Liability for litigation costs based on procedural fault rather than substantive tort after partial annulment of administrative audit measures

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în data de 11.03.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligarea acesteia la plata sumei de 660.440 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 şi y/2014 ale Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect contestarea unor acte administrative emise de pârâtă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 451 - 453 C. proc. civ.

În data de 04.05.2020, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinta nr. 528 din 13 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 12.08.2020.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1717 din 03 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 338.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarelor nr. x/2011 şi nr. y/2014, şi a luat act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 252A din 28 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei; a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 151.540 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2014

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta Curtea de Conturi a României.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a judecăţii realizate în fazele procesuale anterioare, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate, cu privire la soluţia de obligare a sa la plata către intimata-reclamantă a sumei de 151.540 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2014, şi în urma rejudecării procesului pe fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

- Cu privire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a făcut în mod greşit aplicarea normelor de procedură privind stabilirea cheltuielilor de judecată.

Chiar dacă plata cheltuielilor de judecată revine în sarcina părţii care a pierdut procesul, judecătorul poate stabili ca numai o parte din suma pe care clientul a plătit-o avocatului său să fie recuperată de la partea adversă, aşa cum reiese şi din considerentele hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, partea care cade în pretenţii este protejată atunci când adversarul său a efectuat cheltuieli care nu sunt rezonabile şi proporţionale.

Instanţa de apel, deşi a reţinut ca fiind reală afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că, în facturile emise în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/29.11.2012, s-a trecut suma globală de 13.000 RON, fără a fi defalcată, a apreciat că acest aspect nu poate conduce la respingerea pretenţiilor intimatei-reclamante.

Or, în cauză au fost acceptate la plată cheltuieli de judecată - tip abonament lunar, nefiind proporţionale cu serviciile prestate, ceea ce nu intră în categoria cheltuielilor rezonabile.

Din contractul de asistenţă juridică nr. x/29.11.2012, rezultă că obiectul acestuia îl reprezintă prestarea de servicii juridice "reprezentare în dosarele având ca obiect contestarea actelor administrative încheiate de ANAF şi Curtea de Conturi; consultanţă, opinii legale, redactare acte, cereri, documente, negocieri, reprezentare, asistare în faţa oricăror persoane juridice/fizice a S.C. A. S.A. în funcţie de solicitări, prin raportare la domeniile de activitate ale societăţii (...)".

Potrivit art. 2 din acelaşi contract, tariful a fost stabilit la cuantumul de 13.000 RON/lună, tip abonament, fiind defalcat în reprezentare în dosare purtate în contradictoriu cu ANAF şi Curtea de Conturi, precum şi în consultanţă, opinii legale, în funcţie de solicitări.

De asemenea, în cazul cheltuielilor pretinse pentru servicii juridice de reprezentare/asistare în cadrul dosarului nr. x/2011, prestate în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/09.02.2011 şi a actului adiţional nr. x/20.01.2012 la acesta, onorariul a fost stabilit tip abonament, respectiv un tarif de 3.000 RON/lună.

La dosarul cauzei au fost depuse facturile emise de SCPA "B." reprezentând onorariu asistenţă juridică, consultanţă în cadrul contractului nr. x/29.11.2012 şi în toate aceste facturi sunt menţionate, la modul general, "adversar ANAF şi Curtea de Conturi", pentru aceste servicii, în majoritatea cazurilor, fiind pretinsă suma globală de 13.000 RON + TVA, nefiind defalcată valoarea prestaţiei în funcţie de serviciile prestate pentru fiecare dintre cele două entităţi.

Arată că este evidentă disproporţia cuantumului pretenţiilor faţă de criteriile legale enunţate de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., iar prin hotărârea atacată, intimata-reclamantă poate beneficia de recuperarea unor sume cheltuite în condiţii de ineficienţă de la bugetul de stat şi nu de la persoanele responsabile de angajarea lor nelegală.

Cu alte cuvinte, în mod vădit nejustificat, pe cale judiciară, a obţinut intimata-reclamantă, în prezenta cauză, recuperarea de la bugetul de stat a unor sume de bani care, în realitate, au fost cheltuite din bugetul propriu al societăţii într-un mod neeconomicos, prevalându-se de prezumţia de culpă procesuală reglementată de art. 453 C. proc. civ.

În cazul aprobării angajării unor astfel de cheltuieli, intimata-reclamantă trebuia să minimizeze costurile pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate, întrucât, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, "persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public".

Mai mult decât atât, măsurile stabilite prin decizii în sarcina A. S.A. de către Curtea de Conturi a României, vizau recuperarea unor prejudicii cauzate tocmai bugetului societăţii şi bugetului de stat de abaterile de la legalitate şi regularitate constatate.

Solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată a fost folosită de intimata-reclamantă pentru a evita stabilirea sumei exacte de către instanţa care a judecat litigiul în contencios administrativ, care ar fi avut posibilitatea obiectivă de a le determina ţinând seama de circumstanţele respectivei cauze.

În atare situaţie, consideră că supradimensionarea onorariului din contractele de asistenţă juridică este de natură să conducă la concluzia că sunt incidente în cauză prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greşită a acestor dispoziţii.

Arată şi că nu este obligatoriu ca intimata-reclamantă să obţină, pe cale judiciară, restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de onorariu pentru avocat, chiar dacă a câştigat procesul, întrucât trebuie să existe un just echilibru între dreptul părţii care a avut câştig de cauză şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

- Cu privire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 451 alin. (2), art. 453 alin. (1) şi art. 454 C. proc. civ. în raport cu art. 998-999 C. civ., având în vedere dispoziţiile art. 21 - 24 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Arată că, din moment ce intimata-reclamantă a solicitat pe cale separată cheltuielile de judecată, pentru admiterea acţiunii în pretenţii, era necesară analizarea condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, neputând fi prezumată culpa procesuală, ca şi în cazul cheltuielilor acordate de instanţa de judecată învestită să soluţioneze cererile privind anularea actelor administrative.

În toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale.

Or, în cauză, în mod greşit s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât Curtea de Conturi nu a avut o atitudine procesuală culpabilă în cazul judecării excepţiei de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât au fost menţinute, ca legale şi temeinice, parte din măsurile dispuse prin Decizia nr. 12/2011.

Arată că personalul de specialitate al Curţii de Conturi a acţionat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în limitele permise de lege, de Regulamantul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, efectuând actele de control cu respectarea competenţei legale reglementate de art. 21-22 din Legea nr. 94/1992 şi conform dispoziţiilor art. 140 din Constituţia României.

Acţiunea materială a personalului de specialitate al Curţii de Conturi privind efectuarea actului de control nu poate fi calificată drept un fapt ilicit, organele de control beneficiind de o marjă de apreciere la momentul efectuării actelor de constatare a situaţiei de fapt şi a actelor de dispoziţie aferente.

De principiu, nu este exclusă o constatare eronată a situaţiei de fapt şi o aplicare în consecinţă a legii, însă singurul remediu recunoscut de lege în acest sens este posibilitatea organismului controlat de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru desfiinţarea actelor considerate nelegale.

Atragerea răspunderii civile delictuale, pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiei sale de către un funcţionar, implică efectuarea actelor cu rea-credinţă, iar în situaţia de faţă, prin probatoriul administrat în cele două litigii invocate de intimata-reclamantă nu a fost dovedită reaua-credinţă a Curţii de Conturi.

În atare condiţii, calificarea acţiunii de a întocmi un act de control, în exercitarea atribuţiilor funcţiunii, ca ilicită, nu poate fi primită în cauză.

A mai susţinut recurenta şi că decizia atacată a fost dată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ., având în vedere prevederile art. 21-24 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nefiind întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Curţii de Conturi a României, prin prisma culpei procesuale.

Pretenţiile deduse judecăţii de către intimata-reclamantă, deşi decurg din cheltuielile de judecată efectuate în cele două litigii, soluţionate în mod definitiv, nu pot fi calificate ca având drept obiect obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în procesele anterioare, ci o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigii în care a avut calitatea de parte, cerere având ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a recurentei-pârâte şi ideea de culpă procesuală a acesteia, ca parte care a pierdut în parte procesele.

Intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiile originare (dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2011), neformulând, astfel, de cereri accesorii, ci a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior şi distinct, care este unul autonom în raport cu cel iniţial, supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată şi probaţiune.

Arată că intimata-reclamantă a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva încheierii nr. 110/22.11.2011 şi Deciziei nr. 12/07.10.2011 ale Curţii de Conturi, litigiu soluţionat definitiv prin decizia nr. 3372/16.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2011, fiind dispusă anularea, în parte, a încheierii nr. 110/2011 şi a Deciziei nr. 12/2011 emise de Curtea de Conturi, cu privire la măsurile nr. 2, 5, 6, 7, 8, 10, 15, 17 şi 19, respectiv respinsă acţiunea cu privire la măsurile nr. 3, 4, 11, 12 şi 20 din decizie, ca neîntemeiată.

De asemenea, precizează şi că intimata-reclamantă a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva încheierii nr. 62/2014 şi Deciziei nr. 19/2014, litigiu soluţionat definitiv prin decizia nr. 3660/31.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2014, fiind dispusă anularea, în parte, a Deciziei nr. 19/2014 şi menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei recurate.

Precizează că, în cauză, în mod greşit a prezumat instanţa de judecată existenţa unei culpe procesuale şi nu a analizat dacă sunt întrunite condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care temeiul de drept în baza cărora au fost dispuse măsurile în sarcina conducerii intimatei-reclamante, prin Decizia nr. 12/2011 şi Decizia nr. 19/2014, sunt dispoziţiile art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, care vizau tocmai recuperarea unor prejudicii aduse bugetului societăţii de abaterile constatate.

Arată şi că activitatea de valorificare a actelor de control emise de Curtea de Conturi a României se face în baza regulamentului aprobat conform prevederilor art. 11 alin. (2), iar, potrivit alin. (3) art. 33 din Legea nr. 94/1992, în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice verificate această stare de fapt.

Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţia conducerii entităţii auditate.

De asemenea, prin măsurile dispuse prin cele două decizii, în temeiul art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi a stabilit înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată.

Afirmă, cu privire la actele care au făcut obiectul celor două litigii, că instanţele de judecată au reţinut că acestea au fost emise în conformitate cu regulile de fond şi de formă prevăzute de C. pentru desfăşurarea activităţii Curţii de Conturi şi valorificarea rezultatelor acţiunilor de control, cu respectarea procedurii de comunicare şi contestare, în baza competenţei şi atribuţiilor specifice stabilite prin art. 22-24 din Legea nr. 94/1992.

Drept urmare, susţine că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi art. 999 C. civ., în sensul că nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite şi nici a vinovăţiei Curţii de Conturi, sub forma intenţiei, neglijenţei sau imprudenţei.

Arată că atragerea răspunderii civile delictuale pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiei sale, de către un funcţionar, implică efectuarea actelor cu rea-credinţă, iar în situaţia de faţă, din probatoriul administrat în cele două litigii invocate de intimata-reclamantă, nu a fost dovedită reaua-credinţă a Curţii de Conturi.

În atare condiţii, este greşită calificarea ca ilicită a acţiunii de a întocmi un act de control, în exercitarea atribuţiilor.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 28.06.2023, în termenul legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la cel dintâi motiv de recurs invocat, intimata-reclamantă susţine că acesta nu poate fi primit, din moment ce pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea absolută sau relativă de art. 174 C. proc. civ., nulitate condiţionată de producerea unei vătămări.

Arată că instanţele de fond au redus cheltuielile de judecată de la 660.440 RON, la 322.220 RON, iar ulterior, la 151.540 RON, pentru un proces care s-a derulat pe parcursul a şapte ani, în care instanţele anterioare au confirmat gradul înalt de dificultate.

Precizează că, din argumentaţia recurentei-pârâte de la pagina 6 din memoriul de recurs, reiese recunoaşterea faptului că, în mod dolosiv, a indus în eroare instanţele de judecată cu privire la fondurile din care aceste servicii au fost plătite.

Astfel, dacă până acum se susţine că respectivul contract de servicii juridice a fost plătit din fonduri de la bugetul de stat, acum consemnează că "au fost cheltuite din bugetul propriu al societăţii".

Menţionează faptul că sursa fondurilor este relevantă în cazul de faţă, întrucât doar aşa se poate distinge dacă O.U.G. nr. 26/2012 este aplicabil în cauza de faţă sau nu.

Conform art. 21 alin. (1) şi art. 22 din Legea nr. 94/1992:

"Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public (...)"; "în cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi îşi desfăşoară atribuţiile specifice asupra următoarelor domenii: a) formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, (...) utilizarea alocaţiilor bugetare, (...) utilizarea fondurilor publice, (. . . . . . . . . .) modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale."

Precizează că recurenta a confundat fondurile proprii ale societăţii, obţinute din prestarea serviciilor de administrare şi gestionare a "Programului anual de conservare, închidere, reconstrucţie ecologică şi activităţi postînchidere a minelor" cu fondurile alocate de la bugetul de stat, prin Legea bugetului de stat, la capitolul 82.01 - "Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii", titlul 40 - "Titlul IV Subvenţii", articolul 16 - "Programe de conservare sau de închidere a minelor", pentru derularea acestui program.

Astfel, precizează că în bugetul societăţii se identifică două tipuri de venituri: venituri proprii, necesare susţinerii cheltuielilor de funcţionare a societăţii, şi venituri din alocaţiile bugetare, necesare executării lucrărilor şi serviciilor din programul amintit.

În anul 2012, moment în care a fost semnat contractul de asistenţă juridică nr. x/29.11.2012, contestat de auditorii Curţii de Conturi, se poate observa că acesta este plătit din fondurile proprii ale societăţii, fapt ce rezulta din pct. II lit. h) din anexa la H.G. nr. 356/2012 şi din Nota de fundamentare a proiectului de buget de venituri şi cheltuieli al societăţii.

În acest context, precizează că verificarea respectivului contract de către Curtea de Conturi excede atribuţiilor indicate anterior, aspect recunoscut prin memoriul de recurs.

Referitor la prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, susţine că acesta este inaplicabil intimatei-reclamante în prezenta speţă, pentru că se referă doar la fonduri publice şi nu la fondurile proprii private din care s-au făcut plăţile conform contractului de asistenţă juridică, aşa cum însăşi recurenta-pârâtă a consemnat la pagina 6 din memoriul de recurs.

Faţă de afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că "în mod vădit nejustificat, pe cale judiciară, A. a obţinut recuperarea de la bugetul de stat a unor sume de bani care în realitate au fost cheltuite din bugetul propriu al societăţii", precizează că art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge sursa fondurilor de recuperat, ci doar că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, menţionează că, prin decizia atacată, instanţa de apel a încuviinţat doar suma de 137.040 RON, onorariu avocat, respectiv de 14.500 RON, onorariu de experţi/specialişti şi taxa judiciară de timbru.

Arată că dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., care permit obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte, au la bază principiului răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiile art. 998 C. civ.

În materia răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 şi art. 999 C. civ., condiţiile pentru obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte culpabile sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, sub forma intenţiei, neglijenţei sau imprudenţei.

De asemenea, a arătat că prevederile art. 454 C. proc. civ., care stabilesc cazul în care pârâtul căzut în pretenţii nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, nu sunt incidente în cauză, întrucât recurenta-pârâtă nu a recunoscut pretenţiile intimatei-reclamante nici la primul termen de judecată şi nici în calea de atac a recursului, când solicită anularea integrală a sumelor acordate.

C. proc. civ. nu prevede că acordarea cheltuielilor de judecată într-o speţă în care s-a dovedit culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii trebuie să se raporteze la actul de funcţionare al acesteia, respectiv art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, aşa cum susţine recurenta.

În data de 24.07.2023, în termenul legal, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea cererii de recurs.

Astfel, în ceea ce priveşte cel dintâi motiv de recurs invocat, susţine că supradimensionarea onorariului din contractele de asistenţă juridică este de natură să conducă la concluzia că sunt incidente în cauză prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greşită a acestor dispoziţii.

Contrar celor susţinute de intimata-reclamantă, A. S.A. intră sub incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999 şi celor ale O.U.G. nr. 26/2012, întrucât este o societate cu capital integral de stat, înfiinţată prin hotărâre de Guvern (H.G. nr. 313/2002), sub autoritatea Ministerului Economiei.

Conform prevederilor art. 1 coroborate cu art. 2 lit. k) şi m) din O.G. nr. 119/1999, societatea face parte din categoria entităţilor publice.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, care aveau în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică, nu puteau achiziţiona servicii juridice de consultanţă, situaţie în care se regăsea intimata.

De la această regulă, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012, prevăd şi excepţii, mai exact în situaţii temeinic justificate, în care activităţile juridice nu puteau fi asigurate de personalul de specialitate juridică angajat, puteau fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile legii, însă "numai cu aprobarea aprobarea şi mandatarea reprezentanţilor statului (...) în organele de conducere ale acestora: a) de către ordonatorul principal de credite coordonator, în cazul celor la care statul este acţionar integral sau majoritar".

În concluzie, indiferent de natura fondurilor din care au fost plătite serviciile juridice achiziţionate, proprii sau alocate de la bugetul de stat, dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2012 îi erau aplicabile intimatei-reclamante.

Precizează că intimata-reclamantă susţine că, în mod corect, instanţa de apel a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată pretinse pe cale separată, întrucât culpa procesuală a părţi căzute în pretenţii nu ar trebui să se raporteze la actul de funcţionare sau la dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, însă recurenta-pârâtă susţine că are obligaţia, în temeiul acestor prevederi, de a aduce la cunoştinţa conducerii entităţii verificate abaterile de la legalitate şi regularitate constatate în timpul misiunilor de audit.

Urmează ca entitatea auditată, prin acte proprii, să determine întinderea exactă a prejudiciilor generate de abaterile constatate şi să întreprindă demersurile necesare pentru recuperarea lor.

Arată, de asemenea, şi că se poate constata, în mod obiectiv, că soluţiile de anulare, în parte, a măsurilor dispuse prin deciziile emise de aceasta au avut la bază administrarea unor probe suplimentare în raport cu documentaţia care a stat la baza emiterii actelor atacate, respectiv înscrisuri întocmite ulterior misiunii, precum şi opinii ale experţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, din actele şi lucrările dosarului reiese că, prin demersul judiciar pendinte, intimata-reclamantă a dedus judecăţii, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, o pretenţie în valoare de 660.440 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2014 (soluţionate definitiv prin admiterea în parte a acţiunilor în contencios administrativ promovate de intimata-reclamantă şi anularea unor măsuri dispuse prin Decizia nr. 12/07.10.2011 şi prin Decizia nr. 19/11.04.2014).

Tribunalul a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, a admis, în parte, acţiunea formulată şi a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 338.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat, onorarii experţi şi taxe judiciare de timbru) aferente dosarelor nr. x/2011 şi nr. y/2014, şi a luat act de faptul că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.

Instanţa devolutivă de control judiciar, în urma admiterii apelului şi schimbării, în parte, a sentinţei primei instanţe, a statuat în sensul că prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa răspunderii civile delictuale a pârâtei, însă a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 137.040 RON (reprezentând contravaloare onorariu avocat în dosarul nr. x/2011), respectiv a sumei de 14.500 RON (reprezentând contravaloare onorarii de experţi/specialişti şi taxe judiciare de timbru în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2014).

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel, analizând materialul probator, a reţinut, în stabilirea cadrului factual, că nu a existat un contract de asistenţă juridică încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 pentru reprezentarea intimatei-reclamante în dosarul nr. x/2014, motiv pentru care a stabilit că în mod greşit au fost acordate reclamantei, de către prima instanţă, cheltuielile constând în onorariu de avocat aferente respectivei pricini.

De asemenea, procedând la examinarea cauzei în acord cu principiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum, consacrate legislativ de prevederile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., instanţa de apel, procedând la o nouă judecată asupra fondului, conform art. 476 alin. (1) din acelaşi cod, a stabilit, pe baza înscrisurilor noi depuse la dosar de către intimata-reclamantă, perioada în care au fost prestate servicii de asistenţă juridică şi reprezentare în cadrul dosarului nr. x/2011

În baza acestui examen, instanţa de prim control judiciar a reţinut că intimata-reclamantă a făcut dovada unui prejudiciu în cuantum de 291.440 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare în dosarul nr. x/2011 şi a stabilit, în conformitate cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ., proporţia în care aceasta a câştigat respectivul litigiu, aplicând, astfel, un procent de 64% la respectiva sumă, rezultând valoarea de 186.521 RON.

Ulterior, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi a stabilit reducerea sumei de 186.521 RON la suma de 137.040 RON, în considerarea faptului că obiectul respectivei pricini a avut o complexitate destul de ridicată, s-a derulat pe o perioadă de peste şapte ani, parcurgând două cicluri procesuale şi a presupus administrarea unui probatoriu complex.

- Prin critica subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de procedură privitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, că, deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind reală afirmaţia sa, în sensul că, în facturile emise în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/29.11.2012, s-a trecut suma globală de 13.000 RON, fără a fi defalcată, a apreciat în mod eronat că acest aspect nu poate conduce la respingerea pretenţiilor intimatei-reclamante.

În acest sens, a mai arătat şi faptul că în toate facturile emise de avocaţii intimatei-reclamante sunt menţionate, la modul general, "adversar ANAF şi Curtea de Conturi", pentru aceste servicii, în majoritatea cazurilor, fiind pretinsă suma globală de 13.000 RON+TVA, nefiind defalcată valoarea prestaţiei în funcţie de serviciile prestate pentru fiecare dintre cele două entităţi.

Critica nu poate fi primită, din moment ce ignoră dezlegarea clară şi judicioasă dată de instanţa de apel acestui aspect, necontrapunându-i acesteia elemente concrete de nelegalitate.

Astfel, se constată că, analizând materialul probator, instanţa de apel a reţinut faptul că, la art. 2 din contractul de asistenţă juridică nr. x/29.11.2012, onorariul, în cuantum total de 13.000 RON/lună+TVA, a fost defalcat pentru fiecare tip de activitate în parte, respectiv: 4.000 RON/lună+TVA pentru reprezentare în dosarul cu Curtea de Conturi, 4.000 RON/lună+TVA pentru reprezentare în dosarul cu ANAF, 3.000 RON/lună+TVA pentru consultanţă în faţa oricăror persoane fizice şi juridice şi 3.000 RON/lună+TVA pentru consultanţă, reprezentare, asistare în dosarele subsidiare dosarelor principale cu ANAF şi Curtea de Conturi.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, din moment ce activitatea de reprezentare în dosarul nr. x/2011 presupune şi acordarea de consultanţă, este justificată doar acordarea onorariului de 4.000 RON/lună+TVA, anterior menţionat, sens în care a procedat la calcularea acestui onorariu în raport cu perioada pentru care au fost prestate serviciile de reprezentare juridică în respectiva pricină (cu menţiunea că pentru perioada de 8 luni anterioară încheierii contractului de asistenţă juridică din 29.11.2012, în care au fost prestate servicii de reprezentare în respectiva cauză, a reţinut ca fiind aplicabil onorariul de 3.000 RON/lună+TVA, stabilit prin actul adiţional nr. x/20.01.2012 la contractul de asistenţă juridică nr. x/09.02.2011, având ca obiect prestarea de servicii juridice de reprezentare/asistare în cadrul dosarului nr. x/2011 - onorariu străin de criticile din prezenta cale de atac).

Dincolo de faptul că aceste susţineri antamează inclusiv aspecte de netemeinicie - relative la modalitatea de administrare a probatoriului de către instanţa de apel - şi care nu pot fi deduse, spre examinare, instanţei de recurs, critica recurentei-pârâte apare ca fiind lipsită de substanţă, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat doar la un onorariu în cuantum de 4.000 RON/lună+TVA, iar nu la cel de 13.000 RON/lună+TVA, cum în mod eronat a invocat aceasta.

Aşadar, contrar afirmaţiilor părţii, onorariul avocaţial aferent serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare în dosarul nr. x/2011 are un caracter cert, iar nu unul echivoc, motiv pentru care critica formulată nu poate fi primită.

Sub un al doilea aspect, subsecvent celui dintâi, recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul disproporţionat al cheltuielilor de judecată, afirmând, în acest sens, totodată, şi că "nu este obligatoriu" ca reclamantul să obţină, pe cale judiciară, "restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de onorariu de avocat, chiar dacă a câştigat procesul, întrucât trebuie să existe un just echilibru între dreptul părţii care a avut câştig de cauză şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii" .

Se constată că şi această critică ignoră dezlegările date prin decizia atacată, dat fiind faptul că instanţa de apel, după ce a stabilit proporţia în care a fost câştigat litigiul de către partea reclamantă, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a făcut inclusiv aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., diminuând, astfel, onorariul determinat pe baza sumei de 4.000 RON/lună+TVA (iar nu de 13.000 RON/lună+TVA), de la suma de 186.521 RON, la suma de 137.040 RON, conform celor arătate anterior.

Mai mult, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat aspectele de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii care a câştigat procesul, în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, vizează exclusiv temeinicia deciziei atacate, motiv pentru care nu poate forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Vor fi înlăturate, de asemenea, şi criticile recurentei-pârâte privitoare la faptul că respectivele sume, achitate cu titlu de onorariu de avocat, "au fost cheltuite din bugetul propriu al societăţii într-un mod neeconomicos", contrar prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, respectiv că "măsurile stabilite, prin decizii, în sarcina A. S.A., de către Curtea de Conturi a României, vizau recuperarea unor prejudicii cauzate tocmai bugetului societăţii şi bugetului de stat de abaterile de la legalitate şi regularitate constatate", din moment ce acestea exced cadrului procesual din prezenta cauză, în care intimata-reclamantă a învestit instanţele cu o pretenţie ce presupune exclusiv examinarea existenţei culpei procesuale a recurentei-pârâte, ca efect al pierderii litigiilor anterioare purtate între părţi, iar nu aspecte privitoare la fondul raportului de drept substanţial, constând în legalitatea angajării de cheltuieli având ca obiect onorarii avocaţiale, care au fost tranşate cu caracter definitiv de către instanţele de contencios administrativ în pricinile dintre părţi.

Nici afirmaţia recurentei-pârâte în sensul că "solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată (...) a fost folosită de intimata-reclamantă pentru a evita stabilirea sumei exacte de către instanţa care a judecat litigiul în contencios administrativ, care ar fi avut posibilitatea obiectivă de a le determina ţinând seama de circumstanţele respectivei cauze", nu poate fi primită.

Acestei critici i se opun următoarele considerente obligatorii, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., ale Deciziei nr. 59/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora cel care pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept - aşa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acţiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susţinerea unui proces definitiv câştigat - nu poate fi considerat în culpă.

Reclamantului din astfel de acţiuni nu i se poate reproşa opţiunea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată dintr-un litigiu anterior, după cum el nu poate fi considerat culpabil pentru valorificarea acestei posibilităţi legale şi nici nu poate fi prezumat de plano că exercită un abuz procesual manifestându-se în acest sens (par. 79-80).

De asemenea, critica este invalidată şi prin aceea că stabilirea cheltuielilor de judecată, ce constituie obiectul pretenţiei intimatei-reclamante în prezenta pricină, a avut loc cu deplina respectare a dreptului la apărare a recurentei-pârâte şi a principiului contradictorialităţii în prezentul demers judiciar, aspecte necontestate, de altfel, de către aceasta.

În egală măsură, critica apare ca fiind şi inadmisibilă, în conformitate cu cele expuse anterior, din moment ce tinde a aduce în discuţie inclusiv aspecte de temeinicie referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

- Prin critica circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 451 alin. (2), art. 453 alin. (1) şi art. 454 C. proc. civ. în raport cu art. 998-999 C. civ., având în vedere dispoziţiile art. 21 - 24 şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Deşi încadrate, de către recurenta-pârâtă, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile sunt subsumabile inclusiv pct. 5 al aceluiaşi text de lege, din moment ce pun în discuţie inclusiv încălcarea unor forme de procedură, urmând a fi analizate şi în raport cu acesta.

În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, din moment ce a acţionat în limitele permise de Legea nr. 94/1992 atunci când a emis actele administrative contestate ulterior în litigiile câştigate de către intimata-reclamantă.

Cu toate că parte din criticile formulate au caracter fondat, acestea nu sunt, însă, în măsură să conducă la casarea deciziei atacate, pentru motivele expuse în continuare.

Astfel, se observă că instanţa de apel a reţinut în mod inexact faptul că fapta ilicită a recurentei-pârâte constă în emiterea, de către aceasta, în urma acţiunilor de control desfăşurate, a unor decizii cuprinzând unele constatări şi măsuri nelegale, care au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Or, instanţa de apel, era ţinută, date fiind limitele prefigurate de acţiunea dedusă judecăţii, a se pronunţa exclusiv asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de norma specială în materie, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în sensul pierderii proceselor anterioare (dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2014) de către recurenta-pârâtă, şi a inexistenţei unui caz exonerator de răspundere, în condiţiile art. 454 din acelaşi cod, dat fiind faptul că dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată îşi are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părţii care a câştigat procesul.

În acest sens, se constată şi că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a statuat, prin Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 7 aprilie 2008, şi prin Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2012, că:

"obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia".

De asemenea, prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de contencios constituţional a statuat că art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior, din 1865, de "parte căzută în pretenţii".

Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată.

Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului (par. 24).

Drept urmare, se observă că norma legală actuală (art. 453 alin. (1) C. proc. civ.) păstrează esenţa reglementării corespondente din C. proc. civ. de la 1865 (respectiv art. 274 alin. (1), diferenţa între cele două texte fiind doar una terminologică - prin consacrarea, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, a culpei procesuale şi a principiului despăgubirii celui ce câştigă procesul, astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 59/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (par. 63).

Astfel, s-a statuat că prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră, doar într-o terminologie nouă, întocmai ca şi art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deşi o persoană poate fi în culpă pentru declanşarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuşi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din C. proc. civ. (par. 82).

Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se înţelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din C. proc. civ.), o situaţie de admitere a acţiunii reclamantului şi de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită şi posibilă, în ipoteza subînţeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ. (par. 83).

Nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) şi art. 454 din C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului şi a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său (par. 84).

Raportat şi la aceste considerente obligatorii ale deciziilor arătate anterior ale instanţei de contencios constituţional, rezultă că instanţa de apel nu era ţinută să facă aplicarea prevederilor dreptului substanţial în materia răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt stabilite de prevederile art. 1.357 C. civ. (iar nu de art. 998-999 C. civ. de la 1864, cum în mod eronat arată recurenta, în raport cu principiul tempus regit actum, având în vedere că fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii este reprezentat de hotărârile judecătoreşti din cele două pricini anterioare, pronunţate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), ci doar a verificării operării prezumţiei de culpă procesuală, conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., corelativ cu lipsa incidenţei ipotezei reglementate de art. 454 din acelaşi cod, dată fiind prevalenţa normelor procedurale relative la acordarea cheltuielilor de judecată.

Va fi respinsă, aşadar, susţinerea recurentei-pârâte în sensul că, din moment ce intimata-reclamantă a solicitat pe cale separată obligarea la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi prezumată culpa sa procesuală "ca în cazul cheltuielilor acordate de instanţa de judecată învestită să soluţioneze cererile privind anularea actelor administrative", din moment ce regulile aplicabile unor astfel de cereri sunt aceleaşi, indiferent de modalitatea în care partea înţelege să le deducă judecăţii.

Astfel, esenţial în această materie este faptul că dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată îşi are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părţii care a câştigat procesul, fiind lipsit de relevanţă faptul că actele administrative contestate au fost emise de către recurentă cu respectarea competenţei legale reglementate de art. 21-22 din Legea nr. 94/1992 şi conform art. 140 din Constituţie.

Drept urmare, nu era necesară cercetarea modalităţii în care au fost emise respectivele decizii de către recurenta-pârâtă, ci era suficientă doar constatarea existenţei culpei procesuale a recurentei-pârâte, în sensul pierderii, în parte, de către aceasta, a celor două litigii anterioare (reţinută în mod judicios în decizia atacată).

Se observă, totodată, că susţinerile recurentei-pârâte relative la cadrul legal în care au fost emise actele administrative contestate, precum şi la lipsa unei eventuale rele-credinţe a sa din această perspectivă, antamează fondul raportului juridic de drept substanţial, nerelevant în litigiul pendinte, din moment ce aceste aspecte au făcut obiectul cercetării în pricinile anterioare şi au primit o dezlegare judiciară, conform celor expuse anterior.

În acelaşi sens, este lipsită de substanţă inclusiv susţinerea recurentei-pârâte privitoare la faptul că "nu a avut o atitudine procesuală culpabilă în cazul judecării excepţiei de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât au fost menţinute, ca legale şi temeinice, parte din măsurile dispuse", având în vedere că fundamentul acestei obligaţii nu este reprezentat de buna-credinţă reglementată de C. proc. civ. (care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege şi pentru care s-a prevăzut sancţionarea părţii care îşi exercită abuziv drepturile procesuale), ci de culpa procesuală ce decurge din pierderea litigiului, cu consecinţa naşterii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câştigat respectiva pricină.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de cele două litigii anterioare este legală în raport cu normele legale evocate, întrucât culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul este reţinută şi în situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost admisă fie doar şi în parte, ipoteză expres reglementată de legiuitor la art. 453 alin. (2) C. proc. civ. (dispoziţii a căror aplicare a fost făcută de către curtea de apel în calea de atac anterioară).

Aşadar, relevante, aşa cum s-a arătat, sunt atât rezultatul procesului anterior, cât şi conduita pârâtului, manifestată pe parcursul acestuia, sub forma nerecunoaşterii pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate, conform art. 454 C. proc. civ.

Or, în cauză, recurenta-pârâtă nu a înţeles la niciun moment pe parcursul prezentei pricini (inclusiv în faţa instanţei de recurs - cadru procesual în care avea deschisă această posibilitate, conform dispoziţiilor art. 492 C. proc. civ.) să facă dovada existenţei cazului exonerator de răspundere stabilit de art. 454 C. proc. civ. şi, prin aceasta, să înlăture prezumţia de culpă procesuală reţinută în sarcina sa, ca efect al pierderii celor două litigii anterioare.

Mai mult, judecata realizată în respectivele pricini atestă, cu claritate, opoziţia procesuală manifestată de aceasta în raport cu pretenţiile formulate de către intimata-reclamantă, iar nu o eventuală achiesare a sa.

În atare circumstanţe, recurenta-pârâtă nu a înlăturat prezumţia de culpă procesuală reţinută în sarcina sa, în conformitate cu cadrul legal incident în această materie, reprezentat de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-a arătat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei nr. 252 A din 28 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apreciindu-se că soluţia instanţei de apel este legală, pentru argumentele reţinute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui, în parte, considerentele hotărârii recurate.

Ca atare, argumentele privind incidenţa dispoziţiilor art. 1.357 C. civ. alături de analiza faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtei (dincolo de culpa procesuală, reţinută în mod corect de către instanţa de apel) urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a restului considerentelor şi a soluţiei, pentru motivele expuse în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei nr. 252 A din 28 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.