Appeal dismissed; State ordered to pay moral damages for unjust preventive detention following acquittal

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani în data de 22 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor solicitând, în temeiul art. 539 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., repararea pagubei generate prin privarea nelegală de libertate aferentă intervalului 22 mai 2018 - 27 august 2018, cu obligarea pârâtului, în conformitate cu art. 540 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 5 par. 1 lit. b) din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 23 din Constituţie, art. 539 alin. (1)-(2) şi art. 541 alin. (1)-(5) C. proc. pen., art. 32 alin. (1) lit. a), art. 36, art. 56-57, art. 451 alin. (1) C. proc. civ., art. 2.500-2.523 C. civ. şi art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale pentru privarea de libertate a reclamantului, a excepţiei inadmisiblităţii acţiunii, iar, în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă 29 iunie 2021, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, formulată de reclamantul A..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Botoşani

Prin sentinţa nr. 317 din 25 martie 2022, Tribunalul Botoşani, secţia civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 500 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 1311 din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei; a admis apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contrare deciziei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, invocând faptul că aceasta este nelegală, fiind rezultatul încălcării normelor legale.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că în mod greşit s-a raportat instanţa de apel la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, dat fiind faptul că leguitorul nu a intervenit în intervalul de 45 de zile de la publicarea acesteia pentru a pune în acord acord dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. cu efectele acestei decizii interpretative a instanţei constituţionale, astfel cum prevede art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, în absenţa intervenţiei legiuitorului în termenul de 45 zile de la publicarea deciziei, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice.

Caracterul nelegal al măsurilor preventive (ce era vizat de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.) poate fi stabilit fie de către instanţa penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăţia penală a magistraţilor implicaţi în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanţa civilă, însă numai în măsura în care, în cursul procesului, se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în faţa instanţei penale chemate să statueze asupra legalităţii măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispoziţiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 C. proc. pen.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenta sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute.

Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit).

Totodată, jurisprudenta CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, spre exemplu, s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezultă că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanţa penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifica această măsură privativă de libertate.

Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie.

Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care, în speţă, au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, Curtea de Apel Suceava, reevaluând situaţia pe baza probelor administrate, a schimbat soluţia instanţei de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 500 de RON la 5.000 de RON.

Stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest este disproporţionat faţă de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant şi poate fi apreciat ca fiind îmbogăţire fără just temei.

A arătat că, la cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, a indicat decizia civilă nr. 854/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost stabilit un cuantum al daunelor morale de 150.000 RON pentru o privare de libertate de 10 luni şi decizia civilă nr. 8801/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au acordat daune morale în sumă de 200.000 RON pentru o arestare nelegală timp de 2 ani.

Potrivit dispoziţiilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen. "la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută de art. 538", astfel încât se poate observa că durata privării de libertate reprezintă un criteriu de stabilire a întinderii reparaţiei.

Mai mult, a invocat şi că hotărârea instanţei de apei nu ţine cont nici de jurisprudenţa CEDO, ignorând cu desăvârşire situaţia de fapt existentă.

În mod unanim, a fost apreciat, atât de instanţele naţionale, cât şi de instanţa europeană, că o posibilă reparaţie, cu titlu de daune morale, nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, iar nu de a-l acoperi în întregime.

Daunele morale sunt destinate să confere părţii reclamante o satisfacţie echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia (decizia nr. 301/2007 a Curţii de Apel Craiova).

Astfel, susţine că suma de 5.000 RON, acordată cu titlu de daune morale, constituie o îmbogăţire fără justă cauză, fiind disproporţionată faţă de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea intimatului-reclamant.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 29.04.2023, cu respectarea termenului prevăzut de lege, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii motivelor de recurs prezentate la filele x din cererea de recurs, întrucât criticile aduse modului de evaluare a cuantumului daunelor morale nu se circumscriu motivelor de casare, reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind doar chestiuni de fond, nesusceptibile a fi analizate de instanţa de recurs.

De asemenea, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Intimatul-reclamant a menţionat că instanţa de apel a avut în mod legal în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, anterior publicată în Monitorul Oficial, şi care producea efecte juridice pentru viitor, inclusiv în raport cu momentul soluţionării pricinii în stadiul procesual al apelului.

În acest sens, a indicat faptul că Decizia CCR nr. 136/2021 a fost pronunţată în data de 03.03.2021 şi publicată, în Monitorul Oficial nr. 494, în data de 12.05.2021.

Este adevărat că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie se stabileşte că "deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", însă Tribunalul Botoşani, care, prin încheierea civilă din 29.06.2021, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii introductive de instanţă, a avut în vedere o decizie a Curţii Constituţionale care fusese publicată în Monitorul Oficial la data soluţionării excepţiei invocate de recurentul-pârât şi producea efecte pentru viitor încă de la 12.05.2021.

Cu alte cuvinte, Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a României precede, din punct de vedere temporal, atât încheierea din 29.06.2021, cât şi sentinţa nr. 317/2022, ambele pronunţate de Tribunalul Botoşani.

A mai invocat şi faptul că inclusiv instanţa de apel, care a respins calea de atac ordinară împotriva sentinţei nr. 317/2022, a rejudecat fondul cauzei în baza unei decizii pronunţate ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, aşadar ulterior datei de 12.05.2021.

Drept urmare, instanţele au respectat o decizie a Curţii Constituţionale a României care nu exclude persoanei arestate în cursul procesului şi faţă de care s-a dispus ulterior achitarea dreptul să obţină repararea pagubei generată de privarea sa nedreaptă de libertate.

Cât priveşte motivul de recurs privind procedura constatării nelegalităţii măsurii arestării preventive, intimatul-reclamant a invocat faptul că în mod greşit a susţinut recurentul-pârât aspectul conform căruia caracterul nelegal al măsurilor preventive poate fi stabilit fie de către instanţa penală prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de libertate sau vinovăţia penală a magistraţilor implicaţi în luarea măsurilor privative de libertate.

Susţine că aceasta este o afirmaţie eronată, care excede oricărei norme de procedură penală şi oricărei politici de reglementare în materie procesual penală.

Arată că nu există un mijloc procedural admisibil, prin care C. proc. pen. să recunoască ipoteza mai sus menţionată şi să o reglementeze ca atare.

Opinia părţii adverse este combătută de chiar dreptul pozitiv - incident în materia procesual penală.

Cu alte cuvinte, în C. proc. pen. nu este stipulat în cadrul niciunui articol posibilitatea instanţei de a constata caracterul nelegal al unei perioade în care o persoană s-a aflat în mod nelegal sub imperiul unei măsuri privative de libertate şi nici dreptul suspectului sau inculpatului (persoane interesate în cauză) de a solicita, în baza unei cereri procedurale - admisibile, constatarea caracterului nelegal al unei perioade în care s-a aflat sub arest preventiv sau domiciliar.

Susţine că în C. proc. pen. sunt reglementate următoarele mijloace procedurale la îndemâna persoanei interesate: cererea de constatare a încetării de drept a măsurii preventive, conform art. 241 din respectivul cod; cererea de înlocuire a măsurii preventive, conform art. 242 alin. (2) din acelaşi cod şi cererea de revocare a măsurii preventive, întemeiată pe dispoziţiile art. 242 alin. (1) C. proc. pen., cereri care nu privesc constatarea caracterului nelegal al privării de libertate.

Mai arată că afirmaţiile recurentului sunt eronate şi prin prisma prevederilor art. 399 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat".

Prin urmare, şi în baza hotărârii de achitare, odată cu soluţionarea laturii penale a cauzei, instanţa nu se pronunţă asupra caracterului nelegal al unei anumite măsuri sub imperiul căreia s-a aflat o persoană o anumită perioadă de timp determinată, pentru că art. 399 C. proc. pen. nu îi permite instanţei dispunerea acestei măsuri procesuale.

Aşadar, instanţa penală are obligaţia de a se pronunţa cu privire la menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a unei măsuri preventive, nu şi cu privire la constatarea nelegalităţii măsurii preventive dispusă anterior pentru o perioadă determinată, în cadrul procesului penal.

O asemenea din urmă ipoteză este inadmisibilă, potrivit legii, sens în care invocă şi decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Drept urmare, susţine că instanţele de fond au aplicat în mod corect Decizia CCR nr. 136/2021.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii motivelor de recurs prezentate la filele x din cererea de recurs, a indicat faptul că respectivele critici, care privesc modul de evaluare a cuantumului daunelor morale, nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind doar chestiuni de fond nesusceptibile a fi analizate de instanţa de recurs.

Astfel, a precizat că, dat fiind caracterul excepţional şi extraordinar al recursului, poate fi invocat cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de lege, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aspectele referite vizează doar chestiuni de fond şi nu de procedură, care au fost avute deja în vedere de instanţele care au soluţionat sau evocat fondul cauzei atât în primă instanţă cât şi în apel.

Criticile aduse modalităţii de evaluare a cuantumului daunelor morale nu se circumscriu celor opt motive de casare prevăzute de lege şi nu sunt compatibile cu motivul de casare invocat de către recurent.

Instanţa de apel a administrat, în mod procedural şi cu respectarea principiului contradictorialităţii, probele puse în discuţie de părţi şi a analizat, în mod temeinic, declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă precum şi înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, hotărârile penale privitoare la achitarea reclamantului, fişa de cazier judiciar, copii ale dosarului penal.

Instanţa de recurs nu este învestită a analiza fondul cauzei care a fost deja examinat, în conformitate cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, atât de către Tribunalul Botoşani, cât şi de Curtea de Apel Suceava.

În concluzie, aspectele prezentate de către partea adversă în a doua parte a cererii de recurs, care vizează "caracterul disproporţionat al daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest preventiv", respectiv problema "cuantumului exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei" nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanţele fondului şi care nu a fost contestat de către părţi, relevă faptul că intimatul-reclamant a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2018 din data de 13 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, incriminată de art. 233 C. pen.

Intimatul-reclamant a fost reţinut, iar ulterior arestat preventiv în respectiva cauză penală începând cu data de 21.05.2018 şi până în data de 27.08.2018.

Prin sentinţa penală nr. 581 din 03.05.2019, pronunţată de Judecătoria Botoşani în dosarul nr. x/2018, s-a dispus achitarea intimatului-reclamant, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 233 C. pen.

Prin demersul judiciar dedus judecăţii, intimatul-reclamant A., a solicitat obligarea recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 30.000 RON, reprezentând daune morale pentru despăgubiri cauzate prin prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate, în cadrul procedurii penale ce s-a desfăşurat împotriva sa şi care a fost finalizată printr-o soluţie de achitare, fiind invocate, în drept, prevederile art. 5 par. 1 lit. b) din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 23 din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 539 alin. (1)-(2) şi art. 541 alin. (1)-(5) C. proc. pen.

Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează legalitatea deciziei recurate, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material în cauză, fiind susţinut faptul că intimatul-reclamant nu are dreptul de a solicita daune morale în circumstanţele date, precum şi faptul că valoarea daunelor morale stabilite de instanţa de apel este disproporţionată faţă de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea intimatului-reclamant.

- Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a susţinut că prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispoziţiile legii fundamentale, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei instanţei de contencios constituţional.

Din această perspectivă, caracterul nelegal al măsurilor preventive, obiect de reglementare al prevederilor art. 539 C. proc. pen., poate fi stabilit fie de instanţa penală, fie de către instanţa civilă "însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în faţa instanţei penale chemate să statueze asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate (...) în strict acord cu dispoziţiile art. 5 par. 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 C. proc. pen.."

Criticile au caracter nefondat, în cauză stabilindu-se în mod corect, de către instanţele de fond, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din legea fundamentală.

Astfel, se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat faptul că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

Per a contrario, a considera opusul celor anterior evocate ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, anterior referite, cât şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care consacră forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 414/2010 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 4 mai 2010), priveşte atât dispozitivul deciziilor, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta.

Mai mult, Înalta Curte constată şi că unul dintre temeiurile de drept, pe care intimatul-reclamant şi-a întemeiat acţiunea, este reprezentat, printre altele, de prevederile art. 5 par. l din Convenţia europeană a drepturilor omului, temei de drept în privinţa căruia, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, s-a reţinut că acesta reprezintă un standard minim de protecţie, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie sporită a libertăţilor individuale (par. 31 din Decizia nr. 136/2021).

Astfel, s-a reţinut că art. 5 paragraful 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenţie (par. 24).

În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dispoziţii care oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privinţa acestuia, devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (par. 47).

În atare circumstanţe, în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., cât timp aceste dispoziţii legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretenţiilor afirmate, din moment ce sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., cu accepţiunea dată acestora conform deciziei instanţei de contencios constituţional.

- Printr-o altă critică, subsecventă celei dintâi, recurentul-pârât afirmă, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

În dezvoltarea susţinerilor, a mai invocat şi aspectul potrivit căruia "condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de dispoziţiile art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie".

Critica recurentului-pârât este nefondată, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit şi în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale.

În speţă, în mod corect s-a stabilit, de către instanţa de apel, faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se impune recunoaşterea, în favoarea celui vătămat, a dreptului la repararea pagubei, în cazul privării de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluţionat prin achitare, chiar în condiţiile în care privarea de libertate nu a avut caracter nelegal, fiind o privare de libertate numai nedreaptă/injustă sau determinată de o acuzaţie penală netemeinică.

În analiza acestei critici, sunt relevante câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acţiunii, astfel cum sunt expuse în cele ce urmează.

Astfel, în raport cu art. 539 C. proc. pen. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată):

"(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."

Acest text normativ reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiţionarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluţia pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală şi de temeiul acesteia.

Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a statuat, însă, că soluţia legislativă conţinută de art. 539 C. proc. pen. este neconstituţională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Aspectul de neconstituţionalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat tocmai existenţa unei măsuri privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită (par. 38).

Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituţională a considerat că, din moment ce şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, orice condiţionare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituţionale (par. 44).

S-a concluzionat, de către instanţa de contencios constituţional, că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (par. 45 şi 54).

Ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, anterior referită, prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

De asemenea, s-a mai stabilit şi că, în acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curţi au în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (par. 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (par. 50 şi 51).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluţia din cuprinsul Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea şi aplicarea, pe laturi diferite, a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. (par. 53).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Dat fiind faptul că faţă de intimatul-reclamant s-a dispus achitarea, conform art. 16 lit. c) C. proc. pen., ulterior reţinerii şi arestării preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste.

- Printr-o ultimă critică adusă deciziei atacate, recurentul-pârât invocă faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest este disproporţionat faţă de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant, suma de 5.000 RON constituind o îmbogăţire fără just temei.

Inclusiv această critică are caracter nefondat.

Sub acest aspect, prin considerentele hotărârii recurate, curtea de apel, raportându-se la ingerinţele în viaţa reclamantului prin arestarea sa nedreaptă, admiţând apelul acestuia, a majorat cuantumul daunelor morale acordate tocmai în considerarea valorilor către care se orientează în general jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, dată fiind plenitudinea sa de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, reevaluând materialul probator administrat, respectiv declaraţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe, a reţinut ca fiind relevante aspectele privitoare la existenţa unor stări de tulburare emoţională a intimatului-reclamant, pe durata arestului, aspect care a impus stabilirea respectivului cuantum al despăgubirilor.

Or, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În atare condiţii, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă şi europeană, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 5.000 RON este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate în perioada 22 mai 2018 - 27 august 2018, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect.

Totodată, nu este lipsit de relevanţă faptul că o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a soluţiei, cum în mod corect se arată şi de către intimatul-reclamant, prin apărările formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1311 din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1311 din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.