Extinctive prescription of action for judgment substituting authentic deed under six-month limitation; inadmissibility of new factual arguments in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 09.11.2020 sub nr. de mai sus, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., a solicitat instanţei să dispună pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare a imobilului, compus din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţia situată pe acesta în suprafaţă de 305,69 mp, imobil situat în Mun. Bucureşti, str. x, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x a Sectorului 1 Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2056/30.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii D., B., E. şi C., având ca obiect "hotărâre care să ţină loc de act autentic" şi a obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu apărător ales.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1305A din 04 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie:

A respins apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 2056/30.12.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţii D., B., E. şi C., ca nefondat.

A obligat apelantul reclamant să achite intimaţilor pârâţi suma de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A respins ca nefondată cererea de cheltuieli de judecată a apelantului reclamant.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1305A din 04 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a declarat recurs reclamantul A., care a expus rezumativ parcursul litigiului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dispună admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1305A/04.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civila şi a sentinţei civile nr. 2056/30.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca nelegale şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru următoarele motive de nelegalitate:

Sub un prim aspect, recurentul a invocat insuficienta cercetare a fondului, arătând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost pusa în discuţie în fata instanţei de fond, fără administrarea niciunui probatoriu şi fără a se fi pus niciodată în discuţie vreun termen de când a început termenul de prescripţie.

Aşa cum s-a arătat şi prin motivele de apel, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost pusa în discuţie în fata instanţei de fond, fără administrarea niciunui probatoriu şi fără a se fi pus niciodată în discuţie vreun termen de când a început termenul de prescripţie.

Prin apărările formulate prin întâmpinare de către intimaţi (pag. 2 din întâmpinare) în fata instanţei de fond, apărări la care recurentul a răspuns, termenul arătat de intimaţi a fost decesul autorului lor, respectiv 29.12.2018 iar motivat de faptul ca acţiunea a fost depusa la data de 09.11.2020, dreptul la acţiune ar fi fost prescris.

Din întreaga motivare a instanţei de fond s-a raportat la data de 06.01.2018, în mod greşit, cu toate ca atât prin acţiunea introductiva cat şi prin concluziile formulate recurentul a arătat că în luna decembrie 2018 a remis autorului intimaţilor ultima suma de bani pentru achitarea impozitelor, suma de aproximativ 13.000 Euro, respectiv 60.405 RON.

În fata instanţei de apel au fost depuse ca probe dovezile de achitare a impozitului la data de 27.12.2018 în cuantum de 60.405 RON, suma de bani achitata de recurent ca parte din preţul imobilului, la solicitarea autorului intimaţilor.

În mod greşit, instanţa de apel retine ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceeaşi perioada în care a fost încheiat şi antecontractul de vânzare cumpărare, fiind vorba de perioada 2017-2018.

Data de 06.01.2018 reţinută de instanţe, ca data de referinţa a începutului termenului de prescripţie, este contrazisa atât de susţinerile reclamantului prin acţiunea introductive, cat şi de apărările intimaţilor formulate prin întâmpinare, aceştia depunând dovada dezbaterii succesiunii în luna noiembrie 2018 de pe urma mamei lor, coproprietara construcţiei, dezbatere succesorala făcută dup ace s-a luat decizia de a se încheia contractual de vânzare.

Toate aceste aspect au fost aduse în discuţie în fata instanţei de apel, fiind insuficient analizate. Recurentul invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material - motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că ambele instanţe de fond au reţinut, în mod greşit, ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceeaşi perioada în care a fost încheiat şi antecontractul de vânzare cumpărare, contrar tuturor argumentelor şi înscrisurilor depuse la dosar.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul a reiterat susţinerile sale referitoare la succesiunea evenimentelor.

Recurentul arată că a fost de acord în luna noiembrie 2018 cu încheierea contractului de vânzare pentru imobilul din Mun. Bucureşti, str. x, având în vedere ca autorul intimaţilor pârâţi nu va putea sa îmi restituie banii împrumutaţi. Vânzarea imobilului din Mun. Bucureşti, str. x, era o dare în plata pentru sumele împrumutate.

În mod greşit se retine ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceeaşi perioada în care s-a încheiat şi antecontractul de vânzare cumpărare. Între subsemnatul recurent şi autorul pârâţilor nu s-a încheiat niciun antecontract de vânzare în perioada 2017-2018, perioada în care subsemnatul recurent am acordat sume de bani autorului intimaţilor cu titlu de împrumut.

De altfel, aceasta calificare juridica a fost data de către instanţa de fond şi preluata de către instanţa de apel, contrar dovezilor de la dosar, cu încălcarea principiului disponibilităţii care reprezintă posibilitatea legală oferită părţii de a dispune atât de obiectul procesului, cât şi de mijloacele legale de apărare a acestuia.

Niciunde în cuprinsul acţiunii cat şi în apărările formulate de către intimaţi, nu s-a făcut vorbire ca recurentul ar fi cumpărat un imobil în rate, respectiv sumele de bani acordate cu împrumut autorului intimaţilor sa reprezinte părţi din preţ ale imobilului, pentru a se retine ca acordarea împrumuturilor s-a făcut în aceiaşi perioada în care s-a încheiat şi contractul de vânzare cumpărare.

Faţă de toate aceste argumente, se solicită casarea deciziei civile nr. 1305A/04.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civila şi a sentinţei civile nr. 2056/30.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca nelegale şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, respectiv obligarea intimatilor-pârâti la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - pârâţi D., B., E. şi C. în temeiul art. 490 alin. (2) rap. la 4711 alin. (3) C. proc. civ., în termen legal, au depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant A., comunicate la data de 23.05.2023 prin care solicită să se respingă recursul ca nefondat şi să se menţină decizia civilă nr. 1305A pronunţată la data de 04.10.2022 ca fiind legală, precum şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil, se constată că recursul nu poate fi exercitat pentru netemeinicia hotărârii, respectiv pentru pretinsa neconcordanţă a situaţiei de fapt stabilite prin hotărârile instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel) cu probele administrate. O atare critică, specifică apelului, excedează însă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care permit exercitarea căii extraordinare de atac a recursului doar pentru motivele de casare enumerate expres şi limitativ de lege.

Cu toate că invocă în susţinerea memoriului de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul exprimă în realitate o seamă de nemulţumiri cu privire la stabilirea situaţiei de fapt de către instanţele de fond, chestiuni care excedează motivelor legale de casare.

Prin urmare, Înalta Curte urmează să examineze criticile formulate numai în măsura în care exprimă o veritabilă critică de nelegalitate.

Se constată că tribunalul, prima instanţă învestită cu judecarea dosarului, a apreciat că de vreme ce recurentul-reclamant a făcut referire la împrumuturile acordate, ultimul astfel de împrumut fiind datat 10.01.2018, termenul de prescripţie de 6 luni pentru introducerea acţiunii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, prevăzut de art. 1669 alin. (2) C. civ., s-a împlinit prin raportare la data introducerii acţiunii (9.11.2020).

Prin apelul declarat, reclamantul a criticat această concluzie, arătând că înţelegerea cu fratele său, F., în prezent decedat, de a încheia un antecontract de vânzare în contul împrumuturilor acordate a avut loc în luna noiembrie 2018, iar nu în ianuarie 2018, astfel cum din eroare ar fi reţinut tribunalul.

Curtea de apel a răspuns criticilor formulate, confirmând susţinerea tribunalului, potrivit căreia pretinsul antecontract s-ar fi încheiat concomitent cu ultimul împrumut acordat, moment în raport de care acţiunea introdusă este prescrisă.

Cu toate că a răspuns înt-o manieră succintă criticilor formulate de apelant, Curtea de Apel arată, în decizia sa, argumentele esenţiale pentru care menţine raţionamentul judiciar expus de tribunal în motivarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive.

Cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă. În acest sens, instanţa are obligaţia de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiin­ţarea hotărârii.

În acelaşi timp, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile lor. În jurisprudenţa dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligaţiei instanţelor de a-şi motiva hotărâ­rile pronunţate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligaţia tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argu­­mentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reaminteşte că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în Hotărârea pronunţată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecă­toreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 şi 10 din Convenţia Europeană a Drep­tu­rilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reţine în jurisprudenţa Curţii că «dacă un justiţiabil invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, pe deasupra susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific».

În acelaşi timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligaţie de motivare poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie determinată în funcţie de circumstanţele cauzei. Chiar şi omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenţiei, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluţionarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei).

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivarea unei hotă­râri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. În principiu, şi gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Or, aceste exigenţe sunt îndeplinite în cauză, întrucât instanţa de apel a oferit un răspuns concis, dar argumentat criticilor formulate de recurentul-reclamant.

În măsura în care recurentul-reclamant arată, în cuprinsul recursului declarat, că este eronată concluzia instanţelor de fond referitoare la data perfectării pretinsului antecontract, se impune înlăturarea acestor susţineri sub următoarele două aspecte:

În primul rând, instanţele de fond sunt suverane în ceea ce priveşte aprecierea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, iar criticile prin care se cere instanţei de recurs, cu referire la anumite probe punctuale invocate, să reţină altă dată a perfectării antecontractului constituie veritabile critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că instanţele de fond au expus un raţionament parţial diferit decât cel rezultat din motivele şi argumentele expuse în contradictoriu de către părţile litigante nu poate constitui în sine un motiv întemeiat de recurs, întrucât instanţa este datoare ca, în examinarea excepţiei prescripţiei extinctive, să stabilească data de început, termenul şi cursul prescripţiei prin raportare la elementele de fapt cunoscute şi la dispoziţiile legale incidente, iar nu doar să adopte, pur şi simplu, o versiune propusă de către una dintre părţi.

Contrariul nu poate fi acceptat nici în temeiul argumentului expus de recurent, referitor la principiul disponibilităţii. Instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii sale (art. 9 C. proc. civ.), dar statuând asupra pretenţiilor şi apărărilor formulate, trebuie să stabilească ea însăşi situaţia de fapt şi de drept incidentă acestora (art. 22 C. proc. civ.).

În al doilea rând, recurentul-reclamant îşi concentrează argumentaţia expusă în cuprinsul memoriului de recurs asupra faptului că pretinsul antecontract ar fi fost încheiat în luna noiembrie 2018.

Or, această critică este în sine inaptă să determine reformarea deciziei recurate, având în vedere că acţiunea în justiţie a fost introdusă la data de 9.11.2020.

În temeiul art. 1.669 alin. (2) C. civ., dreptul la acţiunea în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

Aşadar, chiar prin raportare la momentul de început al cursului prescripţiei invocat de recurent, respectiv lunile noiembrie - decembrie 2018, dreptul material la acţiune este prescris, după cum în mod legal au statuat instanţele de fond.

În condiţiile în care instanţa de recurs a supus această chestiune dezbaterii la termenul de judecată, recurentul a învederat că termenul de prescripţie nu a început să curgă în noiembrie 2018, ci ulterior, având în vedere lipsa dezbaterii succesiunii defunctului (art. 2.533 alin. (1) C. civ.). De asemenea, a apreciat că operaţiunea juridică realizată constă în realitate într-o dare în plată, iar termenul de prescripţie aplicabil acţiunii în pronunţarea unui contract de dare în plată ar fi cel de drept comun, de 3 ani.

Or, aceste argumente nu au fost expuse prin motivele de apel formulate în termen, fiind invocate doar omisso medio, în faţa instanţei de recurs. Mai mult, ele nu sunt relevate nici măcar în cuprinsul motivelor de recurs formulate în termenul peremptoriu de motivare a acestei căi de atac, ci doar indicate oral în cursul dezbaterilor, moment procesual la care recurentul este decăzut din dreptul de a invoca noi motive de recurs.

Înalta Curte constată totodată că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Or, deşi a făcut unele referiri la dezbaterea succesiunii în faţa primei instanţe de fond, aceste motive nu au fost expuse în calea ordinară de atac a apelului, situaţie în care nu pot fi invocate direct în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum rezultă din textul de lege evocat.

Totodată, în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu indică nicio normă legală greşit interpretată ori aplicată, nici nu dezvoltă un raţionament juridic apt să demonstreze încălcarea normelor de drept material prin decizia recurată, ci expune propria sa poziţie procesuală asupra succesiunii faptelor litigioase, chestiune care excedează cazului de casare invocat.

Va fi prin urmare respins recursul, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmând a se face aplicarea art. 453 C. proc. civ. în privinţa cheltuielilor de judecată dovedite de către intimaţii-pârâţi, reprezentând onorariu avocaţial (potrivit chitanţei aflate la f. x).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1305A din 04 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.