Invalidity of cassation appeal for failing to formulate specific illegality criticisms regarding civil liability for moral damages

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 09.04.2019, reclamanţii A., B. - prin reprezentant legal A. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani, decurgând din incidentul rutier petrecut în data de 12.05.2016, soldat cu decesul numitei D.: pentru A. (soţ al victimei accidentului rutier) suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale; pentru B. (fiica minoră) suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale; pentru C. (mama victimei) suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin întâmpinare, pârâta CNAIR a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la pretenţiile reclamanţilor, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 667/21.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea; a obligat pârâta la plata sumei de câte 1.000.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi; a obligat pârâta la plata, către reclamantul A., a sumei de 1.500 RON, onorariu expert, şi suma de 4.000 RON, onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis cererea formulată de domnul expert E. şi a majorat onorariul acestuia cu suma de 3.500 RON; a obligat reclamanţii la plata diferenţei de onorariu, către expert.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1701/A/18.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti.

A arătat recurenta că hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică, deoarece instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt, pronunţând o hotărâre prin interpretarea eronată a situaţiei de fapt şi de drept, dar şi a probatoriului existent la dosarul cauzei, cu încălcarea art. 22 şi art. 425 C. proc. civ., precum şi a art. 6 din CEDO.

Reclamantul era obligat să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului sau a terţului chemat în judecată, prin chiar cererea de chemare în judecată (art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ.).

Legea de procedură îl exonerează pe reclamant de obligaţia justificării calităţii procesuale numai în cazul existenţei unei calităţi procesuale calificate, când în ipoteza normei sunt menţionate expres persoanele care pot acţiona în justiţie, în anumite situaţii.

În speţă, reclamanţii precizează că accidentul în care a fost implicat autoturismul cu numărul de înmatriculare x, pe care susţin că l-au avut pe DN1, în dreptul magazinului F., în data de 12.05.2016, a fost soldat cu moartea numitei D..

Conform adreselor nr. x/25.07.2019 şi nr. y/25.07.2019 emise de secţia Naţională Bucureşti Sud şi Serviciul Mentenanţă din cadrul recurentei, rezultă că nu au existat lucrări pe sectorul de drum la data producerii accidentului, acesta era semnalizat şi marcat corespunzător, existând şi bordură despărţitoare între sensurile de mers, iar starea carosabilului era bună, fără a exista condiţii meteo nefavorabile.

În atare situaţie, recurenta apreciază că reclamanţii trebuiau să se îndrepte numai împotriva lui G., acesta fiind găsit vinovat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în dosarul penal nr. x/2018, prin soluţia de condamnare pronunţată în data de 13.06.2019.

Totodată, astfel cum rezultă din soluţia, pe scurt, de condamnare, reclamanţii din prezentul dosar au obţinut daune materiale şi morale de la partea responsabilă civilmente - societatea H. S.A., prin lichidator judiciar I..

În speţă, din punct de vedere penal, ne aflăm în cazul unei răspunderi penale, care este personală, iar din punct de vedere civil, ne aflăm în cazul unei răspunderi personale pentru fapta proprie.

Persoanele vătămate în urma unei infracţiuni şi/sau persoanele care au suferit prejudicii de orice fel (materiale, morale) se pot constitui părţi civile în procesul penal pentru repararea prejudiciilor născute din infracţiune.

Astfel, potrivit art. 19 C. proc. pen., "acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale."

În situaţia în care, potrivit legii, există o persoană fizică sau juridică, legală sau convenţională care poate răspunde pentru prejudiciile civile provocate de autorul infracţiunii, aceasta poate fi introdusă în proces pentru a răspunde civil.

Potrivit art. 88 C. proc. pen., persoana responsabilă civilmente este "persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces."

Aceasta poate fi introdusă în procesul penal în condiţiile art. 21 C. proc. pen.

Din studierea dosarului penal nr. x/2018, nu reiese în niciun fel că vina pentru comiterea accidentului de circulaţie aparţine în vreun fel recurentei, prin încălcarea vreunei obligaţii impusă de O.G. nr. 43/1997, O.U.G. nr. 195/2002 şi alte legi în materie.

Contrar celor susţinute de reclamanţi prin acţiunea din prezentul dosar, decesul nu se datorează faptului că nu exista montat parapatul despărţitor dintre sensurile de mers, pe sectorul de drum unde a avut loc accidentul, ci din cauza exclusivă a nerespectării vitezei de circulaţie şi obligaţiei de conducere preventivă a domnului G..

La momentul comiterii accidentului nu exista obligaţia recurentei de montare a vreunui parapet special, cum este parapetul din beton de tip "New Jersey".

Simplul motiv că recurenta a montat ulterior acest tip de parapet şi în zona respectivă nu este de natură să antreneze răspunderea sa.

Parapeţii au fost montaţi din propria iniţiativă, preventiv, pentru siguranţa pietonilor şi participanţilor la trafic, nu pe motiv că ar fi existat o obligaţie legală în acest sens.

La momentul comiterii accidentului, drumul era semnalizat corespunzător, recurenta îndeplinindu-şi toate obligaţiile legale.

Recurenta apreciază că hotărârea atacată a fost pronunţată fără ca instanţa învestită cu soluţionarea apelului să aplice în mod corect normele de drept material, fiind dată cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În realitate, faţă de recurentă nu au fost îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, reclamantul nedemonstrându-le în niciun fel.

Din probatoriul existent la dosarul cauzei reiese că recurenta şi-a îndeplinit obligaţiile de asigurare a stării de viabilitate a sectorului de drum pe care a avut loc accidentul.

Întrucât în cauză nu este dovedită culpa recurentei, aceasta solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului.

În dezvoltarea excepţiei invocate, intimaţii au precizat faptul că, în speţă, nu sunt incidente cele două motive de casare invocate de către recurenta-pârâtă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, au susţinut că recurenta nu a invocat aspecte de nelegalitate, ci doar de presupusă netemeinicie a deciziei atacate, nu au invocat aspecte cu caracter de noutate, fiind încălcate prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate reprezintă doar o reluare a motivelor de apel deja evaluate de către Curtea de Apel Bucureşti, se invocă inclusiv desfiinţarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, aspecte copiate din motivele de apel, fără o critică în concret a vreunui motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Decizia recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu conţine motive contradictorii şi este de o rigoare exemplară.

Totodată, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material, făcând o analiză inclusiv din oficiu a distincţiilor dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia.

Mai mult, recurenta a şi efectuat plata despăgubirilor către reclamanţi în data de 2 martie 2023.

Or, dacă ar fi considerat că există un motiv de nelegalitate a hotărârilor, ar fi promovat contestaţie la executare.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către recurent atât în faţa tribunalului, cât şi în faţa curţii de apel, au precizat, pe de o parte, că aceasta nu mai poate fi analizată în ciclul procesual al recursului, iar, pe de altă parte, că excepţia nu poate fi primită, din moment ce nu nu există triplă identitate între cele două cauze, din moment ce prezentul dosar civil are o cauză diferită, iar răspunderea civilă invocată în prezenta cauză este separată de răspunderea persoanei G., care a provocat efectiv accidentul, sau de cea a asigurătorului, persoane care răspund separat, recurenta nefiind exonerată de răspundere.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, au invocat că aceasta nu mai poate fi examinată în ciclul procesual al recursului.

De asemenea, în mod corect ambele instanţe de fond au dispus respingerea acesteia, recurenta având personalitate juridică şi calitate procesuală pasivă, fiind justificat de către intimaţii-reclamanţi interesul procesual. Recurenta confundă instituţia părţii responsabile civilmente (chemată în dosarul penal să răspundă civil pentru fapta inculpatului) cu instituţia răspunderii civile delictuale (când recurenta este chemată să răspundă civil pentru fapta proprie).

Pe fondul cauzei, au precizat că în mod judicios s-a constatat atât de către prima instanţă, cât şi de instanţa de apel că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ., iar recurenta nu a adus un element de noutate în faza recursului, apt să răstoarne raţionamentele instanţelor anterioare.

Astfel, după prezentarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, intimaţii-reclamanţi au concluzionat în sensul că în mod corect a analizat prima instanţă, pe baza probelor administrate, existenţa faptei ilicite (omisiunea de îndeplinire corespunzătoare a atribuţiilor legale care îi reveneau), vinovăţia şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fiind făcută în mod corect aplicarea prevederilor art. 1.349 - 1.357 C. civ.

Cu privire la daunele morale, au arătat faptul că prevederile art. 1.391 C. civ. instituie o prezumţie privind existenţa prejudiciului moral pentru anumite categorii de persoane.

Astfel, în caz de deces, durerea încercată prin moartea victimei va putea fi prezumată pentru descendenţii şi ascendenţii direcţi (de gradul întâi) ai defunctului, fraţii/surorile, precum şi soţul/soţia acestuia.

Au precizat şi că suferinţa prin care au trecut, din cauza pierderii unui membru apropiat al familiei, care este incontestabilă, se circumscrie dispoziţiilor art. 1.391 alin. (2) C. civ.

Pierderea imensă, incomensurabilă şi ireparabilă a unui membru de familie la o vârsta foarte tânără, coroborată cu relaţia de afecţiune existentă între victimă şi soţ, respectiv copil minor şi între victimă şi mama sa, impune admiterea cererii de chemare în judecată şi acordarea daunelor în cuantumul solicitat, cu scopul alinării suferinţei şi de a încerca să compenseze în parte suferinţa pricinuită prin moartea rudei de care erau legate afectiv.

Traumatizantă este şi modalitatea în care a intervenit decesul victimei, brusc, cu totul neaşteptat şi dramatic. Suferinţele nu trebuie dovedite prin înscrisuri medicale, fiind suficiente atât proba testimonială, cât şi prezumţia simplă de afecţiune existentă între persoane aflate în această relaţie de rudenie şi prezumţia simplă a suferinţei încercate în aceste situaţii.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului, fiind reluate susţinerile evocate prin cererea de recurs.

Astfel, a arătat că nu există fapta ilicită pe care intimaţii-reclamanţi o afirmă, întrucât este incidentă cauza exoneratoare de răspundere a faptei proprii a victimei, conform art. 1.352 C. civ.

De asemenea, a precizat şi că, în dinamica producerii accidentului, nu este sub nicio formă dovedita împrejurarea de fapt care să îi fie imputată, ci că persoana care conducea autovehiculul, care a produs accidentul, astfel cum reiese şi din cercetarea penală, nu s-a adaptat la condiţiile de trafic şi de drum existente.

A mai arătat şi că, în cazul răspunderii civile delictuale, reclamantul trebuie sa facă dovada elementelor necesare antrenării răspunderii civile delictuale, conform art. 1.357 si urm. C. civ., iar pentru angajarea răspunderii administratorului de drum este necesar ca intimaţii-reclamanţi să dovedească toate împrejurările în care s-a produs accidentul, cu probe care îi să fie opozabile recurentei.

Totodată, a mai invocat şi că nu se face vinovată de producerea accidentului de circulaţie, îndeplinindu-şi toate obligaţiile ce îi reveneau, în calitate de administrator al reţelei naţionale de drumuri din România.

În ceea ce priveşte prejudiciul rezultat din fapta ilicită pretinsă, a menţionat că acesta nu poate exista în lipsa faptei ilicite şi că nu are cunoştinţă de o constatare oficială a pagubei, care să îi fie opozabilă.

A invocat şi că intimaţii-reclamanţi au obţinut, în dosarul penal, repararea prejudiciului, prin achitarea de daune materiale şi morale de către partea responsabilă civilmente - societatea H. S.A., prin lichidator judiciar I., solicitarea de reparare a prejudiciului de către recurentă fiind neîntemeiată atât pentru că aceasta nu poartă nicio vină pentru pretenţiile formulate, precum şi pentru că prejudiciul a fost deja reparat, iar prejudiciul nu poate fi reparat de două ori.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Interpretarea acestor prevederi legale impune concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conţină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar de legalitate.

Analizând memoriul de recurs în contextul celor arătate anterior, se constată că recurenta-pârâtă s-a prevalat doar în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din moment ce nu a dezvoltat critici propriu-zise de nelegalitate, care să poată fi subsumate acestor motive de casare.

Astfel, deşi în prima parte a memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 22 şi art. 425 C. proc. civ., precum şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, criticile formulate sunt lipsite de substanţă, dată fiind lipsa unei argumentaţii juridice propriu-zise care să contureze pretinsa neobservare a respectivelor norme de drept.

Aşadar, pentru a atrage incidenţa efectivă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficientă doar expunerea unor texte legale, ci este necesar a se arăta în concret, prin raportare la argumentele reflectate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti contestate, de ce instanţa de apel le-a aplicat greşit sau le-a dat o interpretare eronată.

Neprocedând astfel, instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susţineri, lipsite corespondent în argumentaţia juridică a instanţei de prim control judiciar.

Inadmisibile şi, ca atare, lipsite de relevanţă juridică în prezentul cadru procesual, sunt şi afirmaţiile recurentei-pârâte relative la faptul că "hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică deoarece instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt (...)", având în vedere că ar fi interpretat eronat situaţia de fapt şi probatoriul existent la dosar, din moment ce stabilirea cadrului factual în raport cu probele administrate constituie apanajul exclusiv al instanţelor fondului.

Or, instanţa de recurs poate exercita doar un control de legalitate a hotărârii atacate şi nu unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

În continuare, un examen atent relevă, distinct de cele expuse în precedent, faptul că la paginile 4, 5, 6 (cu excepţia celor 3 paragrafe referitoare la expunerea teoriei imputării obiective a rezultatului) şi pagina 7 (până la punctul 3.6) din memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, ce au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei devolutive de control judiciar, cu o motivaţie identică, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezenţa unor veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

Astfel, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta-pârâtă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Este fără dubiu că aceste cerinţe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurenta-pârâtă a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţa de apel în legătură cu aspectele deduse judecăţii în calea ordinară de atac, limitându-se a prelua şi reitera întocmai motivele căii de atac anterioare, care şi-au primit deja dezlegare jurisdicţională.

Cum recurenta-pârâtă nu a tins la infirmarea considerentelor hotărârii atacate, simplele sale susţineri formulate prin cererea de apel şi reiterate, ca atare, integral, în prezenta cale de atac, nu pot fi deduse spre examinare instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

În aceeaşi măsură, nici simpla expunere a teoriei imputării obiective a rezultatului nu poate constitui o critică aptă a declanşa un control de legalitate a hotărârii atacate, având în vedere generalitatea acesteia şi lipsa unor critici efective, din această perspectivă, cu privire la raţionamentul logico-juridic al curţii de apel, care a determinat respingerea apelului promovat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe.

Nici afirmaţiile recurentei-pârâte evocate la punctul 3.6 din cererea de recurs - referitoare la materialul probator administrat în cauză (care, în opinia acesteia, nu este apt să facă dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa), prezentate la paginile 7-8 din memoriul de recurs, nu pot fi primite, din moment ce acestea pun în discuţie aspecte de netemeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului.

Limitându-se la a invoca faptul că "la dosarul cauzei nu există planşe foto din ziua evenimentului", respectiv că "nu a fost efectuată o expertiză", precum şi că înscrisurile administrate în cauză nu îi sunt opozabile, din moment ce acestea nu au fost semnate sau recunoscute de recurentă, potrivit dispoziţiilor art. 270-273 C. proc. civ., aceasta nu face altceva decât să expună nemulţumiri legate de modul în care instanţa de apel a interpretat şi apreciat mijloacele de probă din perspectiva reţinerii îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa.

Or, aspectul utilităţii probelor în soluţionarea procesului este o chestiune de evaluare a potenţialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce conturează situaţia factuală, necesară a fi stabilită în vederea aplicării normelor juridice invocate drept temei al pretenţiei deduse judecăţii.

O atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluţionarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situaţia de fapt a cauzei, chestiune ce nu face obiect al controlului instanţei de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, doar la aspecte vizând legalitatea hotărârii, conform celor expuse anterior.

Chestiunile vizând modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă, aşadar, aspecte de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în această fază procesuală.

Cu alte cuvinte, în faţa instanţei de recurs nu se poate pune în discuţie o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfăţişa critici de netemeinicie ale hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele evocate în paragrafele anterioare.

Mai mult, susţinerile au şi un caracter strict formal, din moment ce afirmaţii precum cele că: în cauză "nu a fost efectuată o expertiză", că autorizaţia de reparaţie nu constituie un înscris opozabil recurentei-pârâte, că "nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între avariile produse şi trecerea peste o gură de canal", respectiv că "simpla declaraţie a conducătorului auto, preluată ca atare, necoroborată cu niciun alt mijloc obiectiv de probă, nu poate determina angajarea răspunderii civile a unei terţe persoane", sunt străine de obiectul judecăţii din prezenta pricină.

Astfel, afirmaţia în sensul că în cauză "nu a fost efectuată o expertiză" este contrazisă de faptul că, în faţa primei instanţe, a fost efectuată o expertiză în specialitatea autovehicule şi circulaţie rutieră, de către expertul E., care a stabilit circumstanţele producerii evenimentului rutier din data de 12 mai 2016 şi care nu a fost combătură de către recurenta-pârâtă prin probe contrare.

De asemenea, în cauză nu se face vorbire despre o autorizaţie de reparaţie, pretenţiile formulate având ca obiect doar daune morale, iar nu daune materiale (pentru a putea fi pus în discuţie un atare mijloc probatoriu), iar circumstanţele producerii accidentului rutier, astfel cum au fost reţinute prin sentinţa penală nr. 411/13.06.2019 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia penală, definitivă prin decizia nr. 1573A/27.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, nu au constat în "trecerea peste o gură de canal", ci în pătrunderea pe contrasens a autoturismului condus de numitul G., ca urmare a circulării cu o viteza neadaptată condiţiilor de drum şi peste limita legală admisă pe tronsonul respectiv, aspecte care au fost coroborate cu dezlegările proprii date în prezenta cauză, referitoare la existenţa unui raport de cauzalitate complex în producerea rezultatului vătămător, fiind reţinută inclusiv conduita culpabilă a recurentei-pârâte, sub forma unei fapte ilicite omisive în îndeplinirea atribuţiilor care îi reveneau, potrivit legii.

În egală măsură, inclusiv susţinerea recurentei-pârâte referitoare la existenţa unui înscris, constând în "simpla declaraţie a conducătorului auto", despre care afirmă că nu ar fi fost coroborat cu niciun alt mijloc de probă, apare ca fiind străină de litigiul pendinte, din moment ce instanţele fondului nu şi-au fundamentat dezlegările date pe o asemenea probă.

În concluzie, modalitatea defectuoasă de formulare a susţinerilor din memoriul de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1701A din 18 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1701A din 18 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.