Delictual liability for moral damages: limits of freedom of expression and admissibility of media responses as written evidence in proving injurious statements

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova în data de 14.06.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 210.000 de RON, cu titlu de daune morale derivate din lezarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantului raportat la dispoziţiile art. 72 coroborat cu dispoziţiile 253 alin. (4) C. civ. obligarea pârâtului ca, pe cheltuiala proprie, să publice hotărârea definitivă pronunţată în prezenta cauză în ziarul "C.", pe platforma electronică www. C..ro, precum şi în alte două ziare cu cea mai largă răspândire naţională, raportat la dispoziţiile art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 21 din Constituţie, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 117 şi art. 150 din Codul administrativ, art. 26, art. 72, art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa nr. 2583 din 26 octombrie 2021, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 3321 din 12 decembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentinţa apelată şi rejudecând, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral.

A obligat pârâtul ca, pe cheltuiala proprie, să asigure publicarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în prezenta cauză pe platforma electronică www.x.ro.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.957,37 RON, reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul B., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

- În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, principiului dreptului la apărare şi a principiului legalităţii.

Astfel, referitor la rolul judecătorului şi la obligaţia acestuia de a-şi forma o convingere prin utilizarea oricărui mijloc legal, precum şi de a stărui asupra situaţiei deduse judecăţii, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 250 C. proc. civ., din materia probelor.

De asemenea, a invocat şi faptul că prevederile art. 255 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

În speţă, relaţiile solicitate de instanţa de judecată nu se referă la informaţii de natura celor la care se referă textul anterior citat, ci la aspecte privind fapta personală a unei terţe persoane, ea reprezentând, în fapt, răspunsul la o întrebare adresată în afara oricărui cadru procesual.

Or, un astfel de răspuns poate avea valoare de probă în cadrul procesului civil numai prin administrarea unei declaraţii de martor, ori a unui interogatoriu al părţii.

Rezultă că dispoziţiile art. 250 au drept rol, pe de o parte, determinarea obiectului probei, iar, pe de altă parte, enumerarea mijloacelor de probă permise de lege a fi administrate, la propunerea părţilor sau a instanţei de judecată.

În concret, în speţă, prin încheierea din data 24.10.2022, s-a încuviinţat în parte cererea reclamantului privind completarea probatoriului, în sensul emiterii unei adrese ziarului "C.", care să comunice dacă între semnatara articolului şi intimatul-pârât a existat vreo discuţie, iar în caz afirmativ, dacă acea discuţie a fost redată fidel în cuprinsul articolului care face obiectul cauzei, relaţiile solicitate fiind depuse la dosar în 21 noiembrie 2022.

Precizează că, în mod nelegal, instanţa de apel şi-a fundamentat întreaga hotărâre, prin care a schimbat întrutotul soluţia dispusă de prima instanţă, pe o probă admisă şi administrată în mod nelegal, care nu este prevăzută de lege ca fiind un mijloc de probă admisibil, asupra căreia a statuat în şedinţa de judecată din data de 24.10.2022 că "va aprecia valoarea probatorie a adresei efectuată la momentul pronunţării asupra soluţiei".

Prin urmare, instanţa de apel a schimbat, în mod nelegal, soluţia primei instanţe cu privire la existenţa faptei ilicite, bazându-se pe această probă şi conferindu-i acesteia o valoare probatorie absolută.

Astfel, instanţa de apel a dispus obţinerea unor relaţii de la D. S.R.L., considerând că în acest fel a fost admisă şi va fi administrată proba cu înscrisuri solicitată prin cererea de apel.

Consideră că, prin emiterea adresei anterior menţionate, în realitate, a fost administrată proba cu martori, probă din care intimatul-reclamant era decăzut şi la care, mai mult, renunţase, întrucât aceasta reprezintă răspunsul unei terţe persoane, care nu este parte în cauză şi care nu poate fi considerată ca reprezentând un înscris.

În acest sens, menţionează că înscrisul sub semnătură privată este definit ca fiind acel înscris "care poartă semnătura pârţilor, indiferent de suportul său material" şi care face dovada faptului disputat "între părţi până la proba contrară".

Or, este evident că adresa emisă de D. S.R.L. nu se încadrează în condiţiile cerute de lege pentru a fi considerat un înscris sub semnătură privată, acesta fiind în realitate declaraţia/mărturisirea unei alte persoane, căreia instanţa îi dă prevalenţă faţă de susţinerile recurentului-pârât şi prin care se probează modalitatea în care a fost perceput de această persoană pretinsa faptă ilicită ce face obiectul prezentului dosar.

Astfel, răspunsul unei persoane cu privire la o anumită chestiune poate fi obţinut: fie prin audierea sa ca martor, sub jurământ, respectând garanţiile privind solemnitatea şi veridicitatea acestei probe, aducând la cunoştinţa persoanei prevederile C. pen. privind consecinţele mărturisirii în fals a aspectelor cunoscute, precum şi a dreptului la apărare, fie prin administrarea interogatoriului unei părţi.

De asemenea, recurentul afirmă şi că i-a fost suprimată orice cale de a combate aspectele prezentate în această adresă, în condiţiile în care această probă se aseamănă cu audierea unui martor, însă care nu a permis adresarea unor întrebări sau a unei alte strategii de apărare.

Mai mult, această probă neprevăzută de lege a căpătat o valoare absolută şi discreţionară, întrucât nu a fost coroborată cu nicio altă probă şi a fost, astfel, aptă să conducă la schimbarea fundamentală a soluţiei pronunţate în primă instanţă.

Este adevărat că, în virtutea rolului său activ în aflarea adevărului, judecătorul are obligaţia de a a stărui asupra situaţiei deduse judecăţii şi de a administra totalitatea probelor necesare pentru lămurirea sa, însă, în ceea ce priveşte administrarea unei probe testiomoniale în lipsa respectării regulilor privind audierea martorilor şi îmbrăcând această probă sub forma unui înscris, este clar că acest mijloc, la care instanţa a recurs, nu este unul legal.

Precizează, totodată, şi că, în realitate, instanţa de apel nu a recurs la obţinerea respectivelor relaţii în mod legal, iar modalitatea în care acestei probe i s-a dat o valoare probatorie discreţionară reprezintă în mod vădit un viciu care afectează legalitatea deciziei atacate.

Invocă şi faptul că este clar că această probă încalcă, pe lângă principiul aflării adevărului şi al dreptului la apărare, şi principiul legalităţii, întrucât această probă, neprevăzută de lege, a fost admisă şi administrată în afara legii.

Sub un al doilea aspect, recurentul invocă faptul că intimatul-reclamant a modificat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, încălcând, astfel, principiul prevăzut de art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care stabileşte principiul tantum devolutum quantum iudicatum, în sensul că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Astfel, prin raportate la cele susţinute de către partea adversă, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel, invocă existenţa unei distincţii între temeiurile pe care acesta fundamentează existenţa pretinsei fapte ilicite: în timp ce în cererea de chemare în judecată pretinde că fapta ilicită constă în aparenta declaraţie acordată de către recurent unor jurnalişti, în cererea de apel învederează că temeiul pretinsei fapte ilicite este reprezentat de însuşi articolul de presă publicat în ziarul "C.".

În acest sens, intimatul-reclamant precizează în cererea de chemare în judecată că "fapta ilicită săvârşită de către parat cu vinovăţie este proferarea publică, într-un ziar notoriu şi de interes, cu trafic lunar de 12,2 milioane de vizitatori, a unor cuvinte insultătoare şi injurioase la adresa reclamantului", în timp ce în cuprinsul cererii de apel arată că "apelantul a dovedit săvârşirea faptei ilicite de către Primar întrucât a depus articolul publicat în ziarul C.".

Aşadar, consideră că intimatul-reclamant a schimbat temeiul de fapt al pretenţiei sale, invocând prin cererea de apel, ca temei al faptei ilicite, nu pretinsa declaraţie oferită de către primar, ci articolul publicat în ziarul "C.".

Mai mult, arată şi faptul că instanţa de apel nu a stabilit în mod clar care este fapta ilicită şi deci, a dat curs schimbării cadrului procesual realizat şi a pronunţat o hotărâre contradictorie, în raţionamentul acesteia fiind evidenţiate ambele fapte descrise de partea adversă în cele două etape ale procesului civil, aspect care, în opinia recurentului, încalcă dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

- În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a precizat că soluţia pronunţată nu are corespondent în considerentele hotărârii, acestea neîndeplinind cerinţele legale în ceea ce priveşte motivarea hotărârii judecătoreşti, astfel cum este prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

Recurentul face referire la dispoziţiile art. 1.349 C. civ., care expune ideea potrivit căreia răspunderea civilă delictuală se caracterizează printr-o obligaţie de reparare a prejudiciului, care se stabileşte în sarcina autorului acestuia şi care îndeplineşte o funcţie reparatorie, fiind un mijloc de apărare a drepturilor subiective, cu condiţia, însă, de a se fi dovedit, dincolo de orice dubiu, atât săvârşirea unei fapte ilicite, cât şi împrejurarea că respectiva faptă ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie şi a generat prejudicii celui care pretinde atragerea acestei răspunderi de la o altă parte.

Precizează că, pentru a se putea pronunţa o soluţie prin care, analizând susţinerile părţilor, să se dispună angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina sa pentru o faptă ilicită, instanţa trebuia să stabilească, cu prioritate, care este fapta cauzatoare de prejudicii.

Or, în cauză, instanţa de apel nu stabileşte, cu exactitate, care este în concret pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, alternând între cele două fapte precizate de intimatul-reclamant, prin care acesta a schimbat cadrul procesual, fapt care conduce la contradictorialitatea hotărârii.

Astfel, iniţial, analizând admisibilitatea apelului şi respingând în totalitate apărările recurentului-pârât cu privire la modalitatea de săvârşire a faptei, curtea observă că fapta ilicită este reprezentată de acţiunea sa "de a profera, prin intermediul presei, afirmaţii injurioase la adresa reclamantului-apelant", pentru ca ulterior să constate că "se reţine în cauza de faţă că apelantul-reclamant a susţinut că pârâtul-intimat, în cadrul unei discuţii telefonice purtate cu jurnalişti ai publicaţiei C., l-ar fi caracterizat pe reclamant ca fiind psihopat, afirmaţie care a fost preluată într-un articol de presă postat pe site-ul www.x.ro".

Continuând raţionamentul stabilirii faptei în mod eronat, Curtea reţine că "spre deosebire de prima instanţă, Curtea apreciază că în cauză a fost dovedită săvârşirea faptei ilicite de către intimatul-pârât, ce constă în folosirea unor cuvinte injurioase la adresa apelantului-reclamant, în scopul de a aduce atingere credibilităţii şi demnităţii acestuia, depăşindu-se din partea pârâtului limitele impuse de exercitarea cu bună-credinţă şi în condiţiile permise de lege a dreptului la libera exprimare".

În final, se revine la descrierea faptei prejudiciabile ca fiind apariţia articolului în presă, reţinându-se că "din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că articolul de presă conţinând afirmaţiile denigratoare ale pârâtului, susceptibile de a schimba percepţia publică în legătură cu reclamantul şi cu activitatea desfăşurată de acesta, au fost citite de un număr considerabil de persoane".

Drept urmare, afirmă că, în mod contradictoriu, instanţa a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pe baza unui raţionament contradictoriu în ceea ce priveşte identificarea pretinsei fapte ilicite, element fără de care răspunderea recurentului nu poate fi angajată.

Aşadar, arată că, instanţa de apel nu stabileşte, în realitate, care este fapta în raport cu care analizează mai departe producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate sau vinovăţia.

Astfel, deşi pe de o parte stabileşte fapta ilicită ca fiind reprezentată de publicarea unui articol de presă ulterior, în mod contradictoriu reţine că, în speţă, sunt îndeplinite cerinţele atragerii răspunderii civile delictuale raportat la afirmaţii pretins a fi fost enunţate de către recurent în cadrul unei convorbiri telefonice.

În acest context, susţine că instanţa de apel, în mod alternativ, se referă la două fapte, cea de a vorbi la telefon cu jurnalistul şi cea de a profera, prin intermediul presei, afirmaţii ofensatoare, fapte care, prin natura acestora şi prin modalitatea în care se pretinde că au fost săvârşite, nu pot aparţine aceleiaşi persoane.

Or, dincolo de împrejurarea că instanţa de apel nu motivează în niciun fel care au fost considerentele în raport cu care o discuţie telefonică, în afara oricărui cadrul oficial, ar putea fi de natură să genereze, prin ea însăşi, prejudiciul invocat de intimatul-reclamant, raţionamentul logico-juridic este oricum contradictoriu cată vreme prejudiciul este reţinut de către instanţă ca fiind determinat de apariţia pretinselor susţineri ale recurentului în presa online, prin intermediul unui articol aparţinând unei alte persoane.

- În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., ca urmare a respingerii, prin încheierea din 24 octombrie 2022, a susţinerilor acestuia privind lipsa calităţii procesuale pasive, pentru faptul că a figurat la judecata în primă instanţă în calitate de pârât.

Precizează că în sarcina intimatului-reclamant exista obligaţia de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, aceasta decurgând din motivarea în fapt şi în drept a cererii formulate, susţinută de mijloace de probă.

În conformitate cu prevederile art. 470 alin. (4) coroborat cu art. 194 lit. e) C. proc. civ., cu trimitere la art. 150 C. proc. civ., dacă dovada calităţii procesuale active şi pasive se face prin înscrisuri, apelantul trebuie sa le propună prin cererea de apel şi să le anexeze acesteia.

În speţă, arată că, din probele depuse la dosar şi din cele invocate de către intimatul-reclamant prin intermediul cererii de apel, nu rezultă calitatea procesuală a recurentului.

Cu toate acestea, contrar dispoziţiilor legale referite, instanţa de apel a respins, prin încheierea de şedinţă din data de 24.10.2022, susţinerile privind lipsa calităţii procesual pasive a recurentului, reţinând în mod superficial că "apreciază că intimatul are calitate pasivă prin simplul fapt că a figurat la judecata fondului ca şi pârât".

Afirmă că instanţa de apel nu a oferit o motivare soluţiei privind această excepţie, iar, pe de altă parte, minima "apreciere" oferită de aceasta este în mod vădit nelegală, fiind dată printr-o greşită interpretare a normelor de drept.

Totodată, arată că instanţa de apel creează aparenţa că, în realitate, nu soluţionează excepţia calităţii procesuale pasive - condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, ci verifică legitimitatea procesuală, ca pe un aspect de procedură legat de cadrul procesual din apel.

Or, în realitate, instanţa de apel a soluţionat o altă excepţie, iar nu pe cea a lipsei calităţii procesual pasive legate de fondul dreptului, pronuntându-se asupra unei legitimităţi procesuale care nu este prevăzută de dispoziţiile C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, recurentul arată şi că hotărârea atacată a fost dată şi cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1.349, art. 253 alin. (4), art. 72 alin. (2) şi art. 16 C. civ.

Pornind de la dispoziţiile legale anterior menţionate, rezultă că orice atingere adusă onoarei sau demnităţii unei persoane fizice trebuie să se circumscrie unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie şi care a produs un prejudiciu real şi efectiv reclamantului.

În acest sens, invocă faptul că instanţa de apel nu a stabilit în mod clar care este fapta ilicită care a condus la pronunţarea hotărârii în temeiul căreia a fost angajată răspunderea civilă delictuală a recurentului pentru pretinsul prejudiciu pe care l-a încercat partea adversă.

Aşadar, rezultă cu putere de evidenţă că instanţa de apel nu a interpretat în mod corect dispoziţiile legale, întrucât numai printr-o interpretare eronată ar fi putut ajunge la concluzia întrunirii tuturor condiţiilor acestei forme de răspundere.

Or, de vreme ce instanţa de apel circumstanţiază prejudiciul invocat de intimatul-reclamant ca fiind determinat de impactul unui articol de presă asupra imaginii publice a acestuia, raţionamentul în raport cu care, ulterior, aceeaşi instanţă se pronunţă în sensul atragerii răspunderii civile delictuale a recurentului contravine prevederilor art. 1.349 alin. (1) C. civ., care reglementează obligaţia generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană şi dispun că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora.

De asemenea, arată şi că este de esenţa răspunderii civile delictuale existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţie obiectivă în lipsa căreia nu se poate stabili obligaţia de reparaţie în sarcina persoanei culpabile.

Raportat la speţa dedusă judecăţii, urmează a se observa că existenţa prejudiciului, chiar de ar putea decurge din afirmaţia denigratoare expusă public de primar jurnaliştilor de la ziarul "C.", nici din această perspectivă nu ar fi suficient pentru a genera aprecierea rezonabilă a faptului că prejudiciul s-a şi produs în realitate ori este susceptibil a se produce.

Afirmă recurentul că, din moment ce nu s-a afirmat şi nu s-a făcut dovada unei alterări a opiniei publice în ceea ce priveşte persoana intimatului, or a unor împrejurări ulterioare de natură a-i afecta activitatea profesională sau viaţa privată, ca urmare a apariţiei în presă a articolului la care acesta face referire, rezultă că, în realitate, nu există un prejudiciu efectiv şi real.

Mai arată recurentul şi că în ceea ce priveşte stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, concluzia instanţei de apel rezultă, de asemenea, dintr-o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor de drept material, neputându-se stabili o legătură de tip cauză-efect între fapta apariţiei articolului în ziar, acţiune despre care arată că nu îi aparţine, şi pretinsul prejudiciu încercat de partea adversă.

Tot astfel, şi în ceea ce priveşte cerinţa vinovăţiei, hotărârea instanţei de apel este dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, având în vedere că îndeplinirea acestei cerinţe este verificată în raport cu săvârşirea unei fapte ce, prin chiar natura sa, nu ar fi putut fi săvârşită de recurent, întrucât acesta nu exercită profesia de jurnalist.

Or, instanţa de apel a stabilit că recurentul este vinovat în raport cu "caracterul evident ofensator al apelativului folosit la adresa apelantului", nefiind clar dacă în raport cu fapta reprezentată de pretinsa discuţie telefonică cu jurnalişti din cadrul publicaţiei "C." sau cu cea a publicării articolului în presă.

În acest context, precizează că, în primul rând, instanţa trebuia să stabilească fără dubiu care este fapta ilicită, precum şi faptul că aceasta a fost săvârşită de către recurent, iar în al doilea rând, arată că, stabilind cele menţionate anterior, aceasta se îndepărtează de cadrul procesual stabilit în primă instanţă, întrucât, chiar de s-ar fi demonstrat conţinutul acesteia, fapta de a vorbi la telefon cu un jurnalist nu este aceeaşi cu cea de a profera afirmaţii injurioase în spaţiul public, cea din urmă fiind rezultatul publicării unui articol despre care recurentul afirmă că nu îi aparţine şi pentru care nu şi-a exprimat acordul.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 02.05.2023, în termenul legal, a formulat întâmpinare intimatul-reclamant, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte cel dintâi motiv de recurs invocat, referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (1)-(2) prin raportare la dispoziţiile art. 7 şi art. 13 C. proc. civ., arată că, pe de o parte, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu ar fi trebuit să dispună emiterea adresei, întrucât ar fi un mijloc de probă neprevăzut de lege şi ar încălca principiul aflării adevărului, iar, pe de altă parte, a susţinut că pentru a atrage răspunderea delictuală a unei persoane este necesar a se fi dovedit dincolo de orice dubiu atât săvârşirea unei fapte ilicite, cât şi împrejurarea că respectiva faptă ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie şi a generat prejudicii celui care pretinde atragerea acestei răspunderi de la o altă parte şi susţine că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel nu ar fi stabilit cu prioritate care este fapta cauzatoare de prejudicii.

În combaterea susţinerilor recurentului, intimatul precizează că, prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut că intimatul-reclamant nu ar fi dovedit săvârşirea faptei ilicite, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă autorul pretinsului articol din ziarul "C.", iar jurnalistul respectiv nu şi-ar fi însuşit articolul.

Scopul propus de intimatul-reclamant pentru emiterea adresei a fost acela de a se indica autorii articolului şi care este relaţia profesională a autorilor articolului cu ziarul "C.", cine a fost persoana care a purtat discuţia telefonică cu primarul, despre care se face vorbire în articol şi care este motivul pentru care, în cuprinsul articolului, au fost inserate replicile primarului.

Precizează că informaţiile privitoare la discuţia telefonică purtată cu recurentul şi publicată în ziarul "C." nu puteau fi oferite decât de societatea în cadrul căreia autoarele articolului îşi desfăşoară activitatea profesională.

Deşi susţine că informaţiile indicate prin adresă nu intră în sfera instituită de dispoziţiile art. 255 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu expune care sunt informaţiile care pot fi solicitate de instanţa de judecată conform acestei norme juridice.

Precizează că, în temeiul dispoziţiilor art. 255 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că raportul de colaborare dintre autoarele articolului şi ziarul "C." este notoriu, necontestat şi că rezultă din înscrisurile depuse la dosar, astfel că a încuviinţat doar în parte solicitarea intimatului-reclamant.

Din perspectiva principiului legalităţii procesului civil, intimatul-reclamant susţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 255 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., iar, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. raportat la împrejurările cauzei, a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului.

Mai mult, recurentul a fost reprezentat pe tot parcursul procesului de avocat şi a avut posibilitatea să exprime un punct de vedere asupra tuturor problemelor de drept deduse judecăţii, inclusiv să solicite administrarea oricărui mijloc de probă pentru a combate conţinutul adresei.

Mai arată intimatul-reclamant că în ipoteza în care ar fi considerat că articolul nu este conform cu realitatea şi că acea conversaţie telefonică nu a fost purtată niciodată, recurentul avea dreptul fie să formuleze cerere de chemare în garanţie a D. S.R.L., fie să adopte o poziţie publică prin care să învedereze că nu l-a catalogat niciodată pe intimat ca fiind "psihopat".

Faptul că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată recurentul a susţinut că nu îşi însuşeşte convorbirea telefonică purtată cu jurnaliştii ziarului "C.", despre care nu are niciun fel de amintire sau reprezentare, iar prin cererea de recurs a reconsiderat această susţinere, invocând încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, nu relevă o problemă de legalitate care să se încadreze în ipoteza motivului de casare instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, arată şi că instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., din moment ce, prin cererea de apel, nici nu au fost modificate părţile, cauza sau obiectul cererii de chemare de judecată şi nici nu s-au formulat pretenţii noi.

Cât priveşte temeiul de fapt, arată consecvenţa acestuia, care a fost invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, intimatul susţinând în permanenţă că fapta ilicită săvârşită de recurent este catalogarea publică, într-o publicaţie notorie şi de interes, a intimatului ca fiind psihopat.

În acest cadru procesual, curtea de apel a reţinut în mod corect că intimatul nu a procedat la schimbarea temeiului de fapt al pretenţiilor sale, având în vedere că pe tot parcursul litigiului intimatul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului, în temeiul dispoziţiilor art. 253, art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ., pentru fapta ilicită de a profera, prin intermediul presei, afirmaţii injurioase la adresa intimatului.

A mai arătat intimatul şi că susţinerea formulată de recurent din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este netemeinică, raţionamentul logico-juridic pe care este fundamentată decizia recurată atestând că problema de drept a faptei ilicite a recurentului şi a prejudiciului suferit de intimat a fost dezlegată complet şi corect de către curtea de apel.

Precizează şi că susţinerile recurentului referitoare la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt netemeinice.

Cât priveşte critica privitoare la încălcarea prevederilor art. 36 C. proc. civ. precizează că, fiind o normă de procedură, o astfel de critică se încadrează în ipoteza instituită de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, precizează că respectivul incident procedural este invocat pentru prima dată în calea de atac a recursului, cu încălcarea regulii omisso medio.

În acest sens, arată că, prin întâmpinarea la cererea de apel, recurentul a solicitat, în subsidiar, respingerea apelului ca fiind făcut împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în temeiul dispoziţiilor art. 40 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, lipsa calităţii procesuale pasive viza identitatea dintre recurent şi persoana care dobândeşte calitatea de intimat în calea de atac a apelului îndreptat împotriva sentinţei apelate.

Prin urmare, învestită cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului exclusiv din perspectiva părţilor între care trebuie să se dezbată cererea de apel, Curtea de Apel Ploieşti a respins în mod corect această excepţie.

Mai arată şi că, prin cererea de recurs, recurentul încearcă să inducă ideea potrivit căreia excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ar fi vizat raportul juridic dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

Or, în condiţiile în care nu a învestit nici prima instanţă şi nici instanţa de apel cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive din perspectiva raportului juridic dedus judecăţii, recurentul nu poate invoca această critică de nelegalitate pentru prima dată în calea de atac a recursului.

Drept urmare, afirmă că pretinsa critică de nelegalitate cu privire la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. este inadmisibilă, deoarece este invocată omisso medio şi este nefondată.

Arată, totodată, şi că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1.349, art. 253 alin. (4), art. 72 alin. (2) şi art. 16 C. civ., în condiţiile în care recurentul-pârât a afirmat că nu ar fi participat în data menţionată la niciun interviu, comunicat de presă sau orice altă modalitate de expunere publică şi că nu are nicio reprezentare despre presupusa discuţie telefonică care se pretinde că ar fi avut loc, iar ziarul "C." a confirmat faptul că jurnaliştii săi au purtat conversaţia telefonică cu recurentul în faţa primăriei oraşului Sinaia şi că aceasta a fost redată integral în respectivul articol, publicat în data de 07.07.2020.

Ştiind faptul că poartă o discuţie telefonică cu jurnaliştii ziarului "C.", recurentul a invocat numele intimatului şi l-a caracterizat pe acesta ca fiind "psihopat" pentru că "a făcut zeci de plângeri împotriva primarului, a consiliului local".

Precizează şi că recurentul a avut reprezentarea faptului că jurnaliştii vor publica discuţia telefonică într-un articol, asumându-şi acest aspect pentru a crea o percepţie publică negativă asupra intimatului.

Mai arată şi că recurentul ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că discuţia telefonică va fi publicată în ziar, precum şi obligaţia ca, indiferent de părerea sa despre intimat, să nu profereze public insulte la adresa acestuia.

Totodată, afirmă şi că, de la momentul primirii cererii de chemare în judecată şi până în prezent, recurentul nu a efectuat niciun demers prin care să dezmintă aspectele redate de ziarul "C." despre intimat.

Existenţa prejudiciului suferit de intimat decurge din afirmaţia denigratoare expusă public de recurent jurnaliştilor de la ziarul "C.", iar întinderea acestuia este atestată de traficul lunar de 12,2 milioane de vizitatori ai acestei publicaţii şi de cele 1.400 de reacţii, 139 de comentarii şi 465 de distribuiri de pe reţeaua de socializare Facebook ale articolului.

Totodată, intimatul a precizat ca fiind îndeplinite şi condiţiile existenţei unei legături de cauzalitate, respectiv a vinovăţiei recurentului, a cărui conduită este reprobabilă.

În data de 22.05.2023, în termenul legal, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părţii adverse şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că, prin demersul judiciar formulat, intimatul-reclamant a solicitat repararea, în acord cu dispoziţiile art. 253 alin. (3) lit. a) şi 254 alin. (4) C. civ., a prejudiciului moral suferit ca efect al atingerilor aduse dreptului său la demnitate, onoare şi reputaţie prin fapta ilicită a recurentului-pârât, de a îl numi "psihopat" într-o discuţie telefonică purtată cu un jurnalist din cadrul ziarului "C.", conduită exhibată ulterior în respectiva publicaţie.

Instanţa de apel, procedând la o nouă judecată asupra fondului, ca efect al admiterii apelului reclamantului şi al schimbării soluţiei primei instanţe, de respingere, ca nefondată, a acţiunii, a admis, în parte, pretenţiile formulate şi a dispus obligarea pârâtului atât la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral, cât şi la publicarea hotărârii judecătoreşti definitive din prezenta cauză pe platforma electronică www.x.ro.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa devolutivă de control judiciar a realizat un examen al criteriilor jurisprudenţiale reţinute în practica instanţei de contencios european în legătură cu mecanismul prin prisma căruia este analizat raportul dintre C. de exprimare, recunoscut de prevederile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, şi dreptul la viaţa privată, statuat de dispoziţiile art. 8 din Convenţie, care circumscrise fiind cadrului factual reţinut, au condus la reţinerea existenţei condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta ilicită de a folosi cuvinte injurioase la adresa reclamantului, în scopul de a aduce atingere credibilităţii şi demnităţii acestuia, cu depăşirea, aşadar, a limitelor dreptului la libera exprimare.

Dezlegarea dată a fost, de asemenea, fundamentată şi pe conţinutul unui înscris emis de către D. S.R.L., încuviinţat în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a efectuării unei adrese, în acest sens, de către instanţa de apel la solicitarea intimatului-reclamant, care a atestat existenţa discuţiei dintre jurnalist şi pârât, în urma căreia a fost redactat articolul de presă publicat ulterior de către "C." pe pagina sa de internet.

- Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, sub un prim aspect, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, principiului dreptului la apărare şi principiului legalităţii.

În dezvoltarea criticii, recurentul-pârât a arătat că rolul judecătorului este de a-şi forma o convingere prin utilizarea mijloacelor legale, în acord cu prevederile art. 250 C. proc. civ. şi a precizat că relaţiile solicitate publicaţiei "C." nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 255 alin. (4) din acelaşi cod, din moment ce au în vedere aspecte privind fapta personală a unei terţe persoane, care puteau fi administrate legal, în cauză, doar prin intermediul probei testimoniale sau al interogatoriului părţii.

Critica formulată are un caracter nefondat din moment ce recurentul-pârât opune încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, care prin însăşi natura sa presupune posibilitatea instanţei de a solicita explicaţii cu privire la situaţia de fapt, precum şi de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, aspectului încuviinţării, de către instanţa de apel, a emiterii unei adrese către ziarul în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea jurnalistul, în legătură cu care se afirmase existenţa convorbirii telefonice, preluate ulterior în conţinutul articolului publicat online, aspect care se reclama a fi verificat preliminar pronunţării unei soluţii în speţă.

Aşadar, administrarea de probe în vederea deplinei lămuriri a situaţiei factuale este de esenţa principiului rolului activ al judecătorului, neputând fi criticat, în sensul nerespectării acestuia, aspectul încuviinţării de noi probe, de către instanţa de apel.

Drept urmare, dată fiind maniera de formulare a respectivei susţineri, recurentul-pârât aduce, în realitate, argumente care presupun ele însele o nesocotire a principiului a cărui încălcare o invocă, motiv pentru care critica formulată va fi respinsă.

Date fiind limitele prevăzute de lege, ale controlului judiciar al instanţei de recurs, care vizează exclusiv aspecte de legalitate, nu vor fi analizate şi aspecte privitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză.

Nici restul susţinerilor subsumate acestui motiv de casare nu pot fi primite, din moment ce răspunsul publicaţiei la adresa încuviinţată de către curtea de apel, prin încheierea din 24 octombrie 2022, reprezintă un mijloc probatoriu admisibil, potrivit legii.

Astfel, contrar celor afirmate, acest element probatoriu corespunde pe deplin noţiunii juridice de înscris, definit, potrivit art. 265 C. proc. civ., ca fiind "orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare".

Cum răspunsul publicaţiei a fost menit să ofere informaţii despre un fapt juridic, în sensul normei procedurale anterior evocate, constând în existenţa unei discuţii între semnatara articolului publicat online şi recurentul-pârât, respectiv dacă aceasta a fost redată fidel în cuprinsul respectivului articol, se constată ca fiind incorecte susţinerile recurentului-pârât în sensul că proba "nu este prevăzută de lege" şi, drept urmare, că nu ar fi admisibilă.

Pentru aceleaşi considerente, va fi înlăturată şi afirmaţia recurentului-pârât potrivit căreia "un astfel de răspuns poate avea valoare de probă în cadrul procesului civil numai prin administrarea unei declaraţii de martor", din moment ce, aşa cum s-a arătat, acesta constituie un înscris administrat în mod legal de către instanţa de apel.

În atare circumstanţe, este lipsit de relevanţă că respectiva chestiune litigioasă ar fi putut fi lămurită, conform susţinerilor părţii, şi prin intermediul unui alt mijloc de probă, cât timp instanţa de apel, tocmai în exercitarea rolului său activ şi în considerarea efectului devolutiv al apelului, a reţinut concludenţa şi utilitatea respectivului înscris, nepunând în discuţie şi alte mijloace probatorii în legătură cu acelaşi fapt juridic.

Or, aprecierea dacă o probă este sau nu lămuritoare în judecata cauzei reprezintă un aspect care intră, exclusiv, în atribuţiile instanţelor de fond învestite cu cererea de încuviinţare a probatoriului respectiv şi nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, motiv pentru care va fi respinsă inclusiv critica recurentului-pârât în sensul că aceasta ar fi "căpătat o valoare absolută şi discreţionară, întrucât nu a fost coroborată cu nicio altă probă şi a fost, astfel, aptă să conducă la schimbarea fundamentală a soluţiei pronunţate în primă instanţă".

Sunt, de asemenea, nefondate susţinerile recurentului-pârât referitoare la faptul că "i-a fost suprimată orice cale de a combate aspectele prezentate în adresa emisă de D. SRL", cât timp acesta nu deduce, spre examinare, într-o manieră efectivă şi printr-o argumentare juridică propriu-zisă, critici de nelegalitate privitoare la o eventuală neobservare a principiului dreptului la apărare, care să permită verificarea conformităţii cu legea, sub acest aspect, a deciziei atacate.

Mai mult, se observă că punerea în discuţie a admisibilităţii respectivei probe, în cadrul şedinţei de judecată din 24 octombrie 2022, a avut loc cu respectarea principiului contradictorialităţii - aspect necontestat în prezenta cale de atac, recurentul-pârât, care a beneficiat de reprezentare juridică prin avocat, formulând concluzii verbale ample pe toate aspectele puse în discuţie.

Totodată, se constată şi că recurentul-pârât a arătat la următorul termen de judecată (ulterior depunerii la dosar a înscrisului în discuţie) că nu mai are cereri de formulat, motiv pentru care curtea de apel a procedat la deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în conformitate cu prevederile art. 482 raportat la art. 392 C. proc. civ., aspect care relevă, de asemenea, lipsa unei încălcări a drepturilor sale procesuale.

Sub un al doilea aspect, circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurentul-pârât a susţinut şi că intimatul-reclamant a modificat, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, din moment ce, în cererea introductivă de instanţă, ar fi invocat că fapta ilicită ar consta în declaraţia acordată unor jurnalişti, în timp ce în cererea de apel ar fi învederat că temeiul pretinsei fapte ilicite este reprezentat de însuşi articolul de presă.

Critica are caracter nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.:

"prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe (...) în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Prevederile legale evocate stabilesc una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin regula tantum devolutum quantum iudicatum, care corespunde ideii că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Aşadar, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, fiind inadmisibilă modificarea în apel a elementelor esenţiale ale acţiunii civile (obiect, cauză, părţi), aceasta întrucât instanţa de apel realizează doar un control judiciar asupra hotărârii atacate, ce nu poate avea în vedere alte pretenţii sau elemente decât cele care au format obiectul primei judecăţi, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că, analizând apărarea pârâtului, instanţa de apel, în mod judicios, a reţinut că, în cauză, nu se poate reţine o schimbare a temeiurilor de fapt (sau de drept) ale cererii de apel faţă de cele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind solicitată angajarea răspunderii sale delictuale pentru fapta ilicită de a profera, prin intermediul presei, afirmaţii injurioase la adresa reclamantului.

Astfel, se observă că, prin cererea introductivă de instanţă, intimatul-reclamant a precizat în mod expres că:

"pârâtul, personal, dar şi ocupând funcţia publică de primar al oraşului Sinaia, a apreciat public, în ziarul C., că reclamantul este psihopat, pentru că a făcut zeci de plângeri împotriva primarului, a consiliului local."

În mod similar, în cuprinsul cererii de apel s-a arătat că fapta ilicită constă în aceea că "într-o discuţie telefonică cu jurnaliştii ziarului C. primarul a considerat că are dreptul să caracterizeze un locuitor al oraşului Sinaia ca fiind psihopat pentru că a făcut zeci de plângeri împotriva primarului, a consiliului local."

Drept urmare, raţionamentul curţii de apel pe acest aspect este corect, ceea ce relevă o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., temeiul factual al pretenţiilor nefiind reprezentat de publicarea respectivului articol de presă, ci de fapta personală a recurentului-pârât, de a face afirmaţii injurioase la adresa intimatului-reclamant, care au ajuns la cunoştinţa publicului prin intermediul unui articol de presă, date fiind circumstanţele în care au fost proferate acestea.

- Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că soluţia pronunţată nu are corespondent în considerentele hotărârii, având în vedere că instanţa de apel nu a stabilit, cu exactitate, care este în concret pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, alternând între cele două fapte ilicite pretins precizate de intimatul-reclamant, prin care acesta a schimbat cadrul procesual, fapt care ar conduce, inclusiv, la contradictorialitatea hotărârii.

Subsumat criticii, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită este reprezentată de acţiunea sa "de a profera, prin intermediul presei, afirmaţii injurioase la adresa reclamantului-apelant", pentru ca ulterior să constate că "se reţine în cauza de faţă că apelantul-reclamant a susţinut că pârâtul-intimat, în cadrul unei discuţii telefonice purtate cu jurnalişti ai publicaţiei C., l-ar fi caracterizat pe reclamant ca fiind psihopat, afirmaţie care a fost preluată într-un articol de presă postat pe site-ul www.x.ro".

De asemenea, a mai invocat şi că, în continuarea raţionamentului făcut, instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită constă "în folosirea unor cuvinte injurioase la adresa apelantului-reclamant, în scopul de a aduce atingere credibilităţii şi demnităţii acestuia, depăşindu-se din partea pârâtului limitele impuse de exercitarea cu bună-credinţă şi în condiţiile permise de lege a dreptului la libera exprimare", pentru ca, în final, să constate că "din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că articolul de presă conţinând afirmaţiile denigratoare ale pârâtului, susceptibile de a schimba percepţia publică în legătură cu reclamantul şi cu activitatea desfăşurată de acesta, au fost citite de un număr considerabil de persoane".

Critica are caracter nefondat.

Astfel, cât priveşte critica privitoare la o eventuală nemotivare a deciziei atacate, prin aceea că "soluţia pronunţată nu are corespondent în considerentele hotărârii", se constată că acesta este formal invocată, din moment ce întreaga sa argumentaţie juridică cu privire la acest aspect relevă, de fapt, o pretinsă contradictorialitate a considerentelor.

Or, în ipoteza nemotivării hotărârii era necesar ca decizia atacată să conţină doar considerente care nu au nicio legătură cu natura cauzei, ipoteză neregăsită în cauză.

Pe de altă parte, se constată că instanţa de apel a prezentat într-o manieră coerentă argumentele logico-juridice pentru care a reţinut existenţa unei fapte ilicite, alături de restul condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale, astfel încât nu se poate reţine nici existenţa unei motivări contradictorii.

Or, nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor nu este subsumabilă acestui motiv de casare, perspectivă din care critica invocată nu poate fi primită.

În egală măsură, nici secunda critică de contradictorialitate, invocată de recurentul-pârât din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, curtea de apel a expus în mod coerent raţionamentul juridic care a fundamentat soluţia pronunţată, neexistând o contradicţie în ceea ce priveşte temeiul factual care a justificat constatarea existenţei faptei ilicite.

Astfel, se constată că, în cadrul expunerii situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel nu a reţinut două fapte ilicite distincte în acelaşi timp "care nu pot aparţine aceleiaşi persoane" - aşa cum eronat acreditează ideea recurentul-pârât prin prezentul recurs - şi anume, cea care îi este imputată acestuia, de a profera injurii la adresa intimatului-reclamant cu ocazia convorbirii telefonice purtate cu respectivul jurnalist, respectiv cea care ar aparţine unei terţe persoane, de "publicare a unui articol de presă", ci o unică faptă ilicită de care se face răspunzătoare partea.

În acord cu considerentele anterioare, referitoare la lipsa unei încălcări a prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., din examinarea actului jurisdicţional atacat, se observă că instanţa de apel, analizând condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului, a reţinut că fapta ilicită imputată acestuia constă în folosirea unor cuvinte injurioase la adresa intimatului-reclamant, cu ocazia unei convorbiri telefonice purtate cu jurnalişti ai publicaţiei "C.", în scopul de a aduce atingere credibilităţii şi demnităţii acestuia, depăşindu-se limitele impuse de exercitarea cu bună-credinţă şi a dreptului la liberă exprimare, afirmaţii care au fost ulterior preluate într-un articol de presă publicat pe pagina de internet a publicaţiei.

Contrar criticilor formulate, se constată că instanţa de apel nu a realizat o analiză cu privire la publicarea respectivului articol de presă, ci şi-a rezumat raţionamentul logico-juridic la analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a recurentului-pârât.

Nefiind aceasta situaţia în cauză, în realitate, recurentul-pârât nu face decât să ignore motivul fundamental care a determinat reţinerea răspunderii sale delictuale şi care constă în propria sa acţiune, iar nu în cea a unui terţ, străină de obiectul litigiului pendinte.

Împrejurarea că instanţa de apel a detaliat, în considerentele deciziei pronunţate, totalitatea circumstanţelor concrete în care a fost săvârşită fapta ilicită, prin discuţia purtată cu un jurnalist, care a fost redată ulterior în cadrul unui articol de presă, nu are valenţele pe care încearcă recurentul-pârât să i le confere, nefiind incidentă o motivare contradictorie, ci expunerea, pe larg, a contextului factual necesar corectei analize a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale.

Relevant, astfel, în conturarea cadrului factual reţinut de instanţa de apel, a fost inclusiv aspectul că afirmaţia injurioasă a fost formulată în cadrul unei discuţii purtate cu un jurnalist în legătură cu aspecte care constituiau subiecte de presă, recurentul-pârât având, deci, reprezentarea faptului că aceasta va putea ajunge în spaţiul public.

În realitate, aceste detalii sunt argumente care sprijină soluţia pronunţată, chestiuni care se referă la consolidarea soluţiei, cum prevede art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia", reprezentând, în mod judicios, elemente avute în vedere inclusiv la evaluarea cuantumului daunelor morale acordate, în acord cu criteriile jurisprudenţiale relevante ce decurg din practica instanţei de contencios european.

Aşadar, aspectul reţinut în cuantificarea indemnizaţiei stabilite pentru compensarea prejudiciului moral suferit, privitor la faptul că un număr considerabil de persoane au luat cunoştinţă de respectivele afirmaţii, ca urmare a lecturării articolului de presă, nu este în măsură să conducă la concluzia existenţei unor considerente contradictorii, din moment ce această chestiune reprezintă, în egală măsură, o consecinţă ce decurge din modalitatea de săvârşire a faptei ilicite, de către recurentul-pârât, nereprezentând, astfel, un element străin de prezenta pricină, de care acesta nu ar fi ţinut să răspundă.

Prin urmare, date fiind dezlegările clare date de către instanţa de apel aspectelor deduse judecăţii, susţinerile privitoare la existenţa unei motivări contradictorii nu pot fi primite, urmând a fi înlăturate.

- Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., ca urmare a respingerii, prin încheierea din 24 octombrie 2022, a susţinerilor acestuia privind lipsa calităţii procesuale pasive, pentru faptul că a figurat la judecata în primă instanţă în calitate de pârât.

În dezvoltarea criticii a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a soluţionat excepţia calităţii sale procesual pasive, ci a verificat legitimitatea sa procesuală, ca aspect de procedură legat de cadrul procesual din apel.

Deşi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica formulată pune în discuţie şi o eventuală încălcare a formelor de procedură, subsumabilă pct. 5 al aceluiaşi articol, urmând a fi examinată şi din această perspectivă.

Critica are caracter nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că recurentul-pârât a înţeles să solicite, prin întâmpinarea formulată în calea de atac anterioară, "respingerea apelului ca fiind făcut împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă".

Cum partea tindea, aşadar, prin apărarea formulată, la respingerea, ca nefondată, a căii de atac (cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii formulate) - unica soluţie ce i-ar fi fost favorabilă în condiţiile date (în care nu a înţeles să învestească prima instanţă cu excepţia corelativă, iar ulterior să declanşeze un control judiciar propriu prin care să tindă la o eventuală reformare a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă), instanţa de apel era, de fapt, ţinută să cerceteze dacă pârâtul justifica legitimitatea de a sta în proces, în calitate de intimat, în respectiva fază procesuală.

Aceasta în condiţiile în care prima instanţă realizase, prin hotărârea pronunţată, o analiză a condiţiilor răspunderii delictuale cu privire la recurentul-pârât, examen judiciar de drept substanţial care implica ab initio reţinerea calităţii sale de subiect al raportului juridic litigios dedus judecăţii.

În acest context, în mod judicios, s-a reţinut, de către instanţa de prim control judiciar, că recurentul-pârât justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză, întrucât a figurat la judecata în faţa primei instanţe în calitate de pârât.

Mai mult, se observă şi că, în susţinerea respectivei excepţii, prin întâmpinarea depusă în apel, recurentul-pârât a reiterat, practic, cvasi ad litteram apărările făcute în faţa primei instanţe cu privire la raportul juridic de drept substanţial, în sensul că nu îşi însuşeşte respectiva discuţie şi că nu are o reprezentare cu privire la aceasta.

Totodată, se remarcă şi că recurentul-pârât, prin avocat, a precizat, cu ocazia dezbaterilor purtate în faţa curţii de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în cadrul şedinţei de judecată din 24 octombrie 2022, că solicită ca aceasta să fie calificată drept apărare de fond.

În acest context, va fi respinsă inclusiv critica părţii în sensul că instanţa de apel nu ar fi soluţionat respectiva excepţie, câtă vreme susţinerile evocate în argumentarea respectivei apărări au fost analizate, în sensul înlăturării lor, cu ocazia verificării jurisdicţionale a pretenţiilor formulate, ocazie cu care a statuat că nu poate fi reţinută ca fiind veridică afirmaţia acestuia potrivit căreia nu a purtat discuţia redată în conţinutul articolului, dat fiind probatoriul administrat în respectiva fază procesuală.

Drept urmare, din moment ce instanţa de apel a oferit inclusiv o dezlegare asupra susţinerilor formulate de către recurentul-pârât în dezvoltarea respectivei excepţii (aspecte calificate inclusiv de acesta ca fiind apărări de fond, cum s-a arătat în cele ce preced), critica ce priveşte lipsa unei motivări asupra respectivelor aspecte va fi înlăturată.

Nici susţinerile contradictorii celor deja analizate, în sensul existenţei unui caracter nelegal al soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, de către instanţa de apel, ca efect al unei greşite interpretări a normelor de drept incidente (deşi anterior invocase însăşi nesoluţionarea respectivei excepţii), nu pot fi primite.

Astfel cum s-a arătat, soluţia de respingere a susţinerilor cu privire la lipsa existenţei discuţiei purtate între recurentul-pârât şi o jurnalistă din cadrul publicaţiei "C.", în care au fost proferate respectivele injurii la adresa intimatului-reclamant, a fost fundamentată pe conţinutul unui înscris administrat în faza apelului, reprezentat de răspunsul furnizat de către D. S.R.L. la solicitarea instanţei de apel.

În aceste condiţii, se constată că, prin această susţinere, în realitate, recurentul-pârât s-a limitat doar la a reproşa modalitatea de administrare şi de interpretare a probatoriului administrat în faţa instanţei de apel (invocând, în acest sens, şi că legitimarea sa procesuală pasivă "nu a fost susţinută de mijloace de probă" de către partea adversă), aspect incompatibil cu limitele controlului de legalitate circumscris prezentei căi extraordinare de atac, motiv pentru care susţinerea formulată urmează a fi înlăturată.

Sub un al doilea aspect, subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul-pârât a mai susţinut şi că hotărârea atacată a fost dată şi cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1.349, art. 253 alin. (4), art. 72 alin. (2) şi art. 16 C. civ.

În dezvoltarea criticii, acesta a invocat, în esenţă, că instanţa de apel nu a stabilit în mod clar care este fapta ilicită care a condus la pronunţarea hotărârii în temeiul căreia a fost angajată răspunderea sa delictuală pentru prejudiciul încercat de partea adversă.

Date fiind aceste susţineri, critica formulată este nefondată, conform considerentelor anterioare ale prezentei decizii, fapta ilicită reţinută în sarcina recurentului-pârât, de a folosi cuvinte injurioase la adresa intimatului-reclamant, cu prilejul unei convorbiri telefonice purtate cu un jurnalist, în scopul de a aduce atingere credibilităţii şi demnităţii acestuia, cu depăşirea limitelor impuse de exercitarea cu bună-credinţă şi a dreptului la liberă exprimare, fiind corect stabilită de către instanţa de apel.

De asemenea, cum în speţă nu au fost conturate împrejurări de natură a se încadra în categoria excepţiilor enunţate de prevederile art. 72 alin. (2) C. civ., rezultă că nu a fost răsturnată prezumţia caracterului ilicit al faptei, fiind corectă constatarea privind încălcarea drepturilor ocrotite prin dispoziţiile art. 252 C. civ.

În continuare, recurentul-pârât a criticat şi circumstanţierea prejudiciului de impactul dat de articolul de presă asupra imaginii publice a intimatului-reclamant, sens în care a arătat că "nu s-a făcut dovada unei alterări a opiniei publice (...) sau a unor împrejurări ulterioare de natură a-i afecta activitatea profesională sau viaţa privată" ca urmare a apariţiei articolului, susţinând, astfel, că nu există un prejudiciu efectiv şi real.

Fără a relua aspectele privitoare la corecta reţinere, de către instanţa de apel, a tuturor circumstanţelor ce rezultă din săvârşirea faptei ilicite, în sensul că respectivul articol de presă reprezintă o consecinţă ce decurge, în mod firesc, din modalitatea în care a fost făcută respectiva afirmaţie injurioasă (fiind acceptată, de către recurentul-pârât, posibilitatea ca aceasta să ajungă în spaţiul public), inclusiv aspectele privitoare la greşita constatare a îndeplinirii condiţiei existenţei prejudiciului nu pot fi reţinute.

Astfel, se constată că şi cerinţa existenţei prejudiciului moral suferit de către intimatul-reclamant a fost corect stabilită de către instanţa de apel pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

Or, daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, astfel cum eronat susţine recurentul-pârât, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic (prerogativele care constituie atributul personalităţii umane), astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare, a daunelor reale şi efective produse victimei faptei ilicite.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa de contencios european prin hotărârile pronunţate în cauzele Danev împotriva Bulgariei şi Iovtchev împotriva Bulgariei), în care "Curtea a considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate. (...) Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil."

Prin urmare, date fiind regulile speciale în materie de probaţiune în ceea ce priveşte daunele morale, intimatul-reclamant nu era ţinut să facă dovada impactului negativ al respectivelor afirmaţii injurioase asupra opiniei publice în ceea ce îl priveşte, fiind suficient, conform reţinerilor instanţei de apel, că acestea erau susceptibile a schimba percepţia publică asupra sa.

Aşadar, în raport cu obiectul factual şi temeiul juridic al acţiunii pendinte, de acordare a unor daune morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial, cum este dreptul la demnitate (onoare, reputaţie), în mod judicios a fost reţinută, de către instanţa de apel, existenţa unui prejudiciu cert în baza aspectului că simpla adresare a unor cuvinte injurioase este de natură să creeze o stare de disconfort şi de suferinţă psihică, fără a fi necesare dovezi suplimentare în acest sens.

În egală măsură, şi în ceea ce priveşte determinarea întinderii daunelor morale, se constată că instanţa de prim control judiciar a realizat un examen jurisdicţional corect al criteriilor reţinute în practica instanţei de contencios european, inclusiv prin raportare la impactul articolului în care este redată discuţia purtată de către recurentul-pârât cu respectivul jurnalist (aspect, totodată, prefigurat şi acceptat de către autorul faptei ilicite, conform celor arătate), care a ajuns la cunoştinţa unui număr semnificativ de persoane, ca urmare a publicării sale pe pagina de internet a publicaţiei, chestiune care, contrar susţinerilor recurentului-pârât, nu poate fi ignorată, din moment ce este relevantă în ceea ce priveşte aprecierea criteriului intensităţii şi gravităţii atingerii aduse prin fapta ilicită.

Aşadar, sub acest aspect, se constată, în raport cu circumstanţele particulare ale pricinii, că este legală reţinerea instanţei de apel, drept criteriu relevant, în determinarea întinderii daunelor morale, a aspectului că afirmaţia injurioasă a ajuns la un număr considerabil de persoane, nefiind relevată, astfel, o situaţie de aplicare greşită a normelor de drept indicate de recurentul-pârât.

Nici criticile relative la greşita stabilire, prin decizia atacată, a îndeplinirii condiţiei existenţei unei legături de cauzalitate, respectiv a condiţiei vinovăţiei nu pot fi reţinute, având în vedere că, în dezvoltarea acestora, se face referire la aspecte care au fost deja dezlegate prin considerentele anterioare, privitoare la corecta determinare, de către instanţa de apel, a faptei ilicite reţinute în sarcina recurentului-pârât şi care invalidează, astfel, argumentaţia juridică adusă de către acesta în dezvoltarea susţinerilor formulate.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel, care a examinat fapta imputată recurentului-pârât prin prisma dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenţia europeană, şi a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale, a realizat, în cauză, o aplicare judicioasă a normelor legale incidente şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european.

Cât priveşte solicitarea intimatului-reclamant A., de obligare a recurentului-pârât B., la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi intimatul-reclamant a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, valoarea acestora nu a fost precizată, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea sa va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 3321 din 12 decembrie 2022 şi a încheierii din 24 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 3321 din 12 decembrie 2022 şi a încheierii din 24 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.