtă a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului ministru, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.
În ce priveşte determinarea pagubei produse în patrimoniul reclamantului, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare, de către intimata-pârâtă, a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării şi reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.
Aşadar, recurentul-reclamant era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de apel, întrucât aceasta a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.
Cum stabilirea cu certitudine a prejudiciului implica o activitate cronofagă, este presupus că recurentul nu putea să cunoască paguba, aşa cum a fost reţinut, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/26.03.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internationale de Evaluare.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, prin aceea că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs.
De asemenea, a arătat că recurentul înţelege să se folosească de un argument statuat deja printr-o decizie definitivă, pronunţată într-o speţă similară, respectiv prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, unde instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi astfel, excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.
În esenţă, critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata-pârâtă ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.
În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 7255/18.11.2009, în temeiul căreia s-au eliberat ulterior titlurile de conversie din 2010 în favoarea beneficiarilor acesteia.
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că momentul de la care începe cursul prescripţiei este cel al emiterii Deciziei nr. 7255/18.11.2009 (titlul de despăgubire).
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea, de către legiuitor, a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).
Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că, în absenţa lui, titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă.
S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei, înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/26.03.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2009.
Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a fost instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP nr. 3873/15.09.2009 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.
Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).
De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).
Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).
În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.
Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
Recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.
Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 100 A din 30 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 100 A din 30 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.