Vindication of foreclosed property vs. bona fide third-party acquirer registered in land registry following annulment of auction

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la data de 07 ianuarie 2022, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat ca pârâţii să-i lase în deplină şiliniştită posesie imobilul situat în municipiul Constanţa, judeţul Constanţa, să oblige pârâţii la contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului, începând cu data de 07 iunie 2013 şi până la data predării efective a imobilului, precum şi rectificarea cărţii funciare a imobilului în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2871 din 30 septembrie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., prin mandatar D., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca neîntemeiată; a obligat pe reclamantă la plata către pârâţi a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în apel:

Prin decizia civilă nr. 42 C din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., prin mandatar D., împotriva sentinţei civile nr. 2871 din 30 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa, ca nefondat; a obligat apelanta către intimaţi la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 42 C din 15 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A., prin mandatar D..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 mai 2023, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 16 mai 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind numele şi prenumele, domiciliul, indicarea hotărârii care se atacă, semnatura mandatarului D., cu procura autentificată sub nr. x din 11 august 2010 la E., dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Constanţa, secţia I civilă; recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. a stabilit în sarcina recurentei-reclamate obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.231,7 RON, sub sancţiunea anulării recursului.

Prin încheierea de şedinţă din 07 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins cererea formulată de petenta A. privind reexaminarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru de 5.231,7 RON, în dosarul nr. x/2022 al aceleiaşi instanţe; prin încheierea de şedinţă din 11 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis cererea formulată de petenta A.; a eşalonat plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.231,70 RON în 48 de rate lunare egale a câte 109 RON fiecare, pe care urmează a o achita în data de 15 a fiecărei luni calendaristice, începând cu luna august 2023; la data de 09 august 2023, la data de 12 septembrie 2023 şi, resăectiv, la data de 11 octombrie 2023, prin poştă, recurenta-reclamantă a depus dovezile achitării taxelor judiciare de timbru aferente lunilor august, septembrie şi octombrie 2023 .

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În expunerea motivelor de recurs, redând parcursul litigiului, cu trimitere la soluţiile pronunţate şi motivarea instanţelor de fond şi apel, a invocat nelegalitatea deciziei atacate, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul interpretării eronate a dispoziţiilor art. 129 alin. (1), art. 399 alin. (2), art. 4041 din C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 referitoare la obligaţia creditorului F. de a finaliza executarea silită a debitorului său, declanşată de aceasta în dosarul execuţional nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G..

Din acest punct de vedere, a menţionat că norma procedurală invocată, în faza executării silite, reglementează exclusiv posibilitatea reluării executării silite, după anularea unor acte de executare, cum este cazul în speţă, la îndemâna creditorului, care a declanşat executarea silită.

Totodată, stabileşte pentru creditor să-şi exercite drepturile procesuale, conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, adică cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar inacţiunea creditorului F., după anularea judiciară a celor două acte de executare silită, nu poate fi imputată recurentei-reclamante, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Nelegalitatea deciziei atacate rezidă şi din încălcarea dispoziţiilor art. 399 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 referitoare la nulitatea celor două acte de executare efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită, care nu pot fi luate în considerare, aşa cum a procedat instanţa de apel, apreciindu-se că nereluarea executării silite de către debitorul A., după anularea acestora, echivalează cu stingerea creanţei faţă de creditor, şi fiind încheiatăexecutarea, în acest mod, imobilul litigios, tranzacţionat de către adjudecatar până la motivarea deciziei civile nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanţa, respectiv la data de 28 aprilie 2014, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2014, anexat în copie la dosarul de fond, nu se poate reintroduce în patrimoniul recurentei, nejustificându-se preferabilitatea titlului deţinut de aceasta.

A menţionat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 4041 din C. proc. civ. de la 1865, care reglementează posibilitatea întoarcerii executării silite de către cei interesaţi, în urma desfiinţării titlului executoriu sau a executării silite înseşi, precum şi a unor acte de executare raportat la dispoziţiile art. 4042 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865.

A precizat că temeiurile pentru care persoanele care au dobândit imobilul de la adjudecatar ar putea fi obligate la restituirea imobiluiui sunt temeiuri care privesc actele de dobândire de către cumpărători ulterior, afectaţi de anularea actului iniţial (actul de adjudecare) care atrage şi anularea actului subsecvent, respectiv a actului de vânzare-cumpărare, încheiat, în speţă, între adjudecatarul H. şi intimaţii B. şi C., iar nu, în mod exclusiv, temeiuri care ţin de anularea actului de adjudecare sau a executării silite, reţinându-se în mod expres, în motivarea soluţiei, ca incidenţă, în această situaţie, calea acţiunii în revendicare.

Această împrejurare nu justifică o cerere de întoarcere a executării silite, în cauză, formulată în contradictoriu cu adjudecatarul H. şi creditoare, de către debitorul A., când acesta, începând cu data de 28 aprilie 2014, nu mai deţinea imobilul adjudecat, care făcea obiectul întoarcerii executării silite, iar decizia nr. 885/2014 a Tribunalului Constanţa prin care s-a anulat actul de adjudecare a fost pronunţată la data de 08 decembrie 2014.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 893 lit. a) din noul C. civ. şi art. 10 din Legea nr. 230/2007 şi a aplicat norme legale, care nu sunt incidente în cauză, respectiv art. 39 alin. (2), art. 40 din Legea nr. 7/1996, art. 902 alin. (2) pct. 19, art. 1695, art. 1698 alin. (2) din noul C. civ.

De asemenea, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa de apel a restrâns incidenţaart. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., dând o interpretare eronată dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

În această privinţă, a arătat că art. 893 lit. a) din noul C. civ. condiţionează înscrierea unui drept real, la care face referire instanţa de apel, menţionând prevederile art. 902 alin. (2) din noul C. civ., în motivarea hotărârii recurate, care i-ar fi permis să efectueze notarea contestaţiei la executare în cartea funciară doar în situaţia în care la data înregistrării cererii, persoana împotriva căreia se face înscrierea, era înscrisă ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urma să fie făcută.

A menţionat că instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa anexată cererii de apel (decizia civilă nr. 124/02.04.2008 a Tribunalului Buzău), prin care s-a respins o cerere de notare a unui litigiu în cartea funciară, pe motiv că din certificatele de grefă depuse se precizează doar părţile în proces, care nu se regăsesc ca titulari de drepturi în cartea funciară, situaţie identică cu cea din speţă, când nu s-a putut înscrie litigiul în cartea funciară, din moment ce adjudecatarul H., titularul dreptului de proprietate al imobilului litigios, nu a fost parteîn dosarele de contestaţie la executare anterior indicate, ci creditorul F., iar motivarea instanţei de apel echivalează cu refuzul aplicării dispoziţiilor art. 893 lit. a) din noul C. civ. în privinţa posibilităţii notării litigiului antemenţionat în cartea funciară.

A precizat că instanţa de apel a refuzat aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 230/2007, făcând trimitere la motivarea instanţei de apel şi a cererii de apel (pct. 3), susţinând că terţul achizitor putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci intervenind reaua-credinţă, operând regula de drept, potrivit căreia, nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subachizitorului.

A considerat că intimaţii, trebuiau să observe, faptul că, în eventuala contestare a actului de adjudecare din 08 ianuarie 2013 de către debitorul A., menţionată în acelaşi titlu de proprietate, pe calea contestaţiei la executare, raportat la dispoziţiile art. 893 lit. a) din noul C. civ., debitorul nu putea nota în cartea funciară deschisă de H., un eventual litigiu, respectiv contestaţie la executare, întrucât creditorul F., nu era şi titularul dreptului de proprietate al imobilului executat silit, în sensul textului de lege evocat, creditorul având calitate procesuală pasivă, deoarece acesta introduce cererea de executare silită a debitorului,conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 (fost art. 49 alin. (1) înainte de republicarea Legii nr. 188/2000 din anul 2011).

În aceste circumstanţe, au devenit incidente, în privinţa bunei-credinţe a terţilor dobânditori, dispoziţiile art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ. şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 230/2007, sun aspectul cunoaşterii inexactităţii cuprinsului cărţii funciare.

Nimic nu a împiedicat intimaţii să îndeplinească diligenţa minimă,prevăzută de art. 10 din Legea nr. 230/2007, iar neefectuarea acesteia antrenează incidenţa art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., inclusiv din perspectiva eventualei neştiinţe, care nu-i exonerează de răspundere, aceştia achiesând, pe riscul lor, la operaţiunea de transfer al dreptului de proprietate de la adjudecatarul H..

A arătat că instanţa de apel a aplicat norme legale care nu sunt incidente în cauză, şi anume art. 39 alin. (2), art. 40 din Legea nr. 7/1996, art. 902 alin. (2) pct. 19 din noul C. civ., în condiţiile în careaplicarea lor depinde de incidenţa art. 893 lit. a) din noul C. civ.

O altă critică s-a raportat la faptul că instanţa de apel a aplicat norme legale care nu sunt incidente în cauză, respectiv art. 1695 şi art. 1698 alin. (2) din noul C. civ., arătând că potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel verifică legalitatea hotărârii apelate, aspect valabil şi în privinţa dispoziţiilor legale invocate de intimaţi, prin întâmpinare, în apărarea acestora.

Nici apelantul şi nici intimaţii nu au invocat aceste dispoziţii legale, însă ele au fost aplicate şi interpretate de către instanţa de apel, în apărarea intimaţilor, substituindu-se acestora.

Instanţa de apel a restâns incidenţa art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., în sensul în care motivarea instanţei de apel, în care se regăsesc menţionate expres prevederile art. 901 alin. (2) din noul C. civ., este efectuată prin evitarea sistematică a normei legale conţinută de lit. c), care reglementează cunoaşterea, pe altă cale, de către terţul dobânditor, a inexactităţilor cuprinsului cărţii funciare.

Potrivit art. 901 alin. (2) din noul C. civ., terţul dobânditor este considerat de buna-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite şi condiţiile stipulate de norma legală conţinută de lit. c) alin. (2) al art. 901 din noul C. civ., respectiv nu a cunoscut pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.

Buna-credinţă, menţionată de textul de lege respectiv, operează umai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele 3 condiţii stipulate de lit. a)-c) alin. (2) art. 901 din noul C. civ.

Instanţa de apel, nu a menţionat, în mod expres, în motivarea în care apar dispoziţiile art. 901 alin. (2) din noul C. civ., dată în raport cu restul motivării efectuate, că sunt îndeplinite cumulativ, de către intimaţi, în privinţa bunei-credinţe, reţinută de aceasta, şi prevederile lit. c) din norma arătată, facându-se referiri doar la cuprinsul cărţii funciare, verificat de intimaţi, nu şi la verificările, pe care trebuiau să le efectueze intimaţii, stipulate de art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ.

Intimaţii nu au făcut dovada înregistrării la F., a unei cereri, prin care să solicite relaţii în legătură cu existenţa sau inexistenţa pe rolul instanţei de judecată a unor contestaţii la executare introduse de către debitoarea A., în contradictoriu cu creditoarea F., în dosarul nr. x/2010 al B.E.J. G., prin care să fie anulat actul de adjudecare din 08 ianuarie 2013 deţinut de H..

Dacă cererea intimaţilor era refuzată la înregistrare de către asociaţia de proprietari, pe motiv că au doar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, nefiind proprietari, în sensul art. 10 din Legea nr. 230/2007, aceştia trebuiau să-i ceară proprietarului adjudecatar H. să înregistreze cererea la asociaţia de proprietari, pe numele acestuia.

În cazul unui refuz din partea asociaţiei de proprietari, intimaţii trebuiau să renunţe la cumpărarea apartamentului revendicat, din moment ce atât F. (în calitate de creditor în dosarul execuţional în care s-a emis actul de adjudecare din 08 ianuarie 2014, cât şi în calitate de administrator al blocului FD25), cât şi adjudecatarul proprietar H. le refuzau efectuarea demersului, prevăzut de art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., de a cunoaşte şi pe această cale inexactităţi ale cuprinsului cărţii funciare, având în vedere calitatea de debitor a recurentului, precum şi data recentă a emiterii actului de adjudecare, care făceau incidenţă această norma legală, neputând fi notat un litigiu existent atunci (la momentul introducerii contestaţiei la executare), între creditor şi debitor, nefiind îndeplinite cerinţele art. 893 lit. a) din noul C. civ. astfel cum s-a reţinut în mod constant, în jurisprudenţa în materie (decizia civilă definitivă nr. 124/02.04.2008 a Tribunalului Buzău).

"Neştiinţa",pe care ar putea să o invoce intimaţii, nu-i exonerează, în privinţa bunei-credinţe, de necunoaşterea viciului, de care este afectat titlul pe care îl deţin, inclusiv din perspectiva art. 948 alin. (4) din noul C. civ., aceştia acţionând în frauda la lege, aşa cum a arătat în cererea de apel.

A precizat că în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2014, încheiat între intimaţi şi H., trebuia să se regăsească un articol cu titlul "F.. Art. 10 din Legea nr. 230/2007. Demersuri efectuate de cumpărători, prevăzute de art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ. 3;, împrejurare cedovedeşte faptul că posesorii intimaţi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 901 alin. (2) lit. a)-c), art. 948 alin. (4) din noul C. civ., care să ateste efectuarea demersului, prevăzut de art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ.

Dacă un asemenea articol se regăsea în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2014, în care se arăta că, în urma demersului efectuat, conform răspunsului (adeverinţei) eliberat de F., se atesta că F., în calitate de creditor în dosarul nr. x/2010 al B.E.J. G., nu este parte în niciun litigiu în contradictoriu cu debitoarea A., ca urmare a necontestării de către aceasta, a ultimelor acte de executare silită, respectiv: publicaţia de vânzare sau procesul-verbal de licitaţie imobiliară din 03 decembrie 2012, care să afecteze actul de adjudecare deţinut de H., aceştia erau de bună-credinţă, în sensul normelor legale arătate.

Raportându-se la art. 4.1. din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2014, recurentul a arătat că a fost cunoscută situaţia de fapt şi juridică a apartamentului, adică existenţa pe rolul Tribunalului Constanţa a dosarului civil nr. x/2014, la data încheierii acestui contract, astfel că motivarea instanţei conform căreia că nu se poate reţine că intimaţii pârâţi au achiesat, pe riscul lor, la operaţiunea de transfer a dreptului de proprietate de la adjudecatarul H., este vădit neîntemeiată.

Recurentul a precizat că instanţa de apel a dat o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în sensul în care creditorul F., în condiţiile legii, avea obligaţia să urmărească desfăşurarea şi finalizarea executării silite în dosarul nr. x/2010 al B.E.J. G., în condiţiile în care cererea de executare silită, în anul 2010, a introdus-o în dosarul nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G., în temeiul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, devenit art. 52 alin. (1) după republicarea acestei legi.

Prin decizia civilă irevocabilă nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanţa, instanţa de executare a anulat procesul-verbal de licitaţie imobiliară şi actul de adjudecare, context în care cel care trebuia şi avea posibilitatea reluării executării silite în dosarul de executare era doar creditorul F., deoarece art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 stabileşte exclusiv în sarcina creditorului introducerea cererii de executare silită a debitorului, la executorul judecătoresc, precum şi continuarea şi reluarea acesteia, când anumite acte de executare sunt anulate de instanţă, astfel cum este cazul în speţă, nefiind posibil ca debitorul să-şi ceară propria executare silită, aşa cum a reţinut instanţa de apel în motivarea hotărârii atacate.

Or, în raport de dispoziţiile art. 4041din C. proc. civ. de la 1865, debitorul nu are posibilitatea nici să "informeze",nici să "ceară" executorului judecătoresc reluarea executării silite, cum a reţinut instanţa de apel în motivarea soluţiei pronunţate, invocând şi jurisprudenţa în materie (decizia nr. 1935/21.11.2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, nepublicată), potrivit căreia, situaţia prevăzută de art. 4041 din C. proc. civ. de la 1865, presupune acţiunea debitorului într-un dosar execuţional doar atunci când poate solicita întoarcerea executării silite, iar nu şi în situaţia în care adjudecatarul a vândut imobilul revendicat, astfel cum este cazul în speţă, acţiunea debitorului trebuind să fie o acţiune în revendicare, iar nu reluarea executării silite.

În consecinţă, reţinerea instanţei de apel, în sarcina recurentei, a obligaţiei de a cere executorului judecătoresc G. reluarea executării silite în dosarul nr. x/2010, astfel cum rezultă din motivarea hotărârii atacate, este eronată în raport de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, potrivit căruia creditorul declanşează executarea silită, la cerere,urmăreşte şi finalizează executarea silită.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 16 iunie 2023, în termen legal, intimaţii-pârâţi B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 496 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).

Cu privire la nulitatea recursului, a arătat că prin criticile invocate în susţinerea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării eronate a dispoziţiilor art. 129 alin. (1), art. 399 alin. (2)şi art. 4041 C. proc. civ., a refuzului aplicării situaţiilor de fapt a dispoziţiilor art. 893 lit. a) din noul C. civ. şi a celor ale art. 10 din Legea nr. 230/2007, precum şi a aplicării unor norme legale ce nu sunt incidente în cauză, respectiv art. 39 alin. (2), art. 40 din Legea nr. 7/1996, art. 902 alin. (2) pct. 19, art. 1695, art. 1698 alin. (2) din noul C. civ., recurenta tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, acestea neputând fi analizate în etapa procesuală a recursului, cale de atac ce vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie a hotărârii atacate.

Aşadar, simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Or, prin reiterarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, se tinde la obţinerea unei noi verificări a susţinerilor recurentei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al recurentei-reclamante.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 07 iulie 2023, prin poştă, în termen legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaţilor cu privire la inexistenţa corespondenţei între dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi criticile invocate în motivarea cererii de recurs, întrucât nu sunt argumentate în niciun fel, facându-se doar afirmaţii de ordin general, fără a arăta, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., de ce instanţa nu poate încadra şi analiza motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs.

De asemenea, aserţiunea intimaţilor, potrivit căreia prin criticile invocate, în susţinerea celor două motive de recurs, tinde la o nouă evaluare de fapt, este şi ea neargumentată, având în vedere modul în care instanţa de apel a aplicat şi interpretat legea, conform motivării soluţiei pronunţate.

În cadrul răspunsului la întâmpinare, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 893 lit. a) şi art. 902 alin. (2) pct. 19 din noul C. civ., sintagma "(...) precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise", în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţia României, privind dreptul la un proces echitabil, respectiv înfăptuirea justiţiei.

A menţionat că dispoziţia prevăzută de art. 893 lit. a) din noul C. civ. este neconstituţională, întrucât nu permitecontestatorului de a nota în cartea funciară în care figurează, ca proprietar, adjudecatarul, în urma adjudecării imobilului debitorului scos la licitaţie, situaţie care, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, aduce atingere dreptului contestatorului la un proces echitabil, din moment ce intimat în contestaţia la executare este creditorul, care nu este proprietarul imobilului adjudecat, ci adjudecatarul, fiind încălcat inclusiv art. 124 alin. (1) din Constituţia României, potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

În aceeaşi măsură şi dispoziţia de la art. 902 alin. (2) pct. 19 din noul C. civ., cuprinsă în sintagma "(...) precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise"este neconstituţională, întrucât nu prevede, în mod expres, posibilitatea înscrierii în cartea funciară a imobilului deţinut de adjudecatar a contestaţiei la executare de către contestator, introdusă în contradictoriu cu creditorul, consecinţa fiind, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, atingerea dreptului contestatorului la un proces echitabil, în ipoteza în care, ulterior adjudecării, imobilul revendicat de acesta, pe calea acţiunii în revendicare imobiliară, ca urmare a înstrăinării acestuia de către adjudecatar, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare, acesta nu poate dovedi terţului dobânditor existenţa pe rolul instanţei a contestaţiei la executare, fiind încălcat inclusiv art. 124 alin. (1) din Constituţia României.

A precizat că datorită reglementării ambigue a acestei norme legale, recurenta-reclamantă riscă să nu aibă câştig de cauză în acţiunea în revendicare a imobilului a cărui executare silită a fost anulată de către instanţa de executare, dacă nu dovedeşte incidenţa dispoziţiilor art. 901 alin. (1) lit. c) din noul C. civ., în privinţa bunei-credinţe a terţilor dobânditori, anularea executării silite fiind în această împrejurare lipsită de efectul pentru care a fost reglementată.

A menţionat că noţiunea de "legătură cu soluţionarea cauzei", stipulată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, este subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, respectiv dacă cel care a formulat-o ar putea obţine un câştig în litigiul principal, în cazul declarării neconstituţionalităţii normei contestate.

Or, raportat la temeiul de drept al acţiunii şi la aspectele supuse examinării instanţei de fond, apel şi recurs, câştigul obţinut în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, va fi următorul:

1. În situaţia în care instanţa judecătorească va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, a considerat că jurisprudenţa anexată la cererea de apel în privinţa imposibilităţii notării contestaţiei la executare, în cartea funciară, ignorată de către instanţa de apel, este corectă şi, în consecinţă, intimaţii au fost de rea-credinţă, în dobândirea imobilului revendicat, raportat la dispoziţiile art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ.

2. Dacă instanţa va respinge cererea de recurs, menţinând considerentele care au format raţionamentul juridic al instanţei de apel, în privinţa art. 893 lit. a) şi art. 902 alin. (2) pct. 19 din noul C. civ., hotărâre acesteia va fi nelegală ca şi hotărârile instanţelor de fond şi apel.

3. Dacă instanţa judecătorească va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată şi va admite şi recursul, iar instanţa constituţională va declara, ca neconstituţionale, normele legale criticate, decizia acesteia nu va mai avea efecte în această cauză, ci doar pentru viitor.

4. Dacă instanţa judecătorească va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi va respinge recursul,iar instanţa constituţională va admite excepţia de neconstitutionalitate, va exercita calea de atac a revizuirii, prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul C. proc. civ.

5. Dacă instanţa constituţională va respinge excepţia de neconstitutionalitate, ca neîntemeiată, în motivarea acesteia se va observa că jurisprudenţa anexată la cererea de apel în privinţa notării în cartea funciară a contestaţiei la executare este legală şi, în consecinţă, hotărârea instanţei de recurs este nelegală.

Prin punctul de vedere depus la data de 10 noiembrie 2023, prin poştă, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale evocate, ca inadmisibilă.

Sub acest aspect, au arătat că petenta a încercat să acrediteze ideea că nu ar avea acces la justiţie, deşi, chiar în motivarea cererii, a arătat că la acel moment avea calitatea de contestator în cadrul contestaţiei la executare, neexistând nici un impediment pentru a putea înscrie imobilul în carte funciară.

Au menţionat că textul de lege prevăzut de art. 893 C. civ. este clar şi nu încalcă dispoziţiile Constituţiei, în condiţiile în care prevede că doar cel ce este titularul dreptului poate solicita înscrierea acelui drept.

Cu privire la neconstituţionalitatea art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ., au susţinut că prin decizia nr. 57 din 11 februarie 2014 a Curţii Constituţionale a.României a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a a art. 902 C. civ.

Or, una din condiţiile admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale este aceea ca excepţia de neconstituţionalitate să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei neconstituţionalitate a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 07 ianuarie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 iulie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 21 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi B. şi C., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., " (1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Conform art. 486 alin. (1) lit. d), "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; (…)".

Înalta Curte observă din analiza dispoziţilor art. 489 C. proc. civ. că sancţiunea nulităţii intervine atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar şi atunci când, deşi motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza motivelor de recurs se pot identifica criticile critici relative la nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul încălcării de către instanţa de apel a unor norme din C. proc. civ. de la 1865 [art. 129 alin. (1), art. 399 alin. (2) şi art. 4041 C. proc. civ..], precum şi a încălcării şi aplicării greşite a unor norme de drept material, în enumerarea cuprinsă la pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din memoriul de recurs, cu consecinţa încadrării în drept în ipotezele prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., aspect ce dă posibilitatea Înaltei Curţi să realizeze examenul de legalitate în calea de atac dedusă judecăţii.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, ca nefondată.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 referitoare la obligaţia creditorului F. de a finaliza executarea silită declanşată în dosarul execuţional nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G..

Norma în discuţie, în faza executării silite, reglementează exclusiv posibilitatea reluării executării silite, după anularea unor acte de executare silită, la îndemâna creditorului, cel care a declanşat executarea silită, nu a debitorului, care tinde la anihilarea executării silite prin mijloacele legale avute la dispoziţie.

În consecinţă, inacţiunea creditorului F., în sensul celor învederate, nu poate fi imputată recurentei-reclamante.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituie motiv de nelegalitate încălcarea prin hotărâre a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale 179 din acelaşi act normativ care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Conform dispoziţiilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procesuale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările."

Or, executarea silită este ultima faza a procesului civil şi una din formele de manifestare a acţiunii civile, fiind, de asemenea, guvernată de principiul disponibilităţii ce operează pe întregul parcurs al acestui proces.

Raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a-l determina pe creditor să depună toate diligenţele necesare pentru valorificarea drepturilor dobândite prin titlul executoriu urmărit, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce s-a întâmplat în speţă, când în realizarea dreptului de creanţă recunoscut în favoarea creditoarei F., prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2296/09.02.2009, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 1160/09.12.2009 a Tribunalului Constanţa, deţinut împotriva debitoarei A., creditoarea F. a demarat procedura executării silite formându-se dosarul de executare nr. 597/2010 pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc G..

Ca remediu procesual, art. 4041 C. proc. civ. atestă dreptul la întoarcerea executării silite, prin restabilirea situaţiei anterioare, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cu consecinţa restituirii bunurilor asupra cărora s-a făcut executarea celui îndreptăţit.

Aşadar, condiţiile în care operează dreptul de a cere întoarcerea executării silite sunt următoarele: să se fi procedat la executarea integrală sau numai în parte a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu; executarea să fie desfiinţată ca efect al admiterii contestaţiei la executare.

Conform art. 4042 C. proc. civ., restabilirea situaţiei anterioare se poate face prin aceeaşi hotărâre sau separat, la cererea celui îndreptăţit la instanţa competentă, potrivit legii.

Întoarcerea executării silite nu reprezintă prin ea însăşi o cerere nouă, ci o prelungire a litigiului existent între părţi, fiind consecinţa anulării unor acte de executare silită a căror legalitate a fost supusă în baza legii controlului judiciar, acte anulate printr-o hotărâre irevocabilă.

Înalta Curte reţine că în cazul desfiinţării titlului executoriu, a executării silite însăşi sau a actelor de executare potrivit dispoziţiilor art. 4041 şi art. 4042 C. proc. civ., debitorul poate cere întoarcerea executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare, însă cu respectarea drepturilor definitiv dobândite de către terţii de bună credinţă, context în care, dacă adjudecatarul bunului imobil şi-a înscris dreptul în cartea funciară, dobândindu-l astfel în mod definitiv, creditorul va putea fi obligat doar la plata sumei rezultate din vânzarea imobilului litigios la licitaţie, iar în cazul în care ulterior adjudecării, bunul imobil a făcut obiectul unei înstrăinări, debitorul are şi posibilitatea formulării unei acţiuni de drept comun.

Prin urmare, în prezenta cauză, întoarcerea bunului adjudecat în patrimoniul debitoarei A. nu se putea face decât în ipoteza în care acesta nu ar fi fost înstrăinat de adjudecatarul H. în favoarea unor terţi de bună-credinţă, întrucât la momentul efectuării vânzării imobilului către intimaţii-pârâţi B. şi C. - 28.04.2014, acesta era liber de sarcini, litigiul având ca obiect contestaţie la executare nu era notat în cartea funciară.

Pe de altă parte, la momentul pronunţării deciziei civile nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanţa, în dosarul nr. x/2014, prin care s-au anulat actele de executare reprezentate de procesul-verbal de licitaţie imobiliară din 03.12.2012 şi actul de adjudecare din 08.01.2013, dreptul de proprietate al recurentei-reclamante A. asupra imobilului în discuţie era deja intabulat în cartea funciară a imobilului nr. x Constanţa, cumpărătorii intimaţi fiind înscrişi în partea a II-a a cărţii funciare la B2.

De vreme ce nu se putea dispune restituirea bunului adjudecat către debitoare, aceasta avea doar posibilitatea să solicite întoarcerea executării silite prin restituirea către adjudecatarul H. a sumei reprezentând preţul rezultat din vânzarea imobilului litigios prin licitaţie publică, preţ destinat acoperirii debitelor pe care recurenta le datora creditoarei urmăritoare F., însă o atare cerere nu a fost dovedit a fi formulată în cadrul contestaţiei la executare promovate de către recurentă şi nici înştiinţarea executorului judecătoresc în legătură cu anularea actelor de executare.

În aceste coordonate nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia reluarea executării silite, după anularea judiciară a celor două acte de executare silită, era atributul creditoarei, în condiţiile în care recurenta a figurat în calitate de subiect pasiv al unei proceduri execuţionale declanşate împotriva sa de către creditoarea F., ce a fost finalizată prin valorificarea bunului aparţinând debitoarei urmărite (reclamanta din prezenta cauză) şi îndestularea creanţelor deţinute de către creditoare împotriva acesteia, astfel că aceasta trebuia să uzeze de mijlocul procedural specific pe care îl are la dispoziţie în cadrul procedurii executării silite, acela al întoarcerii executării silite şi continuării acesteia în acord cu legea.

Pretinsa inacţiune ar fi fost imputabilă creditoarei doar în ipoteza lipsei sale de stăruinţă în executarea silită, deoarece aceasta este o inacţiune căreia acesteia îi poate pune capăt prin puterea sa proprie, fie prin reluarea executării silite ce ar fi presupus o continuare a executării silite anterioare oprite din considerente ce ţin de conduita creditoarei, fie printr-o nouă executare silită operabilă după anularea actelor de executare şi reintrarea imobilului în patrimoniul recurentei, aspecte care, însă, nu se identifică în speţă.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată de către recurentă şi prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 399 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, subsumată aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel, dând eficienţă celor două acte de executare a căror nulitate a fost constatată prin decizia civilă nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanţa, a apreciat că nereluarea executării silite de către debitoare echivalează cu stingerea creanţei faţă de creditor şi încheierea executării, având drept consecinţă neîntoarcerea imobilului în patrimoniul recurentei ceea ce nu ar justifica preferabilitatea titlului deţinut de aceasta comparativ cu cel invocat de către părţile adverse.

Nu acesta a fost raţionamentul instanţei de apel, din contră, în motivarea deciziei recurate, în mod corect, aceasta a avut în vedere faptul că recurenta nu poate fi concomitent titulara dreptului de proprietate asupra imobilului vândut pe cale de urmărire silită şi liberată de obligaţia achitării creanţelor consfiinţite în titluri executorii pe care creditoarea F. le deţinea împotriva sa, câtă vreme stingerea creanţelor în urma executării silite întemeiate pe actele de executare a căror nelegalitate a fost constatată judiciar, nu a avut drept consecinţă reîntoarcerea imobilului în patrimoniul recurentei, în mod necesar şi suficient, ci impunea iniţierea unor demersuri în scopul întoarcerii executării silite prin restituirea preţului vânzării imobilului litigios, prin licitaţie publică, preţ achitat de către adjudecatar, şi destinat acoperii debitelor menţionate, în absenţa acestora recurenta achiesând implicit la acoperirea acestora.

Din aceeaşi perspectivă a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aserţiunile recurentei relative la nelegalitatea deciziei atacate relevă încălcarea art. 4041 din C. proc. civ. de la 1865, în sensul în care nu îşi găsesc aplicabilitate în cauză prin prisma anulării celor două acte de executare şi posibilitatea debitorului de a formula acţiunea de drept comun (revendicare imobiliară), câtă vreme temeiurile pentru care persoanele ar putea fi obligate la restituirea imobilului sunt temeiuri care privesc actele de dobândire de către cumpărătorii ulteriori, afectaţi de anularea actului iniţial (actul de adjudecare) ce atrage anularea actului subsecvent (actul de vânzare-cumpărare) şi nu în mod exclusiv temeiuri care ţin de anularea actului de adjudecaresau a executării silite.

Înalta Curte, în aprecierea caracterului nefondat al criticilor enunţate, pentru identitate de raţiune, are în vedere raţionamentul juridic expus în debutul analizei susţinerilor circumscrise încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 a cărui reluare ar fi superflu.

În plus, se reţine că principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), reflectă regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Trebuie, însă, observat şi subliniat, în subsidiar, că există reglementate şi excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat.

Aşadar, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuşi, rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia, bazându-se pe următoarele principii: principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi principiul asigurării stabilităţii circuitului civil civil.

Cu toate acestea, cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată (acţiune în revendicare) nu permite o analiză a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.04.2014 de SPN I., încheiat între adjudecatarul H. şi pârâţii din prezenta cauză, în temeiul căruia aceştia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Constanţa, judeţul Constanţa.

În lipsa unui capăt distinct de cerere privind anularea/nulitatea acestui contract, actul juridic beneficiază de o prezumţie de validitate, intrând în circuit civil şi producând efectele prevăzute de lege. Excepţia aplicării principiului invocat de către recurentă (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) poate fi valorificat de către părţile interesate în cadrul unei eventuale acţiuni în anularea actului subsecvent.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta a invocat refuzul instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 893 lit. a) din noul C. civ., în virtutea cărora notarea litigiului constând în contestaţia la executare, care a făcut obiectul dosarelor nr. x/2022 al Judecătoriei Constanţa şi nr. 5665/118/2014 al Tribunalului Constanţa, era posibilă doar împotriva persoanei care era titular al dreptului asupra căruia notarea urma să fie efectuată, însă adjudecatarul nu a fost parte în dosarele menţionate, astfel că dispoziţiile art. 902 alin. (2) din Noul C. civ. nu sunt aplicabile, prin raportare la jurispundenţa invocată (decizia civilă nr. 124/02.04.2008 a Tribunalului Buzău).

Critica este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 893 lit. a) C. civ., "Înscrierea unui drept real se poate face numai: a) împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută (…)."

Prevederea legală citată reglementează un principiu fundamental al cărţilor funciare, respectiv acela al relativităţii înscrierilor, care arată contra cui se pot face înscrierile şi care presupune că înscrierea unui drept în cartea funciară se poate face numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, este înscris, sau, după caz, urmează să fie înscris în cartea funciară ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea va fi făcută.

Respectarea acestui principiu trebuie asigurată nu doar cu prilejul intabulării sau al înscrierii provizorii, ci şi atunci când obiectul cererii de înscriere îl reprezintă notarea.

Potrivit art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ., sunt supuse notării în cartea funciară "acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise".

Faptul că adjudecatarul figura ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară nu prezintă un element care să justifice imposibilitatea notării litigiului având ca obiect contestaţia la executare, câtă vreme litigiul respectiv era în legătură cu acel imobil, viza legalitatea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 597/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G. şi nu contestarea conţinutului cărţii funciare.

Notarea procesului prezenta importanţă nu doar pentru cel care ar fi putut formula cererea de notare, ci ar fi fost făcută şi în interes general, pentru opozabilitate faţă de terţii care ar dobândit drepturi în legătură cu imobilul respectiv, însă recurenta nu a ieşit din pasivitate sub acest aspect pentru protejarea propriului drept real, nefiind suficientă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în anularea unor titluri translative de drepturi, care îşi dovedeşte utilitatea numai faţă de părţile implicate judiciar.

Or, notarea unui litigiu în cartea funciară, în temeiul art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ., are doar efect de opozabilitate şi de informare a terţilor, care ar trebui să cunoască situaţia juridică a imobilului, iar dacă terţii încheie convenţii cu vreuna dintre părţi având ca obiect imobilul litigios să nu poată invoca, ulterior, faptul că nu a cunoscut existenţa procesului.

Totodată, se reţine că argumentul dedus din jurisprudenţa naţională, invocată de recurentă, nu poate constitui un fundament al admiterii recursului, pe de o parte, pentru faptul că, potrivit legii, jurisprudenţa de caz a instanţelor interne nu are natura unui izvor de drept, iar pe de altă parte, pentru că, astfel cum s-a arătat, interpretarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei se opune şi ea unei astfel de soluţii.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare al art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a pretins refuzul instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 230/2007, în sensul verificării de către intimaţi, pe calea deschisă de această normă legală, a eventualelor inexactităţi a cuprinsului cărţii funciare, pentru a fi consideraţi de bună-credinţă în privinţa dobândirii imobilului revendicat, astfel cum prevede art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., iar în lipsa unor diligenţe minime, ce denotă reaua-credinţă, aceştia au achiesat pe riscul lor la operaţiunea de transfer al dreptului de proprietate de la adjudecatar, reiterând aspectul privind imposibilitatea notării în cartea funciară deschisă de adjudecatar a unui eventual litigiu (contestaţia la executare), însă, de data aceasta cu privire la creditoarea F., care nu era titularul dreptului de proprietate al imobilului executat silit.

Înalta Curte observă că pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 230/2007 se raliază unor critici de netemeinicie a hotărârii atacate, deoarece presupun o reanalizare a probelor, fapt ce excede cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar.

Este bine cunoscut caracterul nedevolutiv al recursului, ceea ce implicit denotă faptul că acesta nu are drept consecinţă o rejudecare a fondului, putând fi exercitat numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, control ce este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Or, criticile relevate nu configurează o ipoteză aptă a se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că nemulţumirile evocate de partea recurentă sunt axate pe problema evaluării probatoriului administrat în cauză, iar cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. nu îngăduie casarea hotărârii sub motivul că aceasta s-ar întemeia pe o greşeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Ca atare, aprecierea forţei probante a mijloacelor de probă administrate, reprezintă conform art. 264 C. proc. civ. un apanaj liber şi exclusiv stabilit de legiuitor în sarcina judecătorului, concluziile acestuia neputând fi puse la îndoială în lipsa existenţei celui mai mic raţionament sau motiv juridic care să arunce o posibilă îndoială asupra modului în care acesta ar fi interpretat sau aplicat norma legală evocată.

Astfel, ipoteza relevată de recurentă, ce ar susţine reaua-credinţă a cumpărătorilor imobilului (intimaţii-pârâţi), aceea a cunoaşterii, pe altă cale, a inexactităţii cuprinsului cărţii funciare vizează o situaţie de fapt şi se impunea a fi probată în faţa instanţelor de fond, suverane în stabilirea faptelor cauzei în baza probatoriului administrat.

O astfel de dovadă, în cauză, nu a fost făcută, iar nemulţumirea recurentei faţă de modul de motivare al instanţei nu echivalează cu refuzul aplicării dispoziţiilor legale invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsecvent, Înalta Curte constată că, deşi nerelevantă în economia juridică a litigiului de faţă pentru considerentele arătate supra, alegata rea-credinţă a cumpărătorilor, a făcut obiectul analizei instanţei de apel, care a arătat, în mod explicit, că la data când intimaţii-pârâţi urmau să încheie actul translativ de proprietate privind imobilul în litigiu, dreptul de proprietate asupra acestui bun aparţinea deja adjudecatarului, fiind consemnat în partea a II-a a cărţii funciare, la J., în urma efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară în sistemul de carte funciară reglementat de Legea nr. 7/1996, astfel încât relaţiile din partea Asociaţiei de proprietari puteau să confirme doar că titularul dreptului de proprietate asupra imobilului nu înregistrează restanţe vizând plata obligaţiilor de întreţinere şi utilităţi datorate către asociaţia de proprietari, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 230/2007, nu aspecte de natura celor menţionate de către recurentă.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute la art. 901 alin. (2) lit. a)-c) C. civ. în ceea ce priveşte buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi, reţinând sub acest aspect că la momentul înscrierii dreptului de proprietate în favoarea intimaţilor-pârâţi (29.04.2014) nu era înregistrată în cartea funciară nr. x Constanţa nici o acţiune pe rolul instanţelor competente, prin care să se contestă cuprinsul cărţii funciare, din cuprinsul cărţii funciare nu a rezultat nici o cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane, la acel moment, în cartea funciară cu privire la imobilul apartament se afla înscris dreptul de proprietate al adjudecatarului, în baza actului de adjudecare apt să justifice în mod legal transferul dreptului, iar intimaţii-pârâţi nu au cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare, conchizând, în lipsa vreunei dovezi din partea recurentei, conchizând că intimaţii-pârâţi nu au avut dubii cu privire la o eventuală inexactitate a cuprinsului de carte funciară a imobilului apartament pe care l-au achiziţionat de la adjudecatar.

Cu privire la critica ce vizează aplicarea de către instanţa de apel a unor norme legale care nu sunt incidente cauzei, Înalta Curte observă, pe de o parte, că recurenta s-a raportat la art. 39 alin. (2), art. 40 din Legea nr. 7/1996 şi art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ. a căror aplicare depindeau de incidenţa art. 893 lit. a) C. civ., însă trimiterea la pct. 4 al motivelor de recurs este lipsită de însăşi raţionamentul sau motivul concret din care să reiasă sub ce aspect nu ar fi incidente normele legale invocate, iar pe de altă parte, recurenta supune unei noi examinări chestiunea legată de imposibilitatea notării în cartea funciară prin raportare la art. 893 lit. a) C. civ., pe care instanţa de recurs a avut-o în vedere şi a analizat-o explicit în conţinutul prezentei decizii.

Sub aspectul aplicării în cauză a art. 1695 şi art. 1698 alin. (2) C. civ., raportându-se la art. 479 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut că normele legale menţionate nu au fost invocate de părţi, iar interpretarea şi aplicarea acestora s-a făcut de către instanţa de apel în contextul substituirii apărării intimaţilor, critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Or, aspectele menţionate de recurentă prin ele însele nu sunt de natură să conducă de plano la admiterea recursului, fiind vorba de o nulitate virtuală, aceasta operează condiţionat de dovada existenţei unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului afectat de viciul reclamat, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Însă instanţa de recurs nu identifică şi nici cererea de recurs nu cuprinde vreo argumentare în sensul invocării şi demonstrării existenţa unei vătămări deduse din finalitatea aplicării normelor legale evocate şi erijarea instanţei de apel în apărător al pârâţilor, în contextul reperelor enunţate de art. 479 alin. (1) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs invocat nu poate fi reţinut.

Instanţa de apel, pornind de la ceea ce presupune o acţiune în revendicare, anume o acţiune petitorie care pune în discuţie existenţa însăşi a dreptului de proprietate, astfel că reclamantul are obligaţia să facă dovada că este titularul acestui drept, în evaluarea judiciară ce presupunea operaţiunea de comparare a titlurilor deţinute de către părţi, validând raţionamentul primei instanţe, a acordat prevalenţă titlului deţinut de intimaţii-pârâţi, întrucât acesta era mai bine caracterizat, în sensul în care dreptul de proprietate asupra imobilului litigios a fost dobândit cu bună-credinţă, a fost înscris în cartea funciară şi este ocrotit de lege, pe când dreptul de proprietate reclamat de recurentă a fost supus unei proceduri execuţionale finalizate cu vânzarea la licitaţie a imobilului, iar anularea ulterioară a unora dintre actele de executare nu a determinat iniţierea unor demersuri cu scopul întoarcerii executării silite şi continuării acesteia în concordanţă cu dispoziţiile legale.

Printr-un alt motiv de recurs ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 901 alin. (2) lit. a)-c) C. civ., în sensul în care a instanţa de apel a restrâns incidenţa acestei norme la condiţia prevăzută de lit. c).

Motivarea aplicării greşite a art. 901 alin. (2) C. civ. este grefată de recurentă pe raţionamentul conform căruia buna-credinţă în ceea ce îi priveşte pe intimaţii-pârâţi operează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative stipulate de lit. a)-c) ale articolului evocat, însă, pentru a fi acoperită reaua-credinţă rezultând din cunoaşterea inexactităţii cuprinsului cărţii funciare, verificările prevăzute de lit. c) presupuneau în sarcina intimaţilor-pârâţi efectuarea demersurilor către F. în scopul obţinerii relaţiilor în legătură cu existenţa sau inexistenţa pe rolul instanţei de judecată a unor contestaţii la executare introduse de debitoarea A., în contradictoriu cu creditoarea F., în dosarul nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G., prin care să fie anulat actul de adjudecatre din 08 ianuarie 2013 deţinut de H..

În continuare, recurenta descrie paşii ce trebuiau urmaţi în efectuarea unui asemenea demers, precum şi forma în care ar fi trebuit să se încheie contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2014, încheiat între intimaţi şi H., cu includerea unui articol care să ateste demersurile efectuate către intimaţi, după modelul celui regăsit în contractual de vânzare-cumpărare nr. x/28.03.2023, exprimându-şi nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probatoriului de către instanţa de control.

Asemenea argumentări, precum cele învederate de recurentă, ce ţin de conturarea stării de fapt, reţinerea bunei sau relei credinţe în sarcina intimaţilor-pârâţi, modul de apreciere al forţei probatorii a mijloacelor de probă existente la dosar, excedează atribuţiilor instanţei de recurs, întrucât aduc în discuţie o nouă examinare a chestiunilor de fond, legate de situaţia de fapt a cauzei.

În lipsa identificării vreunui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că cele invocate de recurentă nu pot fi primite ca atare, fiind datorate apartenenţei acestora la spectrul netemeiniciei, reprezentând, în esenţă, reiterarea motivelor de apel construite în întregime pe baza nemulţumirilor acesteia raportat la reţinerea stării de fapt şi aprecierea dată de către instanţă probelor administrate.

Critica prin care se pretinde încălcarea de către instanţa de apel a art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 este argumentată pe acelaşi raţionament invocat în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 129 alin. (1) şi a celor ale art. 4041 din C. proc. civ. de la 1865, fiind reiterate aspecte ce ţin de posibilitatea reluării executării silite doar de către creditor în ipoteza anulării unor acte de executare şi cea a formulării acţiunii de către debitor constând în întoarcerea executării silite doar atunci când adjudecatarul nu a vândut imobilul revendicat, în caz contrar acţiunea pe care o are la îndemnă debitorul este cea în revendicare.

Înalta Curte constată că, deşi, s-a invocat încălcarea art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în fapt, susţinerile expuse sunt o reluare a unor critici anterioare la care instanţa de recurs a răspuns, conform considerentelor care preced.

Pe cale de consecinţă, reţinând că toate criticile de nelegalitate invocate de recurentă sunt nefondate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 42 C din 15 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 42 C din 15 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.