Reparation for post-restitution property degradation under Law 10/2001: Objective civil liability and prohibition of alternative compensation mechanisms

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în 02.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi reconstruire pentru readucerea imobilului-construcţie situat în Bucureşti, str. x, corp B, compus din teren şi construcţie, la configuraţia şi gradul de confort pe care le avea la data de 14.08.2001, data depunerii notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001; în subsidiar a solicitat obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a construcţiei proprietatea sa, precum şi plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare şi de eliberare a terenului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 9 şi art. 42 (devenit art. 41) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a formulat întâmpinare, prin care invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 475 din 04 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins cererea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 73 din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei, a anulat sentinţa şi rejudecând a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acţiunea; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 33.169 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, precum şi a sumei de 16.689 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de contravaloare lucrări demolare şi eliberare teren.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.

I. În ceea ce priveşte recursul reclamantei A.:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că înţelege să critice decizia curţii de apel doar sub aspectul respingerii solicitării de evaluare a despăgubirilor în raport cu grila notarială aferentă anului 2022.

Astfel, a indicat faptul că această solicitare a avut ca fundament temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 9 şi art. 42 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

După prezentarea caracteristicilor imobilului, respectiv că strada pe care este situat acesta este încadrată în grilă în zona/subzona 46/B1, că acesta este construit înainte de 1967, că se încadrează la categoria clădiri P+1, cu pereţi portanţi de cărămidă cu planşee de beton armat, că starea acestuia era bună, la nivelul anului 2001 - când a fost formulată notificarea, imobilul fiind locuit, a arătat că a avut în vedere două variante de încadrare în grila notarială, respectiv: starea bună a imobilului (ipoteză în care valoarea construcţiei este de 216 mp x 823 euro/mp = 177.768 euro), respectiv starea satisfăcătoare a imobilului (caz în care valoarea construcţiei este de 216 mp x 781 euro/mp = 168.696 euro).

A mai arătat şi că imobilul făcea partea din categoria "stare bună", aspect confirmat atât de considerentele în funcţie de care imobilele sunt încadrate în grila notarială la o anume categorie a stării tehnice, cât şi de opinia expertului exprimată la punctul VII.2 din expertiză - Situaţia în 2001 - unde se arată că "în 2001, corpul B era locuibil şi locuit, la parter de B. şi la etaj de C.. Procesul-verbal de predare a locuinţei B. menţionează construcţia şi instalaţiile în stare bună."

Conform adresei nr. x/30.03.2005 emisă de către D. S.A., aflată la dosar, în imobilul în litigiu, la acea dată, figurau trei chiriaşi: B., E. şi C..

Aceasta înseamnă că, la data de 30.03.2005, imobilul în litigiu era nu numai locuibil, ci şi locuit. Arată că aceste concluzii sunt cu atât mai mult aplicabile în raport cu data notificării, respectiv 14.08.2001.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză: la nivelul anului 2001 imobilul corp B era locuit, fiind în derulare o serie de contracte de închiriere atât la parter, cât şi la etaj; locuinţele erau în stare bună, cu finisaje medii, instalaţii electrice şi sanitare; la momentul 08.04.2019, situaţia imobilului era similară cu situaţia actuală: clădire parţial prăbuşită, fără acoperiş, fără scară spre etaj, nelocuibilă, în pericol de prăbuşire; imobilul nu mai poate fi reabilitat; valoarea de circulaţie este de 192.840 RON, echivalentul sumei de 39.840 euro; costurile estimative de demolare a imobilului sunt de 89.525 RON, echivalentul sumei de 16.689 euro, costul real urmând să fie stabilit odată cu realizarea lucrărilor.

Aşadar, indică faptul că valoarea imobilului, conform grilei notariale, este 177.768 euro, calculat la valoarea de 823 euro/mp.

Mai precizează şi că instanţa de apel se contrazice atunci când reţine că "prin invocarea art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013, se tinde la schimbarea regimului măsurilor reparatorii reglementate de legea specială (...), care are ca scop repararea unui prejudiciu de altă natură, respectiv degradarea imobilului şi nu privarea totală de proprietate", din moment ce, în loc de un imobil, i-a fost restituită o ruină.

Precizează că din toate probele administrate în cauză reiese faptul că ceea ce i s-a restituit în natură nu poate fi calificat drept "imobil", o grămadă de moloz şi de resturi a ceea ce a fost corpul B din imobil neputând reprezenta un imobil.

Doar dacă la momentul restituirii în natură corpul B ar fi fost în starea de la momentul notificării deţinătorului, atunci s-ar fi putut considera că i-a fost restituit un imobil.

Arată că restituindu-i-se o ruină, este privată total de proprietatea sa.

De asemenea, precizează că dacă în locul restituirii în natură a corpului B i-ar fi fost acordate măsuri compensatorii, ar fi avut dreptul la despăgubiri calculate conform grilei notariale din anul 2022.

Însă, în locul unor despăgubiri băneşti, astfel calculate, a primit o ruină.

II. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat faptul că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 9 şi art. 41 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.385 C. civ., în condiţiile în care legea specială (Legea nr. 10/2001) stipulează fără echivoc la art. 9 că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea care se află la data cererii de restituire, liberă de orice sarcini", iar art. 41 statuează în sensul că "distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia şi până la momentul predării efective către persoana îndreptăţită cad în sarcina deţinătorului imobilului", statuând astfel, fără echivoc, stabilirea stării "în care se afla la data cererii de restituire" (adică la 14.08.2001, momentul formulării de către reclamant a notificării cu privire la imobilul litigios, în temeiul Legii nr. 10/2001), precum şi a distrugerilor şi degradărilor cauzate imobilului până în momentul predării efective (adică în perioada 2001-2019).

Drept urmare, chiar dacă Legea nr. 10/2001 (art. 9 şi art. 41) ar respecta legea specială derogatorie de legea generală (C. civ.) în materia răspunderii civile delictuale, aceasta nu înseamnă că reclamanta nu are obligaţia de a proba în cauză fapta ilicită a Municipiului Bucureşti, cauzatoare de prejudiciu, precum şi legătura de cauzalitate dintre presupusa faptă licită şi eventualul prejudiciu.

Or, în cauză nu s-au administrat probe certe, indubitabile şi neechivoce care să ateste care era efectiv starea imobilului litigios (corpul B de clădire) la momentul formulării, de către reclamantă, a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 (14.08.2001), singura menţiune fiind aceea privind încheierea unui contract de închiriere în anul 2003 (cu privire la un apartament din corpul B), acest moment (cel al întocmirii procesului-verbal de predare-primire către C.) fiind în mod eronat reţinut pentru a se aprecia în sensul că "partea din corpul B restituit în natură a suferit distrugeri datorate omisiunii unităţii deţinătoare de a lua toate măsurile care s-au impus pentru menţinerea acestuia în starea în care se afla la momentul formulării notificării."

Există, aşadar, două aspecte esenţiale, fundamentale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti, care nu au fost lămurite în cauză şi anume starea imobilului litigios la momentul formulării notificării (14.08.2001) şi săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie de către Municipiul Bucureşti, (faptă ilicită constând în omisiunea de a lua măsurile pentru menţinerea imobilului litigios în starea de la momentul formulării notificării), instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită atât a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 9 şi art. 41), cât şi a dispoziţiilor C. civ. (art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.385), probatoriul administrat fiind insuficient pentru a contura fapta ilicită a Municipiului Bucureşti, care ar fi creat un prejudiciu reclamantei.

Mai mult, o parte din corpul B al imobilului în discuţie a fost restituit reclamantei prin decizia civilă nr. 631R/08.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2008, prin care B. - titular al contractului nr. x/08.10.2007, a fost obligat să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul din str. x, respectiv corpul B, în suprafaţă utilă de 33,43 mp şi teren în suprafaţă de 22,80 mp, situat sub construcţie, iar din acest moment (08.03.2012) şi până la momentul restituirii în natură a restului de clădire (08.04.2019), obligaţia de menţinere a corpului B de clădire revenea atât Municipiului Bucureşti, cât şi reclamantei, imobilul fiind în proprietatea/deţinerea ambelor părţi în perioada 08.03.2012 - 08.04.2019, în raport cu această situaţie, presupusul prejudiciu suferit de reclamantă neavând un caracter cert.

În speţă, există, aşadar, mai multe momente pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere (momentul formulării notificării, momentul dobândirii de către reclamantă a unei părţi din corpul B de clădire), fapta ilicită a Municipiului Bucureşti neavând un caracter cert în aceste condiţii, chiar şi prin raportare la art. 9 şi art. 41 din Legea nr. 10/2001, act normativ considerat derogatoriu, de către instanţă, de la dispoziţiile C. civ., în materia angajării răspunderii civile delictuale, hotărârea pronunţată fiind esenţialmente nelegală (normele materiale evocate în considerente fiind aplicate şi interpretate în mod greşit).

Drept urmare, având în vedere că în cauză nu s-a administrat un probatoriu adecvat pentru stabilirea, fără echivoc, a angajării răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, precum şi a caracterului cert al prejudiciului suferit de reclamantă, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de material reprezentate de Legea nr. 10/2001 (art. 9 şi art. 41) şi de C. civ. (art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.385), recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă pentru administrarea unui probatoriu complet, care să stabilească, fără echivoc, la momentul formulării notificării (14.01.2001), fapta ilicită a Municipiului Bucureşti (în perioada 2001 - 2019), precum şi caracterul cert al prejudiciului suferit de reclamantă.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 02.05.2023, cu respectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care a invocat excepţia inadmisiblităţii recursului şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În dezvoltarea excepţiei inadmisibilităţii recursului pârâtei, reclamanta a invocat faptul că instanţa de fond a stabilit, pe lângă existenţa unei fapte ilicite, şi întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, a răspunderii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Din probele administrate în cauză a reieşit culpa pârâtului care, prin pasivitatea de care a dat dovadă, a nerespectat obligaţia legală de a conserva, întreţine şi repara bunul.

Astfel, a arătat că motivele de recurs invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind vorba despre încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci doar de o eventuală interpretare a probelor administrate în cauză.

De asemenea, în legătură cu excepţia nulităţii recursului a invocat faptul că motivele invocate în susţinerea recursului nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care consideră recursul declarat ca fiind nul, potrivit prevederilor art. 489 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, indicând faptul că deţinător al imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, era Municipiul Bucureşti, prin Primar General, iar deteriorarea gravă a acestuia, constatată de executorul judecătoresc şi consemnată în procesul-verbal, a survenit ulterior depunerii notificării (14.08.2001).

Aşadar, recurentul-pârât era obligat să îi restituie imobilul în configuraţia şi gradul de confort în care acesta se afla la momentul 14.08.2001, în condiţiile unei exploatări normale, degradările survenite fiind în sarcina sa exclusivă.

Prin notificarea adresată recurentului-pârât, i-a solicitat acestuia, în temeiul unor dispoziţii legale clare, restituirea imobilului, însă pârâtul a ales să nu respecte legea şi termenele impuse de aceasta, ci să aştepte ca, după foarte mulţi ani de procese, să fie obligat judiciar să se conformeze unor dispoziţii legale.

Din vina exclusivă a recurentului-pârât, imobilul a stat în degradare până a ajuns la stadiul de ruină, fapt constatat la faţa locului atât de reprezentanţii recurentului-pârât, cât şi de către executorul judecătoresc.

Starea imobilului era bună la nivelul anului 2001, când a fost formulată notificarea, imobilul era locuit, dovada acestui fapt, necontestat de nimeni, fiind contractele de închiriere încheiate chiar de către recurentul-pârât.

Aşa cum arată instanţa de apel, dovada stării bune în care se găsea imobilul la nivelul anului 2001 îl reprezintă contractul de închiriere nr. x/2003, în care se menţionează starea bună a imobilului, care beneficia de utilităţi, procesul-verbal de predare-primire încheiat cu aceeaşi ocazie confirmând susţinerile recurentei-reclamante.

De asemenea, a mai invocat, în acest sens, şi concluziile raportului de expertiză, precum şi conţinutul adresei nr. x/30.03.2005, referite şi prin recursul promovat de aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă:

Cu titlu prealabil, sub aspectul împrejurărilor esenţiale ce conturează cadrul factual din prezenta pricină, instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, a reţinut faptul că, prin notificarea nr. x/14.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren şi construcţie, preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentinţa civilă nr. 1486/13.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., fiind obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să emită o dispoziţie de restituire în natură a imobilului construcţie şi teren situat în Bucureşti, str. x, cu excepţia: părţii din imobil compusă din patru camere, bucătărie, baie, oficiu, wc, hol, bucătărie, pivniţă, vestibul, hol, vestibul, magazie, în suprafaţă utilă de 99,57 mp şi teren în suprafaţă de 67,93 mp, situat sub construcţie, obiect al sentinţei civile nr. 3391/19.04.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2005; corpului A, compus din două camere, bucătărie, baie, wc, vestibul, boxă şi 40,87 mp, teren situat sub construcţie, obiect al sentinţei civile nr. 9220/18.11.2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2005; corpului B compus din cameră, bucătărie, culoar şi hol, în suprafaţă utilă de 33,43 mp şi teren în suprafaţă de 22,80 mp, situat sub construcţie, obiect al deciziei civile nr. 631R/08.03.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosar nr. x/2008.

Prin decizia civilă nr. 95/28.01.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la restituirea în natură a următoarele părţi ale imobilului: teren în suprafaţă de 249,40 mp (din care 104,40 mp situat sub construcţii şi 148 mp liber de construcţii), din suprafaţa totală de 381 mp; din corpul B de construcţii, etajul şi partea din parter care nu a fost restituită prin decizia civilă nr. 631R/08.03.2012 a Tribunalului Bucureşti.

În data de 08.04.2019, BEJ F. şi G. a întocmit un proces-verbal de constatare a stării imobilului ce urma a fi supus restituirii în natură, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, iar punerea în executare a deciziei nr. 95/28.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti s-a realizat prin dispoziţia nr. x/19.02.2020 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Demersul judiciar al reclamantei, ce constituie obiectul prezentei pricini, este reprezentat de solicitarea, întemeiată pe prevederile art. 9 şi art. 41 din Legea nr. 10/2001, de obligare a pârâtei la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi reconstruire pentru readucerea corpului B al imobilului-construcţie restituit în natură prin decizia nr. 95/28.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti la configuraţia şi gradul de confort pe care le avea la data depunerii, de către reclamantă, a notificării nr. x/14.08.2001, date fiind distrugerile şi degradările suferite de acesta.

Prin decizia atacată, în urma administrării unui probatoriu complex (efectuarea atât a unei expertize în specialitatea evaluare imobiliară, cât şi a unei contraexpertize având aceleaşi obiective, a probei cu înscrisuri - constând, printre altele, în contractele de închiriere încheiate de pârâtă cu privire la corpul B al imobilului începând cu data de 14.08.2001), instanţa de apel, anulând sentinţa tribunalului şi rejudecând, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 33.169 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, precum şi a sumei de 16.689 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de contravaloare lucrări demolare şi eliberare teren.

Potrivit memoriului de recurs, reclamanta a criticat soluţia doar sub aspectul respingerii, de către instanţa de apel, a solicitării de evaluare a despăgubirilor în raport cu grila notarială aferentă anului 2022, în acord cu criteriul stabilit conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

- Astfel, s-a arătat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată l-au constituit atât dispoziţiile art. 9, art. 42 alin. (1) (actualul art. 41) din Legea nr. 10/2001, cât şi prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, ceea ce o îndreptăţeşte la evaluarea despăgubirilor în raport cu grila notarială din anul 2022.

Critica are caracter nefondat.

Contrar afirmaţiilor recurentei-reclamante, se observă că aceasta a dedus judecăţii o acţiune întemeiată exclusiv pe prevederile art. 9 şi art. 42 (actualul art. 41) din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat, în principal, plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi reconstruire pentru readucerea corpului B al imobilului-construcţie la configuraţia şi gradul de confort pe care le avea în 14.08.2001, iar, in subsidiar, obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a corpului B al imobilului la momentul depunerii notificării conform Legii nr. 10/2001, alături de despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare şi eliberare a terenului.

Mai mult, fundamentul juridic al cererii subsidiare a fost în mod expres indicat de către reclamantă, ca urmare a obligaţiei care i-a fost pusă în vedere de către instanţa de apel, în acest sens, la termenul de judecată din 15.02.2021, prin precizarea depusă pentru termenul din 12.04.2021, în care a menţionat în mod expres faptul că "atât capătul 1 din cerere - referitor la despăgubiri pentru degradările imobilului în cauză, cât şi capătul 2 (subsidiar) - referitor la despăgubiri pentru distrugerea efectivă a imobilului, nu pot avea altă încadrare decât art. 41 din Legea nr. 10/2001, alin. (1) din acest articol cuprinzând ambele ipoteze: distrugeri şi degradări cauzate imobilelor."

Faptul că recurenta-reclamantă a înţeles să invoce un nou temei juridic pe care îşi fundamentează pretenţiile şi implicit, prin aceasta, să îşi suplimenteze susţinerile referitoare la valoarea solicitată a imobilului la cel de-al unsprezecelea termen din faţa instanţei de apel (prin cererea de suplimentare a obiectivelor raportului de expertiză din 04.01.2023, aspect reluat şi prin concluziile scrise depuse în 18.01.2023), nu reprezintă o modalitate legală de învestire a instanţei cu analiza respectivelor susţineri, dată fiind sancţiunea decăderii modificării acţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., aplicabile în raport cu opoziţia expresă a părţii adverse, menţionată la termenul din 09.01.2023, cu privire la suplimentarea obiectivelor raportului de expertiză (conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013), tocmai faţă de petitul cererii de chemare în judecată.

Or, date fiind cele arătate anterior, în mod corect a procedat instanţa de apel la analiza pretenţiilor formulate în acord cu arhitectura juridică a cererii introductive de instanţă, astfel cum a fost aceasta conturată atât în raport cu obiectul acesteia, dar mai ales al cauzei sale, relativ la repararea unui prejudiciu material cauzat de degradări ale imobilului, dat fiind temeiul de drept recunoscut de legea specială în acest sens.

- În continuare, recurenta-reclamantă mai arată şi că, prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 şi la concluziile raportului de expertiză administrat în faţa instanţei de apel, valoarea imobilului este, în realitate, de 177.768 euro.

Se constată că reclamanta, prin capătul de cerere subsidiar al acţiunii introductive, a arătat că înţelege să solicite obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a construcţiei şi la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare şi de eliberare a terenului, aspect reluat în partea de final a acesteia, unde a specificat în mod expres faptul că "în situaţia în care prin expertiză tehnică se va stabili că starea imobilului este într-o avansată degradare, care ar face inutile lucrările de consolidare, urmează ca pârâtul să fie obligat la plata (...) valorii de piaţă a construcţiei, în configuraţia şi gradul de confort existent la momentul formulării notificării de restituire - 14.08.2001."

De asemenea, cu ocazia dezbaterilor din cadrul şedinţei de judecată a instanţei de apel din 12.04.2021, reclamanta, prin avocat, a solicitat încuviinţarea probei cu expertiza imobiliară, cu următoarele obiective: identificarea imobilului - Corp B, stabilirea stării acestuia la data notificării - 14.08.2001 şi la data constatării degradărilor imobilului de către executorul judecătoresc - 08.04.2019, precizarea dacă imobilul poate fi reabilitat şi care sunt costurile sau dacă nu poate fi reabilitat, care este valoarea de circulaţie la momentul constatării degradărilor, raportat la starea lui din 2001, respectiv care sunt costurile pentru degajarea construcţiei care urmează a fi demolată.

În urma deliberării, instanţa de apel a încuviinţat proba cu expertiza în evaluarea proprietăţii imobiliare, având ca unul dintre obiective precizarea dacă imobilul poate fi reabilitat şi cu ce cost, iar în caz contrar să se stabilească valoarea de circulaţie a imobilului la starea din 2001 în raport cu preţurile actuale.

În data de 04.01.2023, recurenta-reclamantă a depus în faţa instanţei de apel o cerere prin care solicita încuviinţarea suplimentării obiectivelor expertizei cu obiectivul constând în stabilirea valorii imobilului în raport cu valorile prevăzute în grila notarilor publici pentru anul 2022.

Cu ocazia dezbaterilor de la ultimul termen de judecată din faţa curţii de apel, din 09.01.2023, instanţa devolutivă de control judiciar, după punerea în dezbaterea părţilor a cererii de suplimentare a obiectivelor expertizei, a respins cererea reclamantei, ca fiind tardiv formulată faţă de momentul în care s-au discutat probele, respectiv obiectivele expertizei. De asemenea, a considerat proba şi ca nefiind utilă.

Drept urmare, dintr-o primă perpectivă, critica recurentei-reclamante nu poate fi primită întrucât pune în discuţie aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate, relative la modalitatea de administrare şi de interpretare a probelor de către instanţa de apel, aspect exclus controlului judiciar al instanţei de recurs.

Mai mult, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera, contrar celor arătate anterior, că respectiva susţinere a recurentei-reclamante referitoare la greşita neaplicare a prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, de către instanţa de apel, ar constitui, totuşi, o critică de nelegalitate, aceasta este în continuare lipsită de relevanţă juridică.

Astfel, aşa cum a reţinut instanţa de apel pe situaţia de fapt, prin notificarea nr. x/14.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren şi construcţie, preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentinţa nr. 1486/13.10.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 95/28.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (pronunţate în dosarul nr. x/2017), pârâtul a fost obligat să emită o dispoziţie de restituire în natură a imobilului, sens în care, în data de 19.02.2020, a fost emisă dispoziţia nr. 21670 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, având acest obiect.

Drept urmare, din moment ce pretenţiile privind dreptul de proprietate al reclamantei au fost realizate în procedura legii speciale de reparaţie, în a cărei sferă de aplicabilitate intră şi imobilul în litigiu, în modalitatea restituirii în natură, cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale situaţiei juridice a acestuia, opunerea în această cauză a variantei alternative, a acordării de masuri reparatorii prin echivalent, prin luarea în considerare a valorii de piaţă a imobilului, nu mai este posibilă, întrucât ar reprezenta o dublă reparaţie, nepermisă de lege, şi ar nesocoti autoritatea de lucru judecat ataşată hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017, care au recunoscut, cu caracter definitiv, tocmai îndreptăţirea recurentei-reclamante la restituirea în natură a bunului.

Or, acest lucru este inadmisibil din punct de vedere al regulilor care guvernează efectele hotărârilor judecătoreşti, al imutabilităţii actului jurisdicţional şi al securităţii juridice.

Astfel, odată dispusă restituirea în natură, persoana îndreptăţită nu mai poate reveni asupra alegerii exprimate, invocând preferabilitatea acordării de măsuri compensatorii în schimbul restituirii în natură.

Cum legea specială, în vigoare la data sesizării instanţei cu prezenta acţiune (Legea nr. 10/2001), stabileşte ca unic remediu, în ipoteza existenţei unor distrugeri sau degradări care au fost cauzate imobilelor după intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită, conform dispoziţiilor art. 41, acordarea de despăgubiri de către deţinătorul imobilului, tocmai în scopul reparării pierderii cauzate de respectivele prejudicii materiale cauzate bunului supus restituirii, nu se poate susţine, în mod valabil, că partea are dreptul de a beneficia de măsurile compensatorii recunoscute, cu titlu excepţional, unei alte ipoteze legale decât cea care face obiectul litigiului pendinte.

Astfel, premisa de analiză a pretenţiilor decurgând din aplicarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 10/2001 reclamă verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1.357 şi urm. C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în situaţia în care se reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina deţinătorului bunului, constând în lipsa respectării tuturor măsurilor care impun conservarea, întreţinerea şi repararea construcţiei.

Aşadar, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate în urma unei proceduri contradictorii, ca efect al dispunerii şi administrării, de către instanţa de prim control judiciar, a probei cu expertiza tehnică evaluatorie, nu îi conferă acesteia posibilitatea optării pentru cadrul normativ având ca obiect de reglementare o situaţie juridică distinctă, respectiv acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, tocmai ca urmare a imposibilităţii restituirii în natură a bunului, aspect neincident în prezenta pricină, astfel cum s-a arătat.

- Nici cea din urmă critică a recurentei-reclamante, referitoare la existenţa unei motivări contradictorii a deciziei atacate nu poate fi primită.

Deşi neîncadrată, susţinerea este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi analizată în raport cu aceste dispoziţii.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

În dezvoltarea criticii, recurenta-reclamantă a afirmat, în esenţă, existenţa unor motive contradictorii ale instanţei de apel atunci când a reţinut că, "prin invocarea art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013, se tinde la schimbarea regimului măsurilor reparatorii reglementate de legea specială (...), care are ca scop repararea unui prejudiciu de altă natură, respectiv degradarea imobilului şi nu privarea totală de proprietate", din moment ce arată că, în loc de un imobil, i-a fost restituită o ruină.

Se constată că nu se aduce în discuţie o veritabilă critică din acest punct de vedere, din moment ce reclamă, în realitate, aspecte relative la interpretarea probatoriului, fiind invocat, în acest sens, de către recurenta-reclamantă, că "din toate probele administrate în cauză" reiese că ceea ce i-a fost restituit în natură "nu poate fi calificat ca imobil".

Or, prin critica formulată, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, la a indica o pretinsă contrarietate între probatoriul administrat şi soluţia pronunţată.

Analizând, în continuare, aspectele semnalate, se constată că procesul de cercetare judiciară a cauzei nu poate intra în contrarietate cu dezlegarea dată, din moment ce probatoriul administrat este chiar cel care conferă temeinicie soluţiei pronunţate.

Prin urmare, sub acest aspect, nu este relevată nicio contradicţie a considerentelor, întrucât administrarea probelor, în procedura judiciară, se situează în faza anterioară adoptării soluţiei, în susţinerea căreia instanţele evaluează şi valorifică acel probatoriu relevant din cel administrat de părţi, apt să le justifice pretenţiile.

Reiese, din conţinutul considerentelor deciziei atacate, că instanţa de apel a realizat, în motivarea deciziei, un examen al situaţiei factuale, astfel cum a rezultat pe baza probelor administrate, reţinând că parte din corpul B, restituit în natură, a suferit distrugeri şi degradări cauzate de omisiunea unităţii deţinătoare de a lua toate măsurile care s-au impus pentru menţinerea acestuia în starea în care se afla la momentul formulării notificării, pentru ca, mai apoi, în urma unui raţionament logico-juridic coerent, să precizeze, cu claritate, că, în speţă, nu îşi găsesc aplicarea prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, din moment ce, prin invocarea lor, reclamanta tinde la schimbarea regimului măsurilor reparatorii, printr-o procedură nepermisă, litigiul pendinte având ca scop repararea unui prejudiciu decurgând din degradarea imobilului.

În acest context, susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia este privată total de proprietatea sa, ca urmare a restituirii unei ruine, conturează mai degrabă, aşa cum s-a arătat, un aspect de netemeinicie, nesupus cenzurii în această fază procesuală.

2. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-pârât:

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că parte din acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi astfel, excepţia nulităţii (respectiv a excepţiei inadmisibilităţii recursului, impropriu indicată astfel, din moment ce priveşte, de asemenea, nulitatea recursului) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

- Printr-o primă critică de nelegalitate, recurentul-pârât invocă faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 9 şi art. 41 din Legea nr. 10/2001, respectiv a dispoziţiilor art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.385 C. civ., susţinând, în esenţă, că reclamanta avea obligaţia de a proba, în cauză, fapta ilicită a municipiului Bucureşti, cauzatoare de prejudiciu, precum şi legătura de cauzalitate dintre acestea.

În dezvoltarea criticii, recurentul-pârât mai susţine şi că "în cauză nu s-au administrat probe certe, indubitabile şi neechivoce care să ateste care era efectiv starea imobilului litigios (...) la momentul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001."

De asemenea, recurentul-pârât a mai precizat şi că în mod eronat s-a făcut referire la un proces-verbal de predare-primire a imobilului, întocmit în temeiul unui contract de închiriere din anul 2003, pentru a se aprecia că "partea din corpul B restituit în natură a suferit distrugeri datorate omisiunii unităţii deţinătoare de a lua toate măsurile care s-au impus pentru menţinerea acestuia în starea în care se afla la momentul formulării notificării."

Critica are caracter nefondat.

În evaluarea materialului probator, instanţa de apel a reţinut faptul că în momentul înregistrării notificării, etajul corpului B, restituit în natură, se afla în stare bună, dovada în acest sens fiind contractul de închiriere nr. x/05.02.2003.

Aşadar, instanţa de apel a constatat că, de la momentul întocmirii procesului-verbal din 05.02.2003, de predare-primire a imobilului către chiriaşa din respectivul contract, şi până la momentul întocmirii procesului-verbal de situaţie din 08.04.2019, imobilul în litigiu a suferit distrugeri şi degradări cauzate de omisiunea unităţii deţinătoare de a lua măsurile care s-au impus pentru menţinerea acestuia în starea în care se afla în momentul formulării notificării.

Contrar afirmaţiilor recurentului-pârât potrivit cărora "în cauză nu s-au administrat probe certe" care să ateste starea imobilului litigios la momentul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, se observă că instanţa de apel a stabilit în mod corect îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina recurentului-pârât pe baza probatoriului administrat în cauză.

Astfel, se observă că instanţa de apel a reţinut în mod corect că apărarea pârâtului în sensul că, în cauză, nu a fost întocmit un proces-verbal privind starea imobilului în data de 14.08.2001 se impune a fi înlăturată pentru faptul că acesta îşi invocă propria culpă, din moment ce, în calitatea sa de unitate deţinătoare, conform legii, îi revenea o asemenea obligaţie atât în considerarea respectării sarcinii de conservare a construcţiei în starea în care se afla la momentul şi pe întreaga durată de soluţionare a notificării, cât şi în vederea evidenţierii stricte a bunurilor care intrau în obiectul de reglementare a legii speciale şi în privinţa cărora titularul dreptului era obligat la o evaluare amănunţită asupra întreţinerii construcţiilor.

De asemenea, se constată că, răspunzând la obiectivul stabilit de instanţă privitor la stabilirea stării imobilului corp B la data notificării - 14.08.2001, cât şi la data constatării degradărilor de către executorul judecătoresc - 08.04.2019, expertul a concluzionat că "(...) în 2001, corpul B era locuibil şi locuit (...). Locuinţele erau în bună stare (...)."

Astfel, prin criticile formulate, recurentul-pârât tinde, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanţei de apel asupra raportului de expertiză întocmit în cauză, în legătură cu care nu a înţeles să formuleze obiecţiuni, astfel încât ansamblul acestor susţineri nu pot forma obiectul analizei în această fază procesuală, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului judiciar al instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ.

Drept urmare, susţinerile nu pot fi primite, întrucât nu au în vedere, de fapt, aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanţa de apel a acordat valenţă juridică raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a reţinut şi că, în conformitate cu înscrisul reprezentat de contractul de închiriere nr. x/05.02.2003, imobilul restituit în natură se afla în stare bună, nu face altceva decât să vină în completarea răspunsului la obiectivele raportului de expertiză şi să fundamenteze, astfel, soluţia de angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât.

În continuare, se constată că, în mod judicios, a reţinut instanţa de apel faptul că răspunderea reglementată de prevederile speciale ale art. 41 din Legea nr. 10/2001 este una obiectivă, independentă de orice culpă a unităţii deţinătoare, ce se angajează pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a nerespectării obligaţiei de rezultat, de a lua toate măsurile care impun conservarea, întreţinerea şi repararea construcţiei.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, în sensul că probatoriul administrat în cauză ar fi insuficient pentru a contura fapta ilicită a acestuia, se observă că instanţa de apel a reţinut în mod corect fapta ilicită a recurentului-pârât, anterior evocată, astfel cum rezultă din procesului-verbal de situaţie din 08.04.2019, întocmit BEJ de F. şi G., în care se atestă "o stare avansată de degradare" a imobilului, înscris necontestat de către parte.

De asemenea, dat fiind faptul că recurentul-pârât nu a demonstrat existenţa unui caz de exonerare de răspundere civilă aplicabil, urmează să răspundă, în cadrul răspunderii obiective ce se activează, de prejudiciul produs recurentei-reclamante.

- Nici critica recurentului-pârât, subsecventă celei dintâi, referitoare la faptul că, din moment ce o parte din corpul B a fost restituită reclamantei prin decizia nr. 631R/08.03.2012 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2008, de la acel moment şi până la momentul restituirii în natură a restului de clădire, obligaţia de menţinere a imobilului revenea atât recurentului-pârât, cât şi recurentei-reclamante, motiv pentru care prejudiciul nu ar avea caracter cert, nu poate fi primită.

Astfel, se reţine că suprafaţa din imobilul-construcţie care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 este străină de litigiul pendinte, nefiind stabilite despăgubiri, prin raportul de expertiză administrat în faţa instanţei de apel, în legătură cu aceasta, critica recurentului-pârât urmând a fi înlăturată.

Totodată, faptul că reclamantei i-a fost restituită în natură, anterior, o altă parte a respectivului imobil, nici nu este în măsură să înlăture obligaţiile proprii care îi reveneau recurentului-pârât în legătură cu construcţia - obiect al litigiului pendinte, în calitatea sa de unitate deţinătoare, pe întreaga durată cât respectivul corp al imobilului s-a aflat în stăpânirea sa.

Această concluzie rezultă cu atât mai mult cu cât recurentul-pârât nu a înţeles la niciun moment pe parcursul prezentei pricini (inclusiv în faţa instanţei de recurs - cadru procesual în care avea deschisă această posibilitate, conform dispoziţiilor art. 492 C. proc. civ.) să facă dovada faptului că o eventuală culpă proprie a recurentei-reclamante în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor de conservare a suprafeţei ce i-a fost restituită anterior, prin hotărârea judecătorească menţionată, s-ar răsfrânge, în mod direct, asupra respectivei suprafeţe aflate în directa răspundere a recurentului-pârât.

Drept urmare, nici această din urmă susţinere nu este în măsură să înlăture condiţiile răspunderii civile delictuale obiective, reţinute în sarcina sa.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante A. de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 73 din 20 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 73 din 20 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către recurenta-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.