Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2251/2023 AI generated

Civil delictual liability for refusal to transfer possession of restituted real property

Case Number Decizia nr. 2251/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, upholding the lower court’s decision to hold the defendant municipality liable for damages, ordering the defendant to pay the prevailing claimants and intervenors approximately 6,275 RON in attorney fees for the appellate phase. The dispute concerned civil delictual liability for loss of use of a commercial space, where the claimants, who regained ownership of the property in 2007 via a restitution order under Law No. 10/2001, were denied physical possession by the defendant municipality, which continued to lease the space to third parties and refused voluntary handover until forced by compulsory enforcement in January 2016. The decisive legal basis was the finding that the defendant’s failure to voluntarily deliver the property constituted a continuous unlawful act under Article 1349 of the Civil Code, violating the mandatory duty of good-faith execution inherent in restitution orders; the court rejected the defendant’s argument that the claimants should have initiated enforcement earlier, affirming that the burden of voluntary performance rests on the debtor and that the cessation of the unlawful act coincided with the actual return of possession through judicial execution in 2016.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 14 din Legea nr. 10/2000, art. 488 C. proc. civ, art. 1357 C. civ, art. 329 C. proc. civ, art. 1349 C. civ; Civil delictual liability for refusal to transfer possession of restituted real property: Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Keywords

AI generated
restitution of property legal fees civil liability leased property immovable property commercial dispute

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 30.03.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi intervenienţii forţaţi B. şi C., obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata sumei de 57.800 euro, reprezentând daune materiale constând în lipsa de folosinţă a imobilului - spaţiu comercial situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 194-196, în perioada 20.03.2014-20.01.2016, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 606/14.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului de expert; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a admis cererea, astfel cum a fost precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi intervenienţii B. şi C.; a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de reclamant; a obligat pârâtul la plata către reclamant şi intervenienţii forţaţi a sumei 34.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune materiale, reprezentate de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului - spaţiu comercial, situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 194-196, pentru perioada 20.03.2014-20.01.2016; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.799 RON, cheltuieli de judecată, şi către intervenienta forţată C. a sumei de 3.100 RON, cu acelaşi titlu.

Prin decizia nr. 1008/A/18.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei; a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 23.188 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, aferentă perioadei 20.03.2014-22.06.2015, pentru imobilului spaţiu comercial situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 194-196, către reclamant şi intervenienţii forţaţi; a obligat pârâtul la plata sumei de 5.815,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei şi respinsă cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Prin decizia nr. 1286/10.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi continuat de D., precum şi de intervenienţii B. şi C. împotriva deciziei menţionate mai sus, care a fost casată, şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1252/A/19.09.2022, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei; a obligat apelantul-pârât la plata către intimaţii- intervenienţi a sumei de 9.039 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa, inclusiv pentru perioada 22.06.2015-20.01.2016, pe considerentul că recurentul nu a predat intimaţilor-reclamanţi spaţiul pe care îl deţineau în proprietate.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a considerat că se impune ca instanţa de apel să stabilească dacă în sarcina pârâtului se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu în perioada 23.06.2015-20.01.2016, urmând a se administra probe în lămurirea acestui aspect.

Recurentul învederează că imobilul în litigiu a fost restituit în natură, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. x/2007.

Având în vedere limitele rejudecării impuse de Înalta Curte, instanţa de apel urma să aibă în vedere doar perioada ce a urmat încheierii fişei de calcul nr. 35/06.01.2011, care şi-a încetat efectele la data de 06.01.2012.

Cu toate acestea, instanţa de apel motivează soluţia pronunţată prin aceea că, deşi intimaţii-reclamanţi deţineau imobilul încă din 2007, apelantul-pârât s-a erijat în proprietar al imobilului ulterior acestei date.

Or, întrucât fişa de calcul nr. 35/2011 şi-a încetat efectele la 06.12.2012, fapta ilicită nu mai poate fi reţinută ca începând cu această dată.

Instanţa de apel stabileşte în mod eronat momentul încetării acţiunii ilicite a pârâtului, considerând că acesta este cel la care intimaţii-reclamanţi au reintrat în posesia imobilului în cadrul procedurii executării silite, întrucât deşi în data de 22.06.2015 spaţiul a fost predat de către chiriaş către pârât, totuşi, nu a fost predat în folosinţa intimaţilor-reclamanţi.

Faţă de această apreciere, recurentul arată că încă de la data obţinerii titlului de proprietate, intimaţii-reclamanţi aveau la îndemână procedura executării silite, pe care au înţeles să o iniţieze abia în anul 2014, prin acţiunea obiect al dosarului civil nr. x/2014

În măsura în care există instrumente legale împotriva celui care nu aduce la îndeplinire de bunăvoie titlul executoriu, această neexecutare nu poate produce un beneficiu titularului, atâta timp cât acesta nu a uzat într-un termen rezonabil de exercitarea acestei proceduri.

Pe de altă parte, existenţa sau inexistenţa faptei ilicite nu poate fi apreciată prin prisma probei testimoniale, aşa cum greşit arată instanţa de apel când face referire la declaraţia martorului audiat la fondul cauzei.

Prin urmare, începând cu data de 06.01.2012, recurentului nu i se poate imputa nicio acţiune care să împiedice intimaţii-reclamanţi să intre în posesia imobilului.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 mai 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 22.11.2023.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-intervenientă C. a solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pentru care a depus chitanţă şi factură la dosar.

A arătat intimata-intervenientă că în mod corect instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru perioada 22.06.2015-20.01.2016, în contextul în care acesta nu a predat reclamanţilor spaţiul pe care îl deţineau în proprietate.

Astfel, reclamanţii au fost nevoiţi să formuleze acţiunea în evacuare împotriva persoanei căreia i-a fost predat în folosinţă spaţiul de către pârât şi să pună în executare silită titlul executoriu obţinut, respectiv sentinţa de evacuare.

Instanţa de apel a ajuns la această concluzie luând în considerare faptul că, deşi reclamanţii deţineau un titlu de proprietate din 2007, pârâtul s-a erijat în proprietar al imobilului ulterior acestei date, dispunând în sensul transmiterii folosinţei acestuia către o terţă persoană şi încasând chiria de la aceasta cu nesocotirea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 10/2000, conform cărora în situaţia în care imobilul restituit face obiectul unui contract de locaţiune/concesiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă acesta a fost încheiat cu respectarea legii.

În acest mod, a fost dovedită în cauză săvârşirea, de către pârât, a unei fapte ilicite continue, respectiv folosirea pe nedrept a imobilului.

Momentul în care a încetat acţiunea ilicită a pârâtului este cel în care reclamanţii au reintrat în posesia imobilului, în cadrul procedurii de executare silită, în cauză fiind dovedit că în data de 22.06.2015 spaţiul respectiv a fost predat de chiriaş către pârât, potrivit procesului-verbal la care face referire AFI în adresa nr. x/28.06.2017, fără a se face, însă, dovada că spaţiul ar fi fost predat în folosinţă reclamanţilor proprietari.

Faptul că reclamanţii, proprietari ai spaţiului, au intrat în posesia lui abia în data de 20.01.2016 şi nu imediat după ce chiriaşul a predat imobilul către pârât, în data de 23.06.2015, este tot culpa acestuia din urmă, pe de o parte, pentru că acesta este cel care a atribuit în mod ilegal folosinţa imobilului către E. S.R.L., care s-a împotrivit să elibereze spaţiul de bunăvoie, susţinând mereu că pârâtul este proprietar, iar pe de altă parte pentru că pârâtul a fost cel care a emis titlul de proprietate al reclamanţilor, respectiv dispoziţia de restituire nr. 8004/21.05.2007.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă D. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimata-reclamantă că, în rejudecarea apelului, instanţa a respins în mod corect apelul şi a constatat că şi pentru perioada 23.06.2015-20.01.2016 trebuie reţinută în sarcina Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, existenţa faptei ilicite pentru care este obligat la reparare în temeiul răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că nu a predat bunul imobil către proprietarii săi de drept, continuând să permită folosinţa imobilului de către alte persoane, cu toate că avea cunoştinţă că nu mai deţinea proprietatea imobilului încă din anul 2007, când a emis dispoziţia de restituire nr. 8004/21.05.2007, prin care a restituit proprietatea adevăraţilor proprietari.

Pârâtul a continuat, în mod ilegal, să exercite posesia asupra imobilului, inclusiv prin aceea că a cules o perioadă de timp fructele civile ale acestuia, reprezentând sumele de bani pe care le-a încasat cu titlu de chirie în perioada 20.03.2014 - 20.01.2016, şi a refuzat predarea imobilului către proprietarii săi, care au fost nevoiţi să recurgă la preluarea posesiei asupra imobilului prin executare silită.

Deşi în perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, recurentul nu a încasat chirie, obligaţia de a preda imobilul a subzistat şi, pe cale de consecinţă, prejudiciul generat de lipsa de folosinţă s-a produs în mod continuu până în momentul predării efective.

Prin urmare, proprietarii imobilului au fost lipsiţi de folosinţa asupra acestuia pe întreaga perioadă până la preluarea sa prin executare silită, iar nu doar pe perioada cât a încasat chirie pârâtul.

În mod corect a stabilit instanţa de apel că nu are relevanţă în cauză dacă în perioada 23.06.2015-20.01.2016 pârâtul a încasat sau nu sume de bani cu titlu de chirie, ci faptul că pârâtul a refuzat punerea în posesie asupra imobilului, iar predarea folosinţei acestuia s-a realizat abia în data de 20.01.2016, prin executare silită.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

- În primul rând, în prezentarea pretinselor aspecte de nelegalitate, se constată că recurentul-pârât demonstrează o neînţelegere şi nesocotire a limitelor rejudecării dispuse prin decizia de casare, atunci când susţine că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere, în verificarea faptei ilicite "doar perioada ce a urmat încheierii fişei de calcul nr. 35/6.01.2011 şi care şi-a încetat efectele la data de 6.01.2012".

Aceasta, în contextul în care, potrivit deciziei de casare, nr. 1286/10.06.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a stabilit că, ceea ce trebuie să analizeze instanţa de apel este "dacă în sarcina pârâtului poate fi reţinută săvârşirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în perioada 23.06.2015 - 20.01.2016", reţinându-se, în acelaşi timp, că "în ce priveşte despăgubirea acordată pentru perioada 20.03.2014 - 22.06.2015, decizia dată în apel nu a fost supusă recursului, cele tranşate între aceste limite devenind astfel definitive prin nerecurare".

În acelaşi sens, eronat şi cu nesocotirea limitelor rejudecării, recurentul susţine că instanţa de apel ar fi încălcat dezlegările deciziei de casare şi ar fi respins apelul pârâtului invocând faptul că "deşi intimaţii deţineau imobilul încă din anul 2007, pârâtul s-a erijat în proprietar al bunului ulterior acestei date".

Astfel, instanţa de apel nu statuează asupra unei "deţineri" a bunului de către reclamant şi intervenienţi începând din 2007 (ceea ce ar fi presupus ca aceştia să fi intrat de la acel moment în posesia şi folosinţa bunului), ci reţine, ca situaţie factuală necontestată, redobândirea doar a proprietăţii asupra imobilului, conform dispoziţiei nr. 8004/21.05.2007 emisă de către Primarul Municipiului Bucureşti şi intrarea în stăpânirea (folosinţa) bunului abia la 21.01.2016, urmare a unei proceduri execuţionale.

De asemenea, potrivit celor arătate anterior în legătură cu limitele rejudecării, instanţa nu a avut de analizat şi nu a verificat săvârşirea unei fapte ilicite - deduse din împiedicarea folosinţei bunului începând cu anul 2007 - şi a unui eventual prejudiciu ataşat acesteia, câtă vreme perioada care interesa în legătură cu ilicitul civil reclamat era doar aceea ulterioară intervalului pentru care apelantul nu mai încasase chirie de la S.C. E. pentru spaţiul aparţinând intimaţilor (respectiv, 23.06.2015 - 20.01.2016).

Împrejurarea că instanţa de apel face referire la deţinerea unui titlu de către intimaţii-reclamanţi, începând cu anul 2007, când, prin dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001, le-a fost restituit imobilul şi la încălcarea prevederilor art. 14 din acest act normativ (nepermiţându-se noilor proprietari să se subroge în drepturile unităţii deţinătoare, în contractul de închiriere încheiat cu un terţ, cu renegocierea clauzelor acestuia) nu constituie decât prezentarea situaţiei factuale complete a pricinii, pentru ca în raport cu aceasta să se verifice când a încetat acţiunea ilicită a pârâtului (respectiv, dacă intervalul de timp rămas în dispută se situează sau nu în sfera ilicitului).

- Este, de asemenea, eronată susţinerea recurentului-pârât conform căreia instanţa ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., atunci când a stabilit existenţa unei fapte ilicite, angajatoare de răspundere civilă delictuală, deşi cea reţinută în sarcina pârâtului nu ar avea caracter cert, întemeindu-se pe o simplă prezumţie, în sensul că pârâtul "a fost cel care i-a lipsit pe intimaţi de folosinţa spaţiului pe care îl deţineau în proprietate în baza dispoziţiei nr. 8004/2007".

Formulând o astfel de critică, recurentul ignoră obligaţiile legale ce îi reveneau în calitate de unitate deţinătoare, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care presupuneau nu doar emiterea unei dispoziţii de restituire, ci predarea bunului în natură, în starea în care se afla şi liber de orice sarcini.

Împrejurarea că pârâtul a continuat să închirieze spaţiul retrocedat către terţe persoane, ceea ce i-a angajat deja răspunderea civilă (stabilită cu autoritate de lucru judecat, conform sentinţei civile nr. 8349/2014 a Judecătoriei sector 6, de obligare la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru intervalul iunie 2010 - iulie 2013 şi respectiv, pentru perioada martie 2014 - iunie 2015, potrivit statuărilor definitive din prezenta cauză) nu înseamnă că aceasta (închirierea spaţiului) este singura formă de ilicit prin care poate fi adusă atingere drepturilor legitime ale proprietarilor care, deşi au recunoscut dreptul, nu au putut intra în stăpânirea de fapt a imobilului şi că acest ilicit ar înceta în momentul în care pârâtul nu a mai încheiat un alt contract de închiriere, nemaiprimind o contraprestaţie a folosinţei bunului.

Dimpotrivă, pârâtul a rămas în aceeaşi atitudine, circumscrisă unei acţiuni ilicite continue, de a nu preda imobilul reclamanţilor, chiar şi după momentul la care fostul chiriaş i-a predat spaţiul (la 22.06.2015), astfel încât a făcut necesară desfăşurarea unor demersuri suplimentare de către reclamanţi, care au intrat în stăpânirea bunului doar în urma procedurii execuţionale finalizate prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 20.01.2016.

Instanţa de apel face referire la existenţa unei prezumţii simple, judiciare care o îndreptăţeşte să tragă concluzia că, raportat la situaţia factuală, pârâtul este cel care i-a lipsit pe reclamanţi de folosinţa spaţiului şi în perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, ceea ce este corect raportat la dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., câtă vreme intrarea în posesia de fapt a imobilului realizându-se pe cale de executare silită, consecinţa evidentă pe care o poate trage judecătorul din acest fapt cunoscut este aceea a neîndeplinirii de bunăvoie, din proprie iniţiativă, a obligaţiilor directe ce îi reveneau pârâtului, ca emitent al dispoziţiei de restituire în natură a bunului (la aproximativ 20 ani de la momentul emiterii).

Aşadar, ceea ce a sancţionat instanţa nu este o faptă ilicită căreia i-ar lipsi caracterul "cert" ci, dimpotrivă, inacţiunea pârâtului de a nu-şi îndeplini obligaţia impusă de un act normativ de a preda imobilul liber de orice sarcini foştilor proprietari, aducând astfel atingere drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor, identificându-se astfel corect fundamentul răspunderii delictuale dat de dispoziţiile art. 1349 C. civ..

- Este, de asemenea, lipsită de orice fundament legal susţinerea recurentului conform căreia s-ar fi stabilit eronat momentul încetării acţiunii ilicite (20.01.2006, data reintrării în posesia imobilului) câtă vreme intimaţii ar fi avut la îndemână procedura executării silite încă din anul 2007, când au obţinut dispoziţia de restituire în natură, întrucât prevederile art. 622 C. proc. civ., statuează că "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită".

Prin formularea unei asemenea critici, recurentul-pârât nesocoteşte în mod flagrant principiul care trebuie să stea la baza îndeplinirii obligaţiilor stabilite printr-un titlu executoriu, acela al bunei-credinţe şi al executării de bunăvoie.

În acest sens, dispoziţiile art. 622 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Numai în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită" (alin. (2).

Rezultă, potrivit textelor menţionate, că pentru subiectul pasiv al raportului juridic, executarea prestaţiei nu este o facultate ci, dimpotrivă, o îndatorire juridică şi aceasta, fiind obligatorie, trebuie adusă la îndeplinire de îndată ce este exigibilă, fără nicio acţiune din partea creditorului, care nu trebuie pus în situaţia suportării altei proceduri (judiciare sau execuţionale) pentru valorificarea dreptului său, suportând astfel, cheltuieli suplimentare (ulterior recunoaşterii dreptului său printr-un titlu executoriu).

Or, în speţă, intimaţii deţineau un astfel de titlu încă din anul 2007 (dispoziţia de restituire având această valoare conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001), iar obligaţia de predare a imobilului revenea chiar emitentului dispoziţiei, adică recurentului-pârât.

Fără să-şi îndeplinească obligaţia de bunăvoie, recurentul impută celeilalte părţi - creditorul din raportul juridic - împrejurarea că nu a procedat, încă de la început, la o executare silită, nesocotind, în felul acesta, principiul fundamental care trebuie să stea la baza acestei proceduri şi care este, aşa cum s-a arătat, al îndeplinirii de bunăvoie a obligaţiilor de către debitor, fără posibilitatea recunoscută acestuia asupra unei facultăţi sau opţiuni de neexecutare.

Faţă de acest cadru legal, recurentul-pârât nu face decât să-şi invoce propria culpă în neexecutarea de bunăvoie a obligaţiilor, transferând sarcina îndeplinirii acesteia asupra creditorului deşi, în realitate, ea incumbă debitorului.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a stabilit corect în sarcina pârâtului săvârşirea unei fapte ilicite constând în inacţiunea acestuia de a preda posesia de fapt a imobilului (a cărui restituire în natură o dispusese încă din anul 2007), inclusiv pentru perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, rămasă în dispută judiciară, Înalta Curte va reţine caracterul nefondat al tuturor criticilor formulate şi va respinge ca atare recursul.

Văzând dispoziţiile art. 451 - 453 C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată (onorarii avocat) solicitate şi dovedite ca atare, de către intimatul-reclamant şi intimaţii-intervenienţi, pentru faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1252 A din 19 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 3.275,5 RON către intimata-reclamantă D. şi la plata sumei de 3.000 RON către intimata-intervenientă C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2023.