Commutation payment valuation dispute: cassation declared inadmissible due to statutory restriction to appeal only

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 28.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestora la plata sumei de 673.187 RON, reprezentând diferenţă dintre o despăgubire ce ar fi trebuit determinată prin aplicarea grilei notariale din anul anterior emiterii deciziei de compensare şi despăgubirea determinată prin aplicarea grilei notariale din anul 2013 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2, art. 21 alin. (6) şi art. 35 alin. (1)1 din Legea nr. 165/2013, prevederile Legii nr. 193/2021, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 322/07.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 13A/09.01.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamant împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., invocând faptul că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, care instituie principiul echităţii.

Asupra admisibilităţii recursului, a invocat faptul că decizia atacată poartă în mod incorect menţiunea "definitivă", în condiţiile în care acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2021 nu este dintre cele cărora li se aplică prevederile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

A arătat că art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, la care se referă prevederile art. 35 alin. (4) din acelaşi act normativ, vizează strict litigiile care au ca obiect contestaţiile contra deciziilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea de notificări, contra deciziilor emise de CNCI, litigii prin care se solicită soluţionarea notificărilor direct de către instanţa de judecată, precum şi litigii care au ca obiect obligarea acestor entităţi administrative de a emite decizii de soluţionare a notificărilor.

De asemenea, a invocat şi că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar nu este una dintre cele indicate de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care a apreciat că are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, invocând, în acest sens, şi prevederile art. 457 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare a arătat că motivarea deciziei recurate nu precizează nimic în legătură cu aspectul dacă există o dispoziţie a legii speciale care limitează aplicarea principiului echităţii pentru situaţia în care, urmare a modificării criteriului de evaluare a bunului pentru care se stabileşte compensaţia prin puncte, se creează o situaţie de diferenţiere între persoanele îndreptăţite cărora li s-a emis o decizie de compensare şi celor cărora nu li s-a emis o decizie de compensare.

Nu a lămurit dacă există sau nu un drept la despăgubire atunci când statul recunoaşte, prin expunerea de motive a legilor prin care a schimbat criteriul de evaluare, că e necesară această schimbare tocmai pentru că păstrarea criteriului iniţial a cauzat "prejudicii" persoanelor îndreptăţite.

Nu a precizat dacă mai este sau nu mai este ceva de discutat despre existenta unei discriminări, atunci când statul recunoaşte, prin expunerea de motive a legilor prin care a schimbat criteriul de evaluare, că "Legea nr. 165/2013 (...) încalcă principiul echităţii, dar şi pe cel al discriminării între diferitele categorii de persoane care au solicitat măsuri reparatorii: a) tratament inegal al solictărilor soluţionate faţă de cele nesoluţionate" (expunerea de motive a Legii nr. 22/2020).

De asemenea, nu a lămurit dacă există sau nu un drept la despăgubire pentru repararea "inegalităţii" create, din moment ce este recunoscut faptul discriminării însăşi de către stat, prin intermediul legiuitorului.

În loc să argumenteze, într-un mod rezonabil, asupra chestiunilor de drept (nu de fapt) precizate anterior, chestiuni invocate prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a considerat necesar să dea întâietate faptului că recurentul a solicitat o sumă de bani ca diferenţă între o despăgubire ce ar fi trebuit calculată după actualul criteriu de evaluare şi cea calculată pe baza criteriului iniţial de evaluare.

Adică instanţa de apel nu a fost precupată să verifice temeinicia şi fundamentele juridice ale pretenţiei deduse judecăţii, ci doar a stabilit, similar cu prima instanţă, că recurentul pretinde să i se aplice noul criteriu de evaluare şi să i se acorde o diferenţă de despăgubire.

Totodată, instanţa de apel a precizat că, deşi prima instanţă nu a analizat într-o manieră explicită dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, a făcut referire la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 165/2013 şi a concluzionat în sensul inexistenţei unei discriminări.

Recurentul arată că a devenit inutilă orice explicaţie şi argumentare a instanţei de apei în legătură cu inexistenţa unei "situaţii diferite", în circumstanţele în care legiuitorul însuşi precizează explicit, în expunerea de motive a legii modificatoare, că raţiunea pentru care este necesară modificarea criteriului de evaluare o reprezintă exact aceea că vechiul criteriu a creat inechitate şi discriminare şi "tratament inegal al solicitărilor soluţionate faţă de cele nesoluţionate".

Susţine că nu e acceptabil ca o instanţă de judecată, care are ca atribuţie aplicarea legii, aşa cum este ea interpretată de către legiuitor, să susţină altceva decât a avut în vedere legiuitorul însuşi.

Apreciază că întreaga argumentare a instanţei de apel expusă la paginile 11-12 ale deciziei recurate, privitoare la inexistenţa unei situaţii discriminatorii, ar fi fost deplin justificată în situaţia în care legiuitorul ar fi lăsat un gol în privinţa consideraţiilor care au legitimat adoptarea legii modificatoare, însă nu există un asemenea vid în legătură cu raţiunile care au justificat insistenţa în implementarea unui nou criteriu de evaluare - anume că vechiul criteriu a produs inechitate, discriminare şi tratament inegal între cei cărora li s-au soluţionat notificările pe baza vechiului criteriu (între care se înscrie şi recurentul) şi cei cărora nu li s-au soluţionat notificările.

Argumentul instanţei de apel potrivit căruia "tratamentul juridic diferit prin efectul modificărilor legislative nu constituie o faptă discriminatorie, sens în care persoanele sau situaţiile în care acestea se găsesc nu sunt în poziţii comparabile" demonstrează, fără niciun dubiu, că instanţa de apel nu a dorit să ia în considerare motivaţia pe care legiuitorul a expus-o în termeni expliciţi în expunerea de motive a legilor prin care s-a instituit noul criteriu de evaluare.

Cu alte cuvinte, există un refuz al instanţei de apel de a observa voinţa legiuitorului, respectiv voinţa de a repara un prejudiciu cauzat prin aplicarea vechiului criteriu de evaluare.

Prin urmare, susţine că dacă, prin legea modificatoare, legiuitorul a urmărit să înlăture un prejudiciu, atunci refuzul instanţei de apel de a proceda într-un mod similar este lipsit de raţiuni rezonabile.

Argumentul instanţei de apel conform căruia "este adevărat că în expunerea de motive privind procesul legislativ finalizat cu Legea nr. 193/2021, care a modificat Legea nr. 165/2013, se face vorbire despre asigurarea unui sistem unitar şi echitabil pentru foştii proprietari, dar acest act normativ a fost edictat de legiuitor pentru foştii proprietari, faţă de care nu s-a finalizat procesul de acordare de măsuri reparatorii", este ilogic, dacă se susţine că sistemul este unitar, dar îi vizează numai pe unii.

Fără îndoială că instanţa de apel nu putea să nu observe că scopul şi voinţa legiuitorului a fost acela de a crea un sistem unitar şi echitabil prin introducerea unui nou criteriu de evaluare, însă stângăciile şi imperfecţiunile legiuitorului trebuie reglementate de organismele de implementare a legii, pornind de la intenţia şi voinţa explicit exprimată de legiuitor, în manieră concordantă acestei intenţii şi voinţe, nicidecum într-o manieră antagonică.

Aşadar, dacă tot a constatat că expunerea de motive a legislaţiei modificatoare a urmărit să introducă un sistem unitar şi echitabil, atunci instanţa de apel ar fi trebuit să interpreteze şi să argumenteze într-o manieră concordantă ideii de sistem unitar (acelaşi pentru toţi, fără niciun fel de diferenţiere).

În mod esenţial şi evident, în condiţiile în care art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013 statuează foarte precis că "principiile care stau la baza acordării măsurilor prevăzute de prezenta lege sunt: (...) b) principiul echităţii", referindu-se în mod expres la "acordarea măsurilor", înseamnă că legiuitorul conferă aplicabilitate acestui principiu până în momentul în care este asigurat caracterul echitabil al măsurii acordate.

Aşadar, principiul echităţii, reglementat expres de Legea nr. 165/2013, vizează echitatea reparaţiei până în punctul în care aceasta este asigurată în mod complet, iar faptul că recurentului i s-a emis o decizie de compensare în raport cu un criteriu de evaluare considerat de legiuitor ca fiind inechitabil, înseamnă că dreptul acestuia recunoscut de lege la o reparaţie echitabilă nu s-a epuizat în momentul în care i s-a emis decizia de compensare sau în care i s-au plătit efectiv titlurile de plată emise în baza acestei decizii, ci el continuă să dăinuiască până în momentul în care caracterul echitabil al reparaţiei este concretizat.

Ca atare, în condiţiile în care însăşi instanţa de apel precizează că dispoziţiile modificatoare, care au instituit noul criteriu de evaluare, se aplică numai celor cărora nu li s-au soluţionat cererile, înseamnă că însăşi instanţa de judecată acceptă ideea că recurentul poate fi discriminat pentru simplul fapt că s-ar fi epuizat procesul de despăgubire prin emiterea deciziei de compensare şi a titlurilor de plată, aspect care atrage nelegalitatea deciziei recurate, întrucât art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale interzice, cu caracter general, orice formă de discriminare.

Cât priveşte aspectul că recurentul şi-a limitat pretenţia de despăgubire doar la diferenţa dintre o despăgubire care ar fi trebuit să fie echitabilă, pe baza unui criteriu de evaluare care să nu fie inechitabil, şi despăgubirea care i s-a acordat pe baza criteriului vechi şi inechitabil de evaluare, nu înseamnă că recurentul solicită să i se aplice noile dispoziţii legale modificatoare, ci înseamnă doar că doreşte să-i fie reparat un prejudiciu recunoscut de stat în mod oficial, cauzat prin aplicarea unui criteriu de evaluare inechitabil.

Practic, prejudiciul pe care recurentul l-a suferit este un prejudiciu material, iar pe lângă acest prejudiciu avea dreptul şi la repararea prejudiciului moral cauzat prin aplicarea unui criteriu de evaluare inechitabil.

Mai invocă şi faptul că repararea prejudiciului material l-ar fi îndreptăţit să pretindă actualizarea acestuia cu inflaţia şi plata de daune-interese cel puţin sub forma dobânzii legale, în considerarea faptului că debitorul obligaţiei de plată a unei despăgubiri echitabile (statul) nu are reglementată răspunderea precum orice alt debitor al unei obligaţii de plată a unei creanţe scadente.

De aceea, consideră că pretenţia de reparare a prejudiciului, prin plata diferenţei de despăgubire pe care a solicitat-o, este formulată în termenii cei mai rezonabili, iar instanţa de recurs ar fi trebuit să observe acest lucru.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 26.04.2023, în termenul legal pentru depunerea întâmpinării, intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a formulat un punct de vedere, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

În argumentarea excepţiei invocate, intimata a arătat că, în motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, prin decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, CNCI a validat dreptul său la măsuri reparatorii pentru imobilul din Bucureşti, str. x, preluat abuziv de regimul comunist prin Decretul nr. 92/1950, în cuantum de 925.991 puncte, urmare a aplicării grilei notariale din anul 2013, iar o astfel de cerere se judecă, potrivit art. 35 din Legea 165/2013, la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul entităţii care a emis respectiva decizie.

A arătat că, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, partea are la dispoziţie doar calea de atac a apelului, nu şi pe cea a recursului.

Reiese, deci că, potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă apelului, a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.

Drept urmare, din coroborarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4, art. 483 alin. (2) teza finală şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, rezultă că decizia atacată nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunţată în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului, recursul formulat de către recurentul-reclamant fiind inadmisibil.

În data de 12.05.2023, în termenul legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de CNCI, prin care a solicitat respingerea inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se referă la acţiunile exercitate împotriva "deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34", fiind vorba despre acţiuni prin care se contestă "deciziile emise" de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi "deciziile emise" de CNCI, iar art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se referă la acţiunile exercitate în cazul în care entităţile învestite de lege nu emit deciziile în termenele prevăzute de art. 33 şi art. 34 din respectivul act normativ.

Aşadar, hotărârile pronunţate cu privire la acţiunile reglementate de art. 35 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt acţiuni care privesc emiterea sau neemiterea unor decizii de către entităţi cu competenţe în procedura de soluţionare a notificărilor, procedură care, în cazul recurentului, s-a epuizat încă din anul 2017, la momentul emiterii deciziei nr. 16576.

Arată că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar nu este una dintre cele reglementate de art. 35 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel că hotărârea instanţei de apel poate fi supusă recursului, potrivit dispoziţiilor dreptului comun prevăzute de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, acţiunea ce face obiectul litigiului pendinte nu este una dintre cele pentru care art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu permite exercitarea căii de atac a recursului.

Susţine că acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2021 reprezintă o acţiune în dezdăunare pentru o faptă interzisă de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, normă juridică obligatorie care interzice orice formă de discriminare, chiar şi aceea rezultată din modificarea cadrului legislativ.

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, recurentul a solicitat instanţei să observe că legiuitorul însuşi a considerat că este inechitabil şi creează prejudiciu pentru persoanele îndreptăţite respectivul criteriu al grilei notariale din anul 2013 şi a insistat în modificarea acestui criteriu, adoptând mai multe legi în acest sens (Legea nr. 22/2020, Legea nr. 219/2020 şi Legea nr. 193/2021), iar prin instituirea unui nou criteriu, care asigură stabilirea unei despăgubiri echitabile, s-a creat o situaţie discriminatorie pentru persoanele îndreptăţite cărora li s-au soluţionat cererile de despăgubire pe baza criteriului inechitabil şi creator de prejudiciu, astfel cum a precizat legiuitorul în expunerile de motive la legile modificatoare.

Or, pretenţia dedusă judecăţii în prezentul dosar nu are legătură cu acţiunile la care se referă art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, fiind posibilă exercitarea căii de atac a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând actele şi lucrările dosarului se constată că obiectul demersului judiciar al recurentului-reclamant este reprezentat de solicitarea de obligare a intimaţilor-pârâţi la plata sumei de 673.187 RON, reprezentând diferenţa dintre despăgubirea ce ar fi trebuit determinată prin aplicarea prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021, care stabilesc raportarea la grila notarială din anul anterior emiterii deciziei de compensare, şi despăgubirea acordată acestuia prin decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ca efect al aplicării dispoziţiilor anterior referite în forma aplicabilă la data emiterii deciziei, respectiv prin raportare la grila notarilor publici valabilă la data intrării în vigoare a legii, în anul 2013.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a arătat faptul că revine Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1)1 din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, în dezvoltarea motivelor acţiunii, recurentul-reclamant a făcut referire la decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, prin care i-a fost validat dreptul la măsuri reparatorii, şi a invocat existenţa unei situaţii discriminatorii, ca urmare a adoptării Legii nr. 193/2021 (prin care au fost modificate prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013), între persoanele îndreptăţite cărora li s-au stabilit despăgubiri în baza grilei notariale din anul 2013, situaţie în care se găseşte şi acesta, şi persoanele cărora urmează să le fie stabilite despăgubiri în baza grilei notariale din anul anterior celui emiterii deciziei de compensare.

Tot în legătură cu temeiul de drept al acţiunii, recurentul-reclamant a mai invocat şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, care interzic, cu titlu general, discriminarea, dar şi dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, care stabilesc principiul echităţii în acordarea măsurilor prevăzute de respectivul act normativ.

Date fiind limitele demersului judiciar, astfel cum au fost menţionate anterior, se constată că litigiul pendinte poartă asupra întinderii dreptului recurentului-reclamant la măsuri compensatorii, astfel cum i-a fost recunoscut acesta prin decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, fiind invocată ipoteza unei facta pendentia în ceea ce priveşte stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent care se pot acorda în schimbul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, conform cadrului normativ în vigoare şi ca efect al acesteia, suplimentarea despăgubirilor la care pretinde că este îndreptăţit.

Aşadar, prezenta pricină constituie un litigiu întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, din moment ce se referă, în esenţă, la modalitatea de aplicare a prevederilor art. 21 alin. (6) din acest act normativ, în acord cu principiul echităţii şi al interzicerii discriminării.

Calificarea juridică a prezentului litigiu, ca fiind unul ce decurge din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, a fost reţinută inclusiv de prima instanţă, când, prin încheierea din 21 februarie 2022, verificându-şi competenţa, în temeiul art. 131 alin. (1) cu referire la art. 35 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a constatat că este competent să soluţioneze cauza sub toate aspectele, încheiere necontestată de către părţi.

Or, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol "hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului".

Din această normă rezultă că singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în litigiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013 este apelul.

Vor fi înlăturate susţinerile recurentului-reclamant din cuprinsul memoriului de recurs, astfel cum au fost dezvoltate în răspunsul la întâmpinare, privitoare la admisibilitatea prezentei căi de atac prin aceea că dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 se referă doar la "acţiuni care privesc emiterea sau neemiterea unor decizii de către entităţi cu competenţe în procedura de soluţionare a notificărilor", procedură despre care recurentul-reclamant a afirmat că, în ceea ce îl priveşte, s-a epuizat din anul 2017, ca efect al emiterii deciziei de compensare, respectiv că acţiunea ce face obiectul prezentei cauze "nu este o acţiune dintre cele reglementate de art. 35 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013".

Cu toate că recurentul-reclamant nu a declanşat un demers judiciar prin care să atace per se decizia de compensare nr. 16576/21.08.2017, emisă în favoarea sa şi în legătură cu care şi-a valorificat integral drepturile patrimoniale, ca efect al emiterii a cinci titluri de plată, aspect necontestat în cauză, ceea ce omite acesta este că finalitatea demersului său juridic vizează tocmai emiterea unei noi decizii de compensare reprezentând diferenţa de despăgubire pe care o pretinde, ca urmare a faptului că măsurile reparatorii realizate prin efectul deciziei de compensare sunt neîndestulătoare şi tinde, astfel, să-şi suplimenteze drepturile recunoscute în favoarea sa prin decizia de compensare din 2017, ca efect al unei modificări implicite a acestui act juridic.

În acest sens, însuşi recurentul-reclamant precizează, în mod expres, în cuprinsul cererii introductive, faptul că "procedura care trebuie urmată pentru plata efectiva a sumei diferenţă trebuie determinată conform principiului simetriei formelor, astfel că se impune emiterea unei decizii de compensare suplimentare de către pârâta CNCI şi a titlurilor de plată aferente acesteia de către pârâta ANRP (...)."

Fiind o acţiune având ca scop emiterea unei noi decizii de compensare, litigiul se circumscrie prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, având în vedere că, în legătură cu aplicarea alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, art. 35 alin. (3) din lege precizează în mod clar că, în respectivele cazuri, instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi, precum în prezenta pricină.

Prin urmare, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă, purtând această menţiune în dispozitiv.

Conform principiului legalităţii, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Aşadar, cum decizia nr. 13A din 09 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă este dată în apel şi este definitivă, calea de atac exercitată de reclamant are caracter inadmisibil.

De asemenea, relevante în prezenta cauză sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 680/2021 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 17 ianuarie 2022.

Prin decizia amintită, instanţa de contencios constituţional a observat că, în cauza analizată, materia exceptată de la posibilitatea formulării căii de atac a recursului este cea a hotărârilor pronunţate în domeniul Legii nr. 165/2013, lege care are un obiect propriu de reglementare, cuprinzând reguli specifice, adoptate de legiuitor în considerarea caracteristicilor proprii procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aşa cum acesta a fost configurat în baza marjei statului de apreciere cu privire la soluţiile legislative adecvate acestui scop.

Or, a reţinut Curtea Constituţională, că prevederile criticate nu vizează cereri evaluabile în bani, astfel că nu atrag incidenţa Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 (par. 20).

Faptul că reglementarea criticată nu permite recursul, conform art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 sau art. 483 alin. (2) teza a doua din C. proc. civ., se datorează tocmai criteriului materiei, care este, în cazul de faţă, identificabil prin însuşi obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013 (par. 21).

Această dezlegare, obligatorie erga omnes, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, este aplicabilă mutatis mutandis şi în raport cu susţinerile recurentului-reclamant, obiectul acţiunii fiind, astfel cum s-a arătat, strâns legat de emiterea unei noi decizii de compensare de către intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, valorificabilă în condiţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, act normativ cu un obiect propriu de reglementare, care exclude posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor judecătoreşti pronunţate potrivit art. 35 alin. (3) din acest act normativ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 13A din 09 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 13A din 09 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.