Formal deficiency in civil claim: non-individuation of joint tortfeasors' contributions not a ground for annulment absent prior judicial notice

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 19.08.2021 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 223.727,20 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor lipsă din gestiune a Unităţii Militare 010284 L Iaşi, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi 1350, 1355 alin. (1), (13)57, 1359 1365 şi 1370 C. civ.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pârâţii B., M. şi L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

De asemenea, prin întâmpinările formulate, pârâţii C. şi J. au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Pârâţii D., E., I., F., G., H. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa nr. 490/25.02.2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a anulat cererea, a obligat reclamantul să plătească câte 2.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, pârâţilor A. şi J., respectiv câte 1.000 RON, cu titlu redus, pentru fiecare, către pârâţii D., F., G., I., E., H..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 22/18.01.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei şi a obligat apelantul la plata către intimatul A. a sumei de 4.000 RON, către intimatul C. la plata sumei de 1.500 RON, către intimatul K. la plata sumei de 1.000 RON, către intimatul J. la plata sumei de 2.000 RON şi către intimaţii B., L. şi M. la plata sumei de 3.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 196 alin. (1) cu referire la art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ., fără a ţine seama de dispoziţiile art. 200 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea lui au fost precizate, în mod expres, la pagina 1 alin. (2) din acţiune (suma de 223.727,20 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor constatate lipsă din gestiunea Unităţii Militare 01824 L Iaşi), iar modul de calcul prin care s-a dispus determinarea acestei valori, chiar dacă nu a fost individualizat în parte pentru fiecare pârât (fiind vorba despre o răspundere solidară), rezultă din probatoriul solicitat a fi admis în cauză, constând în înscrisuri, care au fost comunicate tuturor pârâţilor împreună cu cererea de chemare în judecată.

Faptele care au determinat producerea prejudiciului au fost precizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată la filele x, iar particularizarea lor pentru fiecare pârât nu este o obligaţie impusă de dispoziţiile art. 194 lit. d) C. proc. civ., acestea urmând a fi analizate de către instanţă prin prisma probatoriul administrat în cauză.

Pârâţii care au recunoscut că şi-au îndeplinit defectuos îndatoririle de serviciu au încheiat acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, prin care au recunoscut infracţiunile de neglijenţă în serviciu şi fals intelectual, acorduri admise prin sentinţa penală nr. 254/20.02.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2016 şi sentinţa penală nr. 434/20.03.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2017.

Referitor la pârâtul J., potrivit sentinţei penale nr. 15/26.02.2020 pronunţate de Tribunalul Militar Iaşi în dosarul nr. x/2019 (definitivă prin decizia penală nr. 67/04.11.2020 a Curţii Militare de Apel Bucureşti), instanţa a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluţionată cererea de constituire ca parte civilă formulată de Ministerul Apărării Naţionale, pentru Unitatea Militară 01824.

Prejudiciul, reprezentat de lipsa cantităţii de 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, cu o valoare de înlocuire de 223.727,20 RON, s-a produs ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de serviciu care le reveneau pârâţilor, potrivit atribuţiilor funcţionale, sau îndeplinirii în mod defectuos a acestora.

Vinovăţia pârâţilor rezultă, în mod indubitabil, atât din rechizitoriu, cât şi acordurile de recunoaştere a vinovăţiei.

Raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, fiind determinat de îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor de serviciu, neefectuarea măsurătorilor zilnice şi lunare, precum şi de înscrierea eronată a unor date nereale în Registrul de măsurători zilnice, neexistând, astfel, o evidenţă clară a cantităţilor de combustibil din gestiune.

Refuzând să dea eficienţă hotărârilor judecătoreşti prin care au fost admise acordurile de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care soluţionează acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Este greşit argumentul instanţei de apel potrivit căruia decizia nr. 4432/18.10.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pe care Ministerul Apărării Naţionale a invocat-o ca practică judiciară în susţinerea motivelor de apel, nu ar fi relevantă în speţă.

În considerentele deciziei menţionate s-a reţinut că, în cazul în care, în cadrul procedurii de regularizare, reclamantul a completat capătul de cerere ce priveşte beneficiul nerealizat, fără a indica în mod expres în cuprinsul cererii completatoare perioada şi modul de calcul al sumei solicitate cu acest titlu, făcând, însă, trimitere la documentele anexate cererii, prin care tinde la dovedirea pretenţiilor sale, din care reies atât perioada de referinţă, cât şi modul de calcul al acesteia, sunt respectate cerinţele art. 194 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, recurentul arată că existenţa, în cauza de faţă, a unui concurs de fapte juridice ilicite săvârşite de persoane diferite, toate în legătură de cauzalitate cu prejudiciul pretins, nu poate lipsi de valabilitate raţionamentul instanţei supreme exprimat în decizia nr. 4432/18.10.2018.

Complexitatea cauzei nu poate constitui un criteriu după care să se facă aprecierea îndeplinirii sau nu a exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., atât timp cât elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată rezultă din documentele anexate acesteia.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că "în lipsa unei dispoziţii exprese care să limiteze în acest sens posibilitatea instanţei de a aplica sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată în raport de situaţiile prevăzute la art. 196 alin. (1) C. proc. civ. nu se poate admite teza apelantului în sensul că, odată depăşită etapa prealabilă scrisă a procedurii judiciare civile, pârâţii ar fi în imposibilitate de a invoca viciile deforma ale cererii de chemare în judecată şi în consecinţă, că instanţa însăşi nu ar mai putea să facă aplicarea textului sancţionator" .

În motivarea apelului formulat de Ministerul Apărării Naţionale nu se regăseşte o astfel de susţinere.

Ceea ce s-a arătat prin cererea de apel şi se susţine în continuare este faptul că prima instanţă a aplicat în mod greşit sancţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1) C. proc. civ., fără a reţine incidenţa dispoziţiilor art. 200 din acelaşi act normativ, la care legiuitorul face trimitere expresă în partea finală a aceluiaşi articol.

Ministerul Apărării Naţionale nu era obligat să facă aceste precizări după comunicarea întâmpinării, ci numai dacă instanţa ar fi dispus în acest sens, în conformitate cu prevederile art. 200 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"când cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 194-197, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii".

Abia în situaţia în care obligaţia comunicată în scris de instanţă nu ar fi fost îndeplinită în termenul stabilit, instanţa ar fi avut posibilitatea legală de a aplica sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată, potrivit prevederilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., care statuează că "dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii".

În mod evident, comunicarea despre care face vorbire art. 200 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi complinită prin întâmpinarea depusă de unul dintre pârâţi, deoarece redactarea textului de lege nu permite o astfel de interpretare.

Chiar dacă nulitatea cererii de chemare în judecată a fost invocată prin întâmpinarea depusă de unul dintre pârâţi, sancţiunea anulării cererii putea fi aplicată de instanţă doar dacă, mai întâi, ar fi comunicat în scris reclamantului pretinsele lipsuri ale cererii de chemare în judecată şi ar fi acordat un termen pentru remedierea acestora, iar reclamantul nu s-ar fi conformat.

În dezacord cu argumentele reţinute de instanţa de apel, recurentul arată că, procedând în acest mod, s-a produs Ministerului Apărării Naţionale o vătămare procesuală gravă, constând în aplicarea sancţiunii anulării cererii de chemare în judecată, ceea ce nu a mai permis cercetarea pe fond a acestei cereri.

Din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, anularea cererii de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 196 C. proc. civ. reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces la instanţă al reclamantului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză, criteriul proporţionalităţii nu a fost respectat, măsura luată fiind excesivă în raport cu pretinsele omisiuni în formularea cererii de chemare în judecată, reţinute de instanţa de fond.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, în perioada de regularizare a cererii de chemare în judecată, prima instanţă nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ. şi nu a pus în vedere Ministerului Apărării Naţionale să facă precizări sau completări la cererea de chemare în judecată, considerând că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 194-197 din acelaşi act normativ.

Întrucât apelul formulat de Ministerul Apărării Naţionale a vizat doar admiterea, în mod greşit, de către prima instanţă, a excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată şi s-a soluţionat la primul termen de judecată, se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâţilor cu titlu de onorariu de avocat în apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât A. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., arătând că, în cauză, nu s-a pus problema corectei sau incorectei aplicări a normelor de drept material.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., despre care a menţionat că a fost indicat, în mod evaziv, la finalul cererii de recurs, a precizat că acesta este incident numai atunci când prin hotărârea recurată s-a rezolvat pricina pe fond.

Or, în speţă, pricina nu a fost rezolvată pe fondul raportului juridic litigios şi nu s-a pus problema corectei sau incorectei aplicări a normelor de drept material.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea în care au fost acordate cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, este vorba despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, sens în care s-a referit la dezlegările date prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că fapta care i-a fost imputată prin sentinţa penală nr. 434/2017 din 20 martie 2017 pronunţată de către Tribunalul laşi în dosarul nr. x/2017, la care a făcut referire recurentul-reclamant prin cererea introductivă de instanţă, este total diferită şi fără nicio legătură cu faptele pentru care au fost cercetaţi ceilalţi pârâţi şi la care, în termeni destul de generali, se face trimitere în cererea de chemare în judecată.

Or, în conformitate cu prevederile art. 1.382 C. civ., solidaritatea debitorilor din raportul de răspundere civilă delictuală este instituită pentru autorii uneia şi aceleiaşi fapte delictuale cauzatoare de prejudicii.

A mai precizat şi că se poate ajunge la angajarea răspunderii solidare numai împotriva participanţilor la una şi aceeaşi faptă cauzatoare de prejudiciu, neexistând solidaritate între autorii unor fapte prejudiciabile diferite, chiar dacă este vorba despre o singură victimă în patrimoniul căreia s-au produs pagubele.

În consecinţă, în privinţa obiectului, cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să arate în mod clar valoarea prejudiciului produs de fiecare dintre faptele enumerate generic în expunerea motivelor de fapt ale cererii, cu indicarea distinctă a autorilor fiecăreia dintre fapte şi între care ar exista pretinsa solidaritate, motiv pentru care a considerat că este incidentă sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, s-a referit şi la faptul că petitul cererii de chemare în judecată include exprimări vagi privitoare la actualizarea sumei cu rata inflaţiei - în privinţa căreia a precizat că poate fi efectuată doar de către executorul judecătoresc, conform art. 628 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului - fără a se indica un moment de început şi un moment de sfârşit al curgerii acesteia, astfel încât, cu privire la aceste solicitări, a apreciat că nu există o motivare în fapt, cererea de chemare în judecată fiind nulă şi din această perspectivă.

Totodată, a susţinut şi că prima instanţă a dat o corectă rezolvare excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată, fiind stabilit în mod legal că este în sarcina reclamantului să indice în concret, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar nu prin trimitere la alte acte, care sunt faptele delictuale puse în sarcina fiecăruia dintre pârâţi, pentru că altfel instanţa ar fi pusă în situaţia de a se substitui reclamantului în interpretarea unor acte şi în stabilirea intenţiei reclamantului cu privire la modalitatea în care funcţionează angajarea răspunderii civile delictuale raportat la un ansamblu de fapte a căror corelare revine tot în sarcina reclamantului.

De asemenea, în mod judicios, a statuat că, fiind vorba de fapte distincte, este cu atât mai necesar ca reclamantul să particularizeze contribuţia fiecărui pârât la fiecare faptă.

A precizat şi că în mod corect a fost respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva sentinţei, din moment ce enumerarea unor înscrisuri anexate cererii de chemare în judecată nu satisface exigenţele impuse de dispoziţiile art. 194 lit c) şi d) C. proc. civ.

În mod greşit se susţine că sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată ar fi fost posibil să fie aplicată de către instanţă numai în procedura de regularizare.

Nu este vorba nici despre un formalism excesiv în stăruinţa de a i se pretinde unui reclamant ca, pentru fiecare faptă pe care o invocă în cererea de chemare în judecată, să arate atât contribuţia fiecărui pârât, cât şi întinderea prejudiciului provocat de către fiecare faptă în parte.

Nefondat este şi motivul de recurs referitor la soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. Cheltuielile de judecată au fost în mod real suportate de către parte, au caracter necesar şi sunt rezonabile faţă de activitatea depusă de către apărător, gradul de complexitate al pricinii şi importanţa cauzei pentru partea ce a avut nevoie de asigurarea apărării.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât J. a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât motivarea acestuia nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat că recurentul s-a aflat în eroare când a prezentat situaţia factuală, din moment ce faptele presupus a fi săvârşite de către intimatul-pârât J. sunt infracţiuni de pericol, iar nu cauzatoare de prejudicii, acesta fiind şi motivul pentru care prejudiciul nu a fost reţinut în rechizitoriul din dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Militar Iaşi.

A arătat că în mod corect a fost admisă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată conform prevederilor art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ., din moment ce nu s-a indicat ce faptă, dintre cele 8 enumerate, a comis fiecare dintre pârâţi, făcându-se trimitere la acordurile de recunoaştere a vinovăţiei, deşi recurentul-reclamant avea cunoştinţă că intimatul-pârât J. nu a încheiat niciun acord de recunoaştere a vinovăţiei.

A mai susţinut şi că, deşi în dosarul penal a fost dispusă restituirea cauzei către Parchetul Militar în vederea completării rechizitoriului x din actul de sesizare lipsind menţiunile cu privire la latura civilă a cauzei, nu s-a indicat modul de calcul al prejudiciului reţinut şi în ce modalitate a contribuit fiecare dintre cei trei inculpaţi trimişi în judecată la producerea prejudiciului (intimatul-pârât J. fiind inculpat în respectiva cauză penală), recurentul-reclamant nu a reţinut că trebuie să individualizeze contribuţia fiecăruia dintre pârâţi şi legătura de cauzalitate, chiar şi în condiţiile în care pârâţii au solicitat, prin întâmpinare, precizări privind acest aspect.

De asemenea, a precizat că în mod corect a fost înlăturată critica recurentului-reclamant privitoare la încălcarea prevederilor art. 200 C. proc. civ., acesta făcând confuzie între anularea cererii, conform art. 200 alin. (4) C. proc. civ., şi nulitatea cererii prevăzută de art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

A solicitat şi respingerea criticii privind formalismul excesiv, în speţă nefiind aplicabil principiul referitor la accesul la o instanţă de grad superior şi jurisprudenţa în materie de formalism excesiv.

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi D., E., I., F., G. şi H., au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului.

Cât priveşte excepţia nulităţii recursului, au arătat că memoriul de recurs nu poate fi încadrat în prevederile invocate, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, în cauză, nu a fost stabilită o situaţie de fapt, nefiind judecată cauza în fondul ei, iar astfel nu au fost încălcate sau aplicate greşit norme de drept material raportat la o situaţie de fapt stabilită.

De asemenea, au arătat că recurentul a reiterat, practic, argumentele invocate în apelul formulat, corect respins de către Curtea de Apel Iaşi.

Au invocat faptul că recurentul face o confuzie între anularea cererii, conform art. 200 alin. (4) C. proc. civ., şi nulitatea cererii, prevăzută de art. 196 alin. 1it. d) şi art. 195-197 din acelaşi cod pentru acţiunea care nu cuprinde obiectul şi motivele de fapt ale acesteia.

Or, revenea în sarcina reclamantului, ca iniţiator al procedurii judiciare, să indice, în concret, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, elementele răspunderii civile delictuale pentru fiecare dintre pârâţi.

Subsecvent, trimiterea la înscrisurile ataşate poate avea exclusiv semnificaţie probatorie, însă omisiunile din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu pot fi complinite prin înscrisurile depuse odată cu aceasta.

De asemenea, în speţă, odată comunicată cererea de chemare în judecată către pârâţi şi după invocarea, prin întâmpinare, a excepţiei nulităţii, recurentul-reclamant avea posibilitatea să remedieze viciile de formă invocate în susţinerea excepţiei, întrucât instanţa de fond nu mai era în măsură să se reîntoarcă la procedura de regularizare, această etapă fiind depăşită.

Cât priveşte motivul de recurs referitor la reducerea cheltuielilor de judecată acordate în apel, au arătat că acestea nu pot fi analizate în recurs, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., făcând, în acest sens, referire şi la Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi B., L., K. şi M. au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei invocate, au susţinut că aspectele evidenţiate în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel, au precizat că aceasta este legală, în mod corect fiind dispusă respingerea cererii de apel a reclamantului.

Referitor la critica privitoare la cheltuielile de judecată acordate în calea de atac a apelului, au solicitat respingerea acesteia, având în vedere că reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate.

Prin concluziile scrise depuse în interiorul termenului de formulare a întâmpinării, intimatul-pârât C. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că în mod corect a fost admisă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, din moment ce în cauzele cu mai mulţi pârâţi, în lipsa menţionării obiectului cererii şi a valorii acestuia în raport cu fiecare pârât în parte, pârâţii nu ar putea să-şi formuleze apărări eficiente şi nici instanţa nu poate judeca şi pronunţa o soluţie corect.

Obligaţia pârâţilor este divizibilă, iar aceştia nu răspund solidar pentru prejudiciul invocat, întucât solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

Chiar dacă majoritatea pârâţilor au încheiat acorduri de recunoaştere, în ceea ce priveşte latura civilă, aceştia nu şi-au însuşit prejudiciul invocat de reclamant.

În lipsa unor criterii corecte, instanţa, din oficiu, nu poate defalca pentru fiecare pârât în parte prejudiciul pretins de către recurentul-reclamant.

A precizat că nici nu ar fi echitabil că intimatul-pârât C., în calitatea sa de gestionar înlocuitor timp de aproximativ o lună, să achite în mod egal cu gestionarul permanent sau cu comandantul unităţii.

Înscrisurile invocate de către recurent nu au menirea de a dovedi întinderea prejudiciului, vinovăţia fiecărui pârât în parte, legătura de cauzalitate dintre vinovăţie şi prejudiciu, respectiv contribuţia fiecărui pârât în parte la producerea prejudiciului.

În speţă prejudiciul nu este nici cert şi nici nu se cunoaşte întinderea acestuia în raport cu fiecare pârât în parte.

Din acest punct de vedere, acţiunea reclamantului este informă, lipsind elemente esenţiale din învestirea instanţei, pe care aceasta nu le poate aprecia din oficiu sau din probatoriu, tocmai pentru că în procesul civil operează principiul disponibilităţii părţilor.

Reclamantul nu a complet cererea de chemare în judecată ulterior invocării excepţiei de nulitate, pârâţii fiind în situaţia de a formula apărări faţă de un prejudiciu necunoscut, incert, care izvorăşte dintr-o faptă ilicită care nu se cunoaşte. Era necesar, pentru acurateţe juridică, ca prejudiciul să fie defalcat pentru fiecare pârât în parte, precizându-se, totodată, care anume acţiuni/inacţiuni l-au cauzat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi D., E., I., F., G. şi H., respectiv B., L., K. şi M., prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei nulităţii recursului, precizând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 196 alin. (1) cu referire la art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ., fără a ţine seama de dispoziţiile art. 200 alin. (3) din acelaşi cod.

Intimatul-pârât J. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului A., prin care a arătat că susţine apărările formulate în cuprinsul acesteia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat prin raportare la criticile acestuia şi la normele de drept incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul său întemeiat.

Deşi şi-a fundamentat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul formulat este susceptibil de încadrare în motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., văzând că se atacă o soluţie de anulare a cererii de chemare în judecată pentru neregularităţi de ordin formal, în timp ce argumentele de nelegalitate a acesteia sunt invocate cu trimitere la o greşită interpretare şi aplicare a normelor de procedură - respectiv, a celor date de prevederile art. 196 alin. (1) cu referire la art. 194 lit. c) şi d), la neaplicarea art. 200 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa încălcării dreptului reclamantului de acces la instanţă.

Aşa cum s-a reţinut şi la termenul de dezbatere a recursului, modul de susţinere a căii de atac de către recurent nu atrage nulitatea acestuia pentru neîncadrarea motivelor formulate în cele permise de legiuitor şi enunţate în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-au apărat intimaţii-pârâţi, ci îl face susceptibil de o reîncadrare a criticilor în cele ce corespund în mod real motivelor de nelegalitate invocate.

Criticile susţinute pe calea recursului sunt îndreptăţite, dovedindu-se că soluţia primei instanţe, menţinută în urma controlului judiciar din apel, de anulare a cererii de chemare în judecată pentru deficitara motivare în fapt a acesteia este una nelegală şi excesivă, deopotrivă.

- Soluţia criticată este nelegală întrucât, aşa cum susţine reclamantul, cererea nu este afectată de vicii de formă dintre cele enunţate expres în cuprinsul art. 196 alin. (1) şi descrise în cuprinsul art. 194 C. proc. civ. care să împiedice efectuarea cercetării judecătoreşti de către instanţă şi dezlegarea raporturilor juridice litigioase deduse judecăţii.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel (asemenea primei instanţe) cererii nu îi lipseşte obiectul şi nici valoarea lui, identificate în raport cu solicitarea de obligare a pârâţilor în solidar la plata sumei de 223.727,20 Ron ce reprezintă valoarea de înlocuire a cantităţii de 34.255,46 kg combustibil de tip M cu care a fost alimentată UM 010284 L Iaşi şi care s-a stabilit că lipseşte din gestiune.

De asemenea, cererii nu îi lipseşte nici "arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea" (art. 194 lit. d) C. proc. civ.) cât timp în descrierea faptelor din cuprinsul acesteia reclamantul a indicat că pârâţii sunt toţi angajaţi ai UM 010284 L Iaşi şi că prejudiciul este urmarea încălcării şi îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor de serviciu ale acestora, fapte ce se circumscriu prevederilor art. 1349 alin. (1), art. 1350, art. 1357 şi art. 1370 C. civ.. Cât priveşte faptele imputate pârâţilor, acestea au fost explicitate cu trimitere la:1)neexecutarea măsurătorilor zilnice ale cantităţilor de combustibil existente în gestiune; 2)neînscrierea acestor măsurători în registrul de măsurători zilnice; 3)înscrierea eronată sau înscrierea unor date nereale; 4)gestionarea deficitară şi ineficientă a consumurilor de combustibil; 5)lipsa unei evidenţe clare a măsurătorilor; 6)neefectuarea reală şi corectă a inventarierii lor; 7)înscrierea în listele de inventariere prin confirmarea stocurilor înscrise în condiţiile în care acestea nu exprimau realitatea pe teren; 8)depozitarea combustibilului tip M în rezervoare care nu au fost calibrate, toate aceste fapte fiind săvârşite prin încălcarea prevederilor legale din "L 8/4 Instrucţiuni privind manipularea şi depozitarea carburanţilor - lubrefianţilor, lichidelor speciale şi a tehnicii de resort" aprobate prin O.M.Ap. N. nr. M 149 din 11.10.2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Ceea ce s-a reproşat reclamantului şi s-a considerat - în viziunea instanţelor de fond - că nu satisface exigenţele de formă impuse prin dispoziţiile art. 194 lit. d) C. proc. civ. a fost lipsa individualizării faptelor imputate fiecăruia dintre pârâţi şi neparticularizarea contribuţiei fiecăruia dintre aceştia la generarea prejudiciului reclamat.

Or, astfel după cum în mod pertinent critică reclamantul, faptele care au determinat producerea prejudiciului au fost precizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată la filele x, în timp ce "particularizarea acestora" pentru fiecare pârât nu constituia o obligaţie impusă prin dispoziţiile art. 194 lit. d) din C. proc. civ., ci urma a fi determinată de către instanţă cu prilejul cercetării cauzei, prin prisma probatoriului ce avea a fi administrat.

Nu se poate susţine în mod rezonabil că "neparticularizarea contribuţiei fiecărui pârât la fiecare faptă" - potrivit considerentelor avute în vedere de tribunal şi susţinute prin decizia de apel - atrage caracterul incomplet al cererii de chemare în judecată din punct de vedere al indicării obiectului şi valorii lui (art. 194 lit. c) C. proc. civ.) ori al arătării motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază aceasta (art. 194 lit. d), înţelegându-se de altfel din expunerea situaţiei de fapt din cuprinsul acţiunii că o atare particularizare nici nu era necesară deoarece, potrivit viziunii reclamantului, imputarea faptelor explicitate îi viza pe fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată care, în virtutea atribuţiilor de serviciu şi prin modul defectuos în care au fost îndeplinite, au săvârşit pe rând şi în concurs faptele arătate. Confirmarea acestor acuzaţii şi verificarea măsurii în care sarcinile de serviciu ale pârâţilor se suprapuneau unora sau tuturor faptelor imputate de reclamant ţinea de administrarea probelor şi de cercetarea în fond a cauzei, neputându-se invoca şi sancţiona de către instanţă o deficitară descriere a situaţiei de fapt prin neparticularizarea faptelor imputate şi contribuţiei fiecărui pârât la producerea pagubei.

De altfel, pentru a justifica o pretinsă neregularitate de ordin formal a cererii, instanţele de fond au recurs în mod nefiresc la o serie de argumente care ţin de elementele de fond ale litigiului şi de evaluarea acestora, cum sunt cele prin care s-a invocat conţinutul art. 1382 C. civ. şi faptul că solidaritatea debitorilor din raportul de răspundere civilă delictuală este instituită pentru autorii uneia şi aceleiaşi fapte ori cele prin care s-a arătat că nu ar fi existat acorduri de recunoaştere a vinovăţiei în procesul penal pentru pârâţii J. şi C..

Înalta Curte apreciază însă că nici măcar invocarea argumentului de text - cu trimitere la dispoziţiile art. 1382 C. civ. - nu este în măsură să justifice cerinţa de ordin formal impusă de instanţele de fond întrucât acestea omit faptul că tocmai pentru situaţii precum cele deduse judecăţii prin cererea reclamantului, legiuitorul a instituit reglementări menite să uşureze, deopotrivă, sarcina "acuzării", dar şi pe cea a "cercetării", stabilind spre exemplu în conţinutul art. 1370 C. civ. (text de lege regăsit şi între cele ce au dat temei cererii reclamantului) că "Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă". Tot astfel, subsecvent textului de lege invocat de instanţele de fond ca argument al impedimentelor în cercetarea cauzei date de "deficienţele" motivării în fapt a cererii reclamantului (art. 1382 din C. civ.) se regăseşte textul art. 1383 care stabileşte că "Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului".

Iată, deci, că la nivel de dispoziţii legale, instanţele dispuneau de instrumente suficiente cât să asigure judecata de fond a cauzei în raport de descrierea situaţiei de fapt regăsite în cererea de chemare în judecată - chiar pentru ipoteza în care mai mulţi făptuitori sunt acuzaţi de săvârşirea mai multor fapte ilicite, a căror înlănţuire rezultă din chiar descrierea acestora şi a căror materializare se susţine că a cauzat paguba a cărei reparare se urmăreşte - fără a fi necesare particularizări suplimentare în privinţa faptelor ori participaţiei la cauzarea prejudiciului.

- Soluţia atacată este şi excesivă, după cum cu îndreptăţire critică reclamantul, şi aceasta în primul rând, în raport cu circumstanţele procedurale în care aceasta a fost adoptată.

Se reţine, sub acest aspect, că într-o primă etapă, cererea de chemare în judecată a fost considerată regulat formulată din punct de vede al cerinţelor legale de ordin formal instituite prin art. 194 - 197 C. proc. civ., nefiind deci supusă procedurii de regularizare reglementată de art. 200 C. proc. civ., ci primind termen direct în şedinţă publică la 2 februarie 2022.

Anularea cererii pentru caracterul său deficitar cât priveşte motivarea în fapt a survenit ca urmare a invocării unei atare apărări prin întâmpinarea pârâtului A. (comunicată reclamantului) şi discutării acesteia la unicul termen de judecată acordat în cauză (2 februarie 2022).

Este corect argumentul instanţei de apel care reţine că, deşi depăşită etapa prealabilă scrisă a procedurii judiciare civile, instanţa de judecată dispune în continuare de posibilitatea de a aplica sancţiunea anulării cererii în raport de situaţiile prevăzute de art. 196 alin. (1) C. proc. civ. (procedura regularizării cererii reglementată în cuprinsul art. 200 C. proc. civ. fiind una necontencioasă, astfel că măsurile dispuse de instanţă în această etapă nu sunt înzestrate cu atributul autorităţii de lucru judecat).

Deşi corect însă, argumentul nu răspunde criticii reclamantului care, în esenţă, s-a plâns de neaplicarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 200 alin. (3) (la care trimite în mod expres art. 196 alin. (1) C. proc. civ.), prin aceea că instanţa i-a anulat direct cererea de chemare în judecată fără a-i comunica lipsurile şi a-i da un termen specific (de 10 zile pentru) pentru remedierea ori complinirea acestora.

Este îndreptăţită critica acestuia potrivit căreia comunicarea despre care face vorbire art. 200 alin. (3) din C. proc. civ. nu poate fi complinită de comunicarea întâmpinării prin care unul dintre pârâţii chemaţi în judecată invocă nulitatea cererii pentru deficienţe de ordin formal, mai ales în contexte similare celui din prezenta cauză, în care cererea de chemare în judecată a fost văzută, într-o primă etapă, ca fiind completă şi nesusceptibilă de regularizare (motiv pentru care i s-a stabilit termen în şedinţă publică) pentru ca ulterior partea să afle despre schimbarea opiniei instanţei asupra neîntrunirii cerinţelor de ordin formal, însă abia după anularea cererii sale.

Ceea ce a contestat reclamantul în calea de atac a apelului (ulterior şi pe calea recursului) a fost nu posibilitatea instanţei de anulare a cererii de chemare în judecată în temeiul art. 196 alin. (1) C. proc. civ., în afara procedurii regularizării cererii, ci sancţionarea sa prin anularea cererii pentru caracterul deficitar al motivării sale în fapt semnalat ca atare nu de instanţă, ci de unul dintre pârâţi pe calea întâmpinării, fără ca necesitatea complinirii lipsurilor să îi fie impusă printr-o dispoziţie a instanţei care să îi fie adusă la cunoştinţă.

Circumstanţele procesuale în care instanţa a acţionat, chiar dacă dispunea în continuare de posibilitatea legală de a aplica norma art. 196 alin. (1) C. proc. civ., nu au fost decât unele de natură să surprindă partea şi să-i afecteze dreptul de acces la instanţă, aceasta nefiind informată asupra presupuselor deficienţe ale cererii sale (de care a aflat abia ulterior anulării acesteia) şi neavând posibilitatea, eventual, de a le complini într-un termen acordat în acest sens.

Deşi instanţa de apel reţine că reclamantul a fost informat asupra "sesizării" privind viciile de formă ale cererii sale prin întâmpinarea pârâtului A., ce i-a fost comunicată, şi că a avut posibilitatea efectivă/timpul necesar de a remedia deficienţele, aceasta omite că standardul normei a cărei neaplicare este criticată de reclamant - art. 200 alin. (3) C. proc. civ. - este acela al măsurilor care sunt dispuse ori aparţin instanţei, ceea ce a lipsit judecăţii înfăptuite de tribunal. Respectarea acestui standard era cu atât mai necesară cu cât aceeaşi instanţă considerase iniţial cererea ca fiind conformă, ea neputând sancţiona neconformarea reclamantului cerinţelor de formă pretinse de pârât, astfel cum se înţelege că s-a întâmplat din circumstanţele procedurale în care tribunalul a acţionat.

Sub un al doilea aspect, soluţia adoptată este excesivă deoarece nu respectă criteriul proporţionalităţii.

În jurisprudenţa sa (cauza Hasan Tunc şi alţii împotriva Turciei, pct. 32-33 şi cauza Zubac împotriva Croaţiei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aplicarea normelor de procedură, instanţele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bunei administrării a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului. Chiar în cazul unei indicări inexacte ori incorecte a obligaţiilor procesuale care trebuie respectate de părţi, instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice fiecărei cauze în parte şi să evite aplicarea normelor de procedură relevante într-un mod prea rigid.

Justificând legalitatea soluţiei adoptate în cauză de tribunal, în parametrii art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei CEDO, instanţa de apel a reţinut că măsura dispusă (anularea cererii) este prevăzută de lege (art. 196 alin. (1), că urmăreşte un scop legitim - buna administrare a justiţiei şi respectarea dreptului la apărare al pârâţilor - este necesară şi proporţională cu scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor de procedură, apreciere bazată pe observaţia că lipsa menţiunilor în discuţie, esenţiale în redactarea cererii de chemare în judecată, a pus instanţa în imposibilitate de a soluţiona cauza.

Aşa cum s-a arătat în prima parte a prezentei analize, dedicate verificării caracterului legal al soluţiei, s-a reţinut, pe de o parte, că cerinţa formală impusă de instanţa de fond cererii de chemare în jucată - a particularizării contribuţiei fiecărui pârât la fiecare faptă şi la cauzarea rezultatului păgubitor - se referă la elemente ale litigiului care ar fi trebuit să facă parte din cercetarea judecătorească şi să fie determinate pe bază de probe, neconstituind elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, s-a reţinut că, şi în absenţa acestora, instanţa nu era împiedicată de a judeca litigiul, după cum nici pârâţii nu puteau fi împiedicaţi de a-şi face apărările necesare în raport cu faptele imputate prin cererea de chemare în judecată.

În aceste condiţii, anulând cererea de chemare în judecată pentru motivul neindicării particularizate a contribuţiei fiecărui pârât la fiecare din faptele imputate şi la rezultatul păgubitor, instanţa de fond (a cărei soluţie a fost validată de cea din apel) a dovedit un formalism excesiv, sancţionând pretinse lipsuri ale cererii de chemare în judecată care ar fi trebuit să facă obiectul cercetării sale judecătoreşti, încălcând în acest fel dreptul reclamantului la acces la instanţă (a cărui cerere a fost anulată în loc să fie judecată) fără posibilitatea de a mai fi remediată vătămarea produsă în acest fel.

Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 497 şi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, găsind întemeiat recursul, îl va admite şi va casa decizia atacată şi sentinţa nr. 490/25 februarie 2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre soluţionare aceluiaşi tribunal, potrivit solicitării recurentului-reclamant, în cauză fiind îndeplinite condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Dată fiind soluţia asupra recursului, care a impus casarea ambelor hotărâri de fond prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii de plată a cheltuielilor de judecată faţă de pârâţi, devine lipsită de interes analiza criticilor de recurs prin care se contestau ca excesive sumele la plata cărora acesta a fost obligat, urmând ca obligaţiile de plată a cheltuitelor de judecată să fie stabilite funcţie de rezultatul procesului şi după finalizarea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi, prin Direcţia Generală Juridică, împotriva deciziei nr. 22/2023 din 18 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa nr. 490/2022 din 25 februarie 2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.