Trademark infringement by association names: scope of res judicata from association registration and necessity of specific similarity/confusion analysis under Art. 39 Law 84/1998

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 09.04.2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Târgu Mureş, reclamanta Asociaţia Clubul Sportiv A. a solicitat să se constate contrafacerea de către pârâtele Asociaţia Club Sportiv A., Asociaţia Clubul Sportiv A. şi Asociaţia Sportivă A. a mărcilor A., având numărul de depozit x, având număr de depozit x, A., având număr de depozit x, A., având număr de depozit x, Asociaţia Clubul Sportiv A. având număr de depozit x, toate deţinute de reclamantă. Totodată, reclamanta a solicitat să fie obligate pârâtele să înceteze şi să se abţină în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu mărcile menţionate şi să se interzică pârâtelor să folosească denumirile x, A., A., A., A. şi A..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 463 din 07.04.2022, Tribunalul Mureş a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamantă.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1026A din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel Mureş, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamanta Asociaţia Clubul Sportiv A., împotriva sentinţei civile nr. 463 din 07.04.2022 pronunţată de Tribunalul Mureş.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1026A din 29 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Mureş, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Asociaţia Clubul Sportiv A., criticând-o pe motive de nelegalitate, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a susţinut că, problema care se pune în cauză este aceea a folosirii de către pârâte a unei denumiri similare mărcilor deţinute de ea sau care creează un risc de confuzie asupra titularului acestor mărci.

În acest sens, a arătat că mărcile pe care le deţine atestă legătura pe care reclamanta o are cu asociaţia sportivă A., iar interesul înregistrării acestora constă în identificarea denumirii asociaţiei reclamante cu acronimul A.. Cu toate că este important ca nici o altă asociaţie sportivă de fotbal să nu poarte o denumire care prin abreviere să echivaleze cu acronimul A., denumirea asociaţiilor pârâte este mai puţin relevantă. Ceea ce este, însă, important, este ceea ce textul art. 39 din Legea nr. 84/1998 prevede, respectiv ca aceste asociaţii să "nu obţină foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori să aducă atingere acestora". Astfel, recurenta consideră că utilizarea acestor denumiri în cadrul organizaţiilor de fotbal la care participă aduce atingere mărcii sale, chiar dacă denumirea asociaţiilor a fost obţinută în mod legal.

Din această perspectivă, consideră că sunt irelevante deciziile pronunţate în dosarele nr. x/2019, nr. y/2019* şi nr. 7147/320/2019. Chiar dacă utilizarea acestor denumiri în cadrul aceleiaşi ramuri sportive este contrară intereselor sale iar înscrierea în campionatele de fotbal sub aceste denumiri creează o confuzie în rândul publicului comun, recurenta precizează că poate accepta soluţiile instanţelor, atât timp cât asociaţiile pârâte nu se folosesc de acronimul A. sau nu încearcă să creeze o confuzie între denumirea acestora şi acest acronim şi cu atât mai puţin să îl folosească pentru a-şi promova echipele de fotbal.

Or, prin înscrisurile depuse la dosar, a demonstrat tocmai faptul că, pe de o parte, pârâtele, prin afilierea dintre acestea, încearcă să creeze confuzie între denumirea folosită şi marca A., iar pe de altă parte, folosesc, în mod direct, această denumire în cadrul competiţiilor sportive sau pentru a obţine fonduri importante de la administraţiile publice locale.

Prin urmare, contrar celor arătate de instanţele de fond, recurenta consideră că nu există autoritate de lucru judecat între cauzele enumerate mai sus, în care este în discuţie dreptul asociaţiilor pârâte de a avea denumirile pe care şi le-au autorizat, şi prezenta cauză, în care se pune problema folosirii acestor denumiri pentru a aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei, fie prin folosirea abreviată a iniţialelor, fie prin folosirea abreviată a două iniţiale, pentru a crea confuzie cu acronimul A., fie prin folosirea directă a acestui acronim pe lângă denumirea asociaţiei.

De aceea, recurenta consideră că instanţa de apel a tratat o problemă marginală a dreptului la mărcile pe care doreşte să le protejeze, însă a omis să analizeze acţiunile pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deţinute de ea şi folosirea denumirii într-o formă care a creat confuzie cu mărcile deţinute de asociaţia reclamantă.

Recurenta a solicitat să se constate că, prin încheierea din data de 20.10.2022, instanţa de apel a dispus decăderea sa din dreptul de a mai depune înscrisuri noi faţă de cele ataşate cererii de apel şi a refuzat administrarea de probe, deşi, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., avea această posibilitate, reţinând, însă, prin decizia atacată, că în cauză nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conţinutul denumirii sub care aceste pârâte funcţionează.

Înscrisul cel mai relevant pentru a demonstra încălcarea dreptului la marcă îl reprezintă, în opinia recurentei, un extras de pe portalul Federaţiei Române de Fotbal, cu clasamentul echipelor din liga 3, în care pârâta ACS A. apare cu acronimul A. lângă denumire, aşa cum este subliniat pe înscris (anexa nr. 1).

Confuzia creată de folosirea denumirii asociaţiilor în campionatele de fotbal şi, cu atât mai mult, folosirea acronimului A. de către pârâte, se poate observa în preluarea de către un site de specialitate azscore.com (anexa nr. 2) a denumirii asociaţiei reclamante pentru a arăta scorul pe care una dintre pârâte 1-a obţinut faţă de echipa Unirea Ungheni.

O altă publicaţie care a fost victima confuziei create de utilizarea denumirilor pârâtelor în cadrul campionatelor şi insinuarea acronimului A. este livescore.fotbal365.com care prezintă rezultatul meciului dintre ACS A. şi B., (anexa nr. 3).

Însă, cea mai puternică confuzie s-a creat prin publicarea de către ziarul C. (anexa nr. 4) a unei imagini reprezentând meciul echipei asociaţiei reclamante cu Răşinari, în poză fiind surprinşi jucătorii echipei reclamantei, cu tricoul echipei, având sigla sponsorului D., însă contextul "revenirii" ACS/A. Tg. Mureş, respectiv echipa pârâtei când a promovat pentru întâia oară în campionat. Imaginea a fost preluată de publicaţia ziare.com. (anexa nr. 5)

La fel, acronimul A. apare alături de denumirea pârâtelor şi pe publicaţii precum Wikipedia (anexa nr. 6), site-ul Federaţiei Române de Fotbal (anexa nr. 7) şi fscore.ro (anexa nr. 8).

Prin urmare, recurenta consideră că este mai mult decât evidentă atingerea adusă dreptului său la marcă prin folosirea denumirii asociaţiilor pârâte în scopul de a crea confuzie cu mărcile litigioase şi folosirea acronimului A. pentru a se identifica în campionatele de fotbal.

Intenţia pârâtelor de a crea confuzie cu mărcile înregistrate ale reclamantei rezultă şi din declaraţia martorului E. care arată, pe de o parte, intenţia reprezentanţilor pârâtelor de a se identifica cu marca A. şi, pe de altă parte, intenţia de a deturna activitatea asociaţiei reclamante, prin ambele modalităţi încercându-se obţinerea de foloase necuvenite.

Recurenta a solicitat să se aibă în vedere că pârâtele au dobândit şi foloase necuvenite ca urmare a identificării cu marca reclamantei în cadrul campionatelor, acestea constând în încheierea unei convenţii de colaborare cu Consiliul Judeţean Mureş, prin care asociaţia pârâtă, Club Sportiv A., a obţinut fonduri în valoare de 500.000 RON în condiţiile în care asociaţii de profil, inclusiv asociaţia reclamantă, au primit fonduri de la bugetul local sau de stat în valoare de 2.000 RON.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele pârâte Asociaţia Club Sportiv A. şi Asociaţia Sportivă A. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, apreciind, pe de o parte, că din motivarea acestuia nu rezultă critici concrete de nelegalitate care să poată fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., invocat ca temei de drept al recursului, iar, pe de altă parte, că motivele de recurs reprezintă o reiterare a susţinerilor aceleiaşi părţi făcute în fazele procesuale anterioare.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că au dreptul de a utiliza în mod legal denumirile sub care sunt organizate, aşa cum s-a hotărât de către instanţele judecătoreşti în alte cauze, şi că protecţia pretinsă de reclamantă nu poate fi acordată pentru că mărcile au fost înregistrate de către aceasta ulterior acordării dreptului pârâtelor de a folosi aceste denumiri.

Pe de altă parte, mărcile invocate de recurenta reclamantă cuprind elemente care nu sunt identice cu cele trei denumiri folosite de pârâte, ele fiind asociaţii de cuvinte care cuprind combinaţii diferite de cuvinte.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele pârâte prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanta Asociaţia Clubul Sportiv A., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 84/1998, din perspectiva neanalizării acţiunilor pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deţinute de ea şi a modului în care a fost folosită denumirea asociaţiei, pentru a se stabili dacă acesta aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei, chestiuni ce pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare au fost făcute şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Pe de altă parte, recurenta a criticat refuzul instanţei de apel de a administra probe în calea de atac precum şi dispoziţia privind decăderea sa din dreptul de a mai depune înscrisuri noi faţă de cele ataşate cererii de apel, apreciind că au fost încălcate prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., şi a susţinut că, raportat la aceste aspecte, în mod nejustificat s-a reţinut în considerentele deciziei atacate că în cauză nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conţinutul denumirii sub care aceste pârâte funcţionează. Or, criticile astfel formulate pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, chiar dacă nu a fost indicat în mod expres ca temei de drept al recursului.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţii cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale menţionate, urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, litigiul de faţă are ca obiect conflictul dintre mărcile al căror titular este reclamanta şi denumirea folosită de pârâte, denumire în legătură cu care reclamanta susţine că este similară mărcilor sale sau, cel puţin, creează risc de confuzie cu privire la titularul mărcilor, fiind folosită de pârâte cu scopul de a o înlocui pe reclamantă în competiţiile sportive în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

Astfel, invocând dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în contrafacere, solicitând să li se interzică pârâtelor utilizarea semnelor identice sau similare cu mărcile sale înregistrate precum şi folosirea denumirilor care îi încalcă reclamantei drepturile asupra mărcilor pe care le deţine.

Respingând acţiunea, Tribunalul Mureş a constatat că nu există nicio legătură între marca pe care reclamanta o are protejată şi denumirea sub care intimata a solicitat să fie înregistrată în Registrul asociaţiilor ţinut de Judecătoria Târgu Mureş, că încheierea din data de 12.06.2019, pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş în dosarul civil nr. x/2019 prin care a fost dispusă înregistrarea Asociaţiei Club Sportiv - A., prin mandatar F. (pârâtă în prezenta cauză) în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor aflat la Grefa Judecătoriei Târgu Mureş, definitivă prin decizia civilă numărul 899 din data de 18 octombrie 2019 a Tribunalului Mureş se impune cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, câtă vreme, pe de o parte, în acel proces, judecata s-a derulat între două dintre părţile din dosarul pendinte, în aceeaşi calitate, iar, pe de altă parte, în acel proces au fost invocate critici referitoare la denumirea celor două asociaţii, ce au fost înlăturate, şi că înregistrarea Asociaţiei Club Sportiv - A. a fost dispusă la data de 12.06.2019, în timp ce mărcile Asociaţia Clubul Sportiv A. şi A. au fost înregistrate în datele de 16.10.2019, respectiv 12.08.2019, deci ulterior înregistrării asociaţiei pârâte în registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor.

Instanţa de apel a menţinut această soluţie, reţinând, în acord cu cele constatate de către Tribunalul Mureş, că, sub aspectul dreptului pârâtei Asociaţia Club Sportiv A. de a utiliza denumirea în raport cu care reclamanta invocă dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 84/1998, s-au pronunţat mai multe hotărâri judecătoreşti, prin care instanţele au stabilit şi au recunoscut legalitatea înregistrării pârâtei sub această denumire în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor (încheierea din data de 12.06.2019, prin care Judecătoria Târgu Mureş a dispus înregistrarea Asociaţiei Club Sportiv A., definitivă prin Decizia nr. 899 din 18.10.2019, pronunţată de Tribunalul Mureş, sentinţa civilă nr. 2379 din 17.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care Judecătoria Târgu Mureş a respins cererea reclamantei din prezentul dosar, de radiere a Asociaţiei Club Sportiv A. din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, sentinţă rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 265 din 28.04.2021, pronunţată de Tribunalul Mureş, şi sentinţa civilă nr. 27 din 22.01.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care Tribunalul Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta din prezenta cauză de a emite o ordonanţă preşedinţială prin care să se suspende avizul şi autorizaţia de funcţionare a pârâtei Asociaţiei Club Sportiv A.).

Pe de altă parte, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta nu poate invoca protecţia prevăzută de art. 39 din Legea nr. 84/1998, pentru că în cauză sunt incidente dispoziţiile alin. (2) din acelaşi articol, pârâta Asociaţia Club Sportiv A. obţinând dovada disponibilităţii denumirii de la Ministerul Justiţiei şi înregistrarea sub această denumire în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut de grefa Judecătoriei Târgu Mureş anterior înregistrării mărcilor invocate de reclamantă, care cuprind denumiri asemănătoare.

Totodată, Curtea de Apel a constatat că mărcile invocate de reclamantă cuprind elemente care nu sunt identice cu denumirile pe care cele trei pârâte le folosesc, denumirea fiecărei pârâte fiind diferită de mărcile pe care reclamanta le invocă în acţiunea sa, iar, în cauză, nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conţinutul denumirii sub care aceste pârâte funcţionează.

Astfel, s-a apreciat că fotografia depusă la dosarul de fond, care reprezintă un extras de pe pagina de Facebook a pârâtei de rând 1, cuprinde o siglă care este diferită de cea înregistrată de reclamantă, că sigla care apare în finalul articolului publicat în ziarul "Punctul" este identică cu cea protejată prin marca înregistrată sub nr. x, dar publicaţia a apărut anterior înregistrării acestei mărci şi anterior înfiinţării pârâtei de rând 2, aşa încât nu se poate reţine din acest articol că pârâta a folosit fără drept sigla protejată, iar fotografia ataşată de reclamantă cererii de apel, o copie după o postare care nu cuprinde suficiente elemente pentru a putea identifica utilizatorul acestei fotografii şi care cuprinde un text în limba maghiară, netradus în limba română, nu este în măsură să dovedească încălcarea mărcii protejată de certificatul nr. x.

Pe calea prezentului recurs, reclamanta solicită să se constate, pe de o parte, că, în cauză, nu prezintă relevanţă hotărârile pronunţate în litigiile anterioare, în care a fost analizat şi stabilit dreptul asociaţiilor pârâte de a avea denumirile pe care şi le-au autorizat, câtă vreme, în procesul pendinte se pune problema modului în care sunt folosite aceste denumiri, pentru a se stabili dacă acesta aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a omis să analizeze, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, acţiunile pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deţinute de ea şi folosirea denumirii într-o formă care a creat confuzie cu mărcile deţinute de asociaţia reclamantă, decizia pronunţată fiind, astfel, nelegală din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Totodată, recurenta solicită să se constate că, deşi a solicitat suplimentarea probatoriului în calea devolutivă de atac, instanţa de apel i-a refuzat acest drept, pentru ca apoi, în considerentele hotărârii pronunţate, să reţină că în cauză nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile protejate de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conţinutul denumirii sub care aceste pârâte funcţionează.

Recurenta a indicat probele cele mai relevante care demonstrează încălcarea dreptului său la marcă prin folosirea de către pârâte a denumirii contestate, în scopul de a crea confuzie cu mărcile litigioase, precum şi folosirea acronimului A. pentru a se identifica în campionatele de fotbal, solicitând, totodată, să se constate că pârâtele au dobândit inclusiv foloase materiale ca urmare a identificării cu marca al cărei titular este.

Prioritar, Înalta Curte notează că, în calea extraordinară de atac pot forma obiect al cercetării judecătoreşti doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, în conformitate cu care "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)".

Ca urmare, susţinerile recurentei reclamante cu privire la situaţia de fapt şi la probele administrate precum şi la modalitatea în care instanţa de apel le-a evaluat sau ar fi trebuit să le evalueze nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, urmând a fi avute în vedere doar criticile ce pun în discuţie greşita aplicare a normelor de drept material incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios.

Astfel, cu referire la susţinerile prin care se invocă lipsa de relevanţă în cauză a hotărârii prin care a fost soluţionată cererea de înregistrare a pârâtei în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor aflat la Grefa Judecătoriei Târgu Mureş, precum şi a hotărârilor pronunţate în celelalte litigii, care au avut ca obiect radierea ori suspendarea avizului şi a autorizaţiei de funcţionare a asociaţiei, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, întrucât, în procesul pendinte, nu se pune problema legalităţii înregistrării pârâtelor Asociaţia Club Sportiv A., Asociaţia Clubul Sportiv A. şi Asociaţia Sportivă A., sub aceste denumiri, în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, ci a eventualului conflict dintre denumirile lor şi o marcă anterioară, chestiuni ce sunt total diferite.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, disponibilitatea denumirii, verificată din oficiu, şi care a permis pârâtelor să-şi înregistreze aceste denumiri, a privit exclusiv inexistenţa unei alte persoane juridice fără scop patrimonial, constituite potrivit prevederilor acestei ordonanţe, cu o denumire identică sau asemănătoare până la confuzie, iar nu existenţa unei mărci anterioare cu care ar fi putut intra in conflict.

Dezlegările date prin hotărârile pronunţate în litigiile anterioare sunt supuse unor reglementări speciale, care sunt proprii procedurii de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor a unor anumite subiecte de drept, sau care vizează funcţionarea asociaţiilor, prevăzute de O.G. nr. 26/2000, astfel că şi efectele lor trebuie observate prin prisma procedurii speciale în care hotărârile au fost pronunţate, nefiind de natură a constitui un obstacol pentru titularii de drepturi asupra unei mărci (aşa cum este reclamanta din prezenta cauză) de a uza de instrumentele juridice pe care o altă lege specială, anume Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, le oferă spre a sancţiona încălcarea dreptului asupra mărcii de comerţ.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că, într-un litigiu anterior, s-a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile O.G. nr. 26/2000 pentru a fi înscrise asociaţiile pârâte în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, cu denumirile contestate în prezenta cauză, nu este de natură a conduce la concluzia că activitatea desfăşurată de acestea, ulterior înregistrării, este una care ar asigura respectarea dreptului pretins de reclamantă - anume acela de titular al mărcilor în litigiu, după cum nu este de natură a o împiedica pe reclamantă să uzeze de acţiunea în contrafacere permisă de art. 39 din Legea 84/1998, în legătura cu acte care ţin de activitatea asociaţiilor pârâte.

În speţă, reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale asupra mai multor mărci, prin activitatea pe care asociaţiile pârâte le-au întreprins în mod efectiv. Prin acest demers judiciar, reclamanta valorifică un mijloc de protecţie pe care acest din urmă act normativ îl reglementează, iar instanţa învestită cu soluţionarea acestei acţiuni are de verificat dacă a existat sau nu o conduită a pârâtelor, ulterioară înscrierii lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, neconformă obligaţiei legale de a respecta drepturile reclamantei asupra celor cinci mărci.

În consecinţă, puterea de lucru judecat a hotărârilor la care instanţa de apel a făcut referire nu poate constitui un argument pertinent de natură a justifica soluţia de respingere a acţiunii deduse judecăţii, criticile formulate de recurenta reclamantă în acest sens fiind întemeiate.

Sunt întemeiate şi susţinerile referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, rezultată din omisiunea acesteia de a analiza în concret şi în conformitate cu criteriile ce se degajă din cuprinsul acestor dispoziţii legale, acţiunile pârâtelor care au condus la contrafacerea mărcilor deţinute de reclamantă şi modul în care a fost folosită denumirea, respectiv, de a stabili dacă acesta a fost de natură a crea confuzie cu mărcile deţinute de asociaţia reclamantă.

Cu referire la aceste susţineri, Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, că, situaţia litigioasa dedusă judecăţii relevă conflictul între două categorii de drepturi de proprietate industrială, deopotrivă protejate juridic, respectiv, marca şi denumirea persoanei juridice, instanţa fiind chemată să statueze, pe baza probatoriului administrat şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic litigios, asupra modului de folosire a denumirii asociaţiei, anume dacă a fost sau nu conformă cu bunele practici în domeniul industrial.

De principiu, conflictul dintre o marcă şi numele comercial intervine atunci când există o marcă anterioară înregistrată şi un nume comercial înregistrat ulterior, pentru acelaşi domeniu de activitate pentru care marca este înregistrată.

Disputa dintre marcă şi numele comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie nume comercial este folosită asemenea unei mărci. O denumire socială, un nume comercial nu au, în sine, funcţia de a distinge produse sau servicii. Aşadar, atunci când utilizarea acestora se limitează la identificarea unei persoane juridice, ea nu poate fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii". Nu însăşi înregistrarea denumirii este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci, ci modul de utilizare a acesteia, numele comercial intrând în conflict cu marca doar atunci când este folosită de titularul său într-un alt mod decât cel prevăzut de lege.

Este adevărat că pârâtele din prezenta cauză sunt persoane juridice fără scop patrimonial, nefiind înregistrate în registrul comerţului, ci în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, al cărui regim juridic este stabilit prin Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 954/B/C din 26 aprilie 2000.

Cu toate acestea, din perspectiva conflictului cu o marcă înregistrată, denumirea persoanei juridice fără scop patrimonial poate fi asimilată cu numele comercial, pe care doar un comerciant îl poate deţine, întrucât numele sau, după caz, denumirea oricărei persoane fizice sau juridice reprezintă un "semn" în sensul art. 39 din Legea nr. 84/1998, ce poate intra în conflict cu o marcă şi a cărui folosire poate fi interzisă de către titularul mărcii atunci când sunt îndeplinite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 39 din Lege.

Prin urmare, modul de analiză a cererii în contrafacere este acelaşi în situaţia oricărui "nume" sau a oricărei "denumiri", în măsura în care acestea constituie "semne" utilizate de terţi cu funcţia de marcă.

Cererea prin care reclamanta a invocat încălcarea dreptului asupra mărcilor al căror titular este a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998.

Potrivit acestui text legal:

1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere instanţei judecătoreşti competente, printr-o acţiune în contrafacere, să interzică terţilor să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:

a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă;

c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii identice, similare sau diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă prin utilizarea semnului fără motiv justificat se obţin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce atingere acestora;

d) un semn identic sau asemănător cu marca care este utilizat în alt scop decât acela de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui semn, fără motive întemeiate, atrage obţinerea de foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori aduce atingere acestora.

Dispoziţiile legale citate reprezintă transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/95/CE, astfel că incidenţa acestora presupune aplicarea principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 5 din directivă, în special în hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 Céline.

Potrivit Curţii, titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii:

- utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului;

- utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii;

- utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.

- utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, anume de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.

În cuprinsul aceleiaşi decizii, Curtea de Justiţie a stabilit că, potrivit articolului 6 alin. (1) litera (a) din directivă, dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terţ utilizarea, în cadrul comerţului, a numelui şi a adresei sale, atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial, ceea ce înseamnă că acest lucru trebuie examinat şi stabilit în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei.

Exigenţa utilizării "conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial", astfel cum este prevăzută la articolul 6 alin. (1) din directivă, constituie, în esenţă, expresia unei obligaţii de loialitate faţă de interesele legitime ale titularului unei mărci.

Îndeplinirea condiţiei menţionate, de utilizare loială, trebuie apreciată ţinând cont de măsura în care, pe de o parte, utilizarea numelui său de către terţ este înţeleasă de publicul vizat sau cel puţin de o parte semnificativă a acestui public ca indicând o legătură între produsele sau serviciile terţului şi titularul mărcii sau o persoană autorizată să utilizeze marca şi, pe de altă parte, de măsura în care terţul ar fi trebuit să fie conştient de acest fapt. Constituie, totodată, un factor care trebuie luat în considerare în cadrul acestei aprecieri împrejurarea că este vorba despre o marcă având un anumit renume, de care terţul ar putea profita pentru comercializarea produselor sau a serviciilor sale.

Prin urmare, în analiza pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice raţionamentul CJUE din cauza C-17/06 - "Céline SARL împotriva Céline SA", şi să stabilească dacă, din perspectiva dispoziţiilor art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, utilizarea de către pârâte a semnului în discuţie corespunde "practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial" sau dacă aceasta s-a realizat în conformitate cu funcţiile esenţiale ale mărcii, dacă utilizarea a fost realizată fără consimţământul titularei mărcilor în litigiu, dacă semnul este identic sau asemănător cu mărcile reclamantei, respectiv, dacă utilizarea are loc pentru produse sau servicii identice sau similare, existând un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, şi dacă utilizarea aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii, în special caracterului distinctiv al acesteia.

Însă, din analiza considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că demersul instanţei de apel de a evalua situaţia concretă a părţilor în proces, corespunzător cerinţelor de mai sus, este unul deficitar, în condiţiile în care nu au fost cercetate în concret susţinerile reclamantei vizând utilizarea semnului de către pârâte, nu a fost analizată similaritatea şi riscul de confuzie dintre mărcile pârâtei şi semnul utilizat de pârâte în denumirea lor şi nu s-a făcut nicio referire la hotărârea CJUE mai sus menţionată, Curtea de apel limitându-se la a confirma constatările primei instanţe, în sensul că nu ar fi îndeplinite condiţiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pentru că pârâtele au obţinut dovada disponibilităţii denumirii de la Ministerul Justiţiei şi înregistrarea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor anterior înregistrării mărcilor invocate de reclamantă, că mărcile invocate cuprind elemente care nu sunt identice cu denumirile pe care pârâtele le folosesc şi că nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile a căror protecţie este invocată de reclamantă au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conţinutul denumirii sub care acestea funcţionează.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamanta nu poate invoca protecţia prevăzută de art. 39 din Legea nr. 84/1998 pentru că mărcile ar fi fost înregistrate ulterior obţinerii de către pârâte a înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţilor nu a fost însoţită de o evaluare efectivă a dovezilor administrate, în condiţiile în care, s-a procedat doar la indicarea înscrisurilor ce se regăsesc în dosarul nr. x/2019, constând în dovada disponibilităţii denumirii eliberate de Ministerul Justiţiei şi dovada înregistrării asociaţiei, fără a se analiza, în concret şi mijloacele de probă care dovedesc înregistrarea fiecăreia dintre cele 5 mărci ale reclamantei, a căror contrafacere este invocată.

Astfel, în condiţiile în care, la o simplă observaţie, se constată că cel puţin două dintre aceste mărci (A. şi A.) sunt anterioare datei înscrierii asociaţiei (10.06.2019 şi 03.06.2019, faţă de 12.06.2019, data la care asociaţia a fost înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţilor), concluzia instanţei de apel referitoare la neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind anterioritatea mărcilor în litigiu apare ca fiind lipsită de fundament, astfel că nu poate susţine soluţia adoptată. Cu alte cuvinte, fiind în discuţie cinci mărci individuale, cu conţinut diferit şi date de înregistrare diferite, instanţa ar fi trebuit să le analizeze separat şi nu global, şi să stabilească pentru fiecare dintre acestea dacă îndeplineşte sau nu condiţiile impuse de textul legal mai sus menţionat, concluzia generică enunţată, în sensul mai sus arătat, neavând corespondent în realitate.

Sub un alt aspect, se constată că instanţa de apel nu a stabilit, pe baza probelor, modul concret în care pârâtele au folosit semnul în litigiu în propria activitate desfăşurată ca asociaţie şi nu a expus considerentele pentru care acest mod de folosire a semnului corespunde scopului de identificare a persoanei juridice. În aceste condiţii, decizia recurată nu cuprinde situaţia de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat şi, implicit, nici demonstrarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante şi a soluţiei adoptate.

Instanţa de apel s-a limitat la a constata că nu au fost depuse probe din care să rezulte că mărcile au fost folosite de pârâte în alte împrejurări decât în conţinutul denumirii sub care acestea funcţionează, deşi, la termenul din data 20.10.2022, primul de termen stabilit în cauză, în calea de atac, refuzase primirea la dosar a înscrisurilor de care reclamanta a înţeles să se folosească în dovedirea susţinerilor sale, constatând decăderea acesteia din dreptul de a mai depune înscrisuri în probaţiune întrucât nu au fost depuse odată cu cererea de apel.

Dincolo de faptul că această dispoziţiei a instanţei de apel este nelegală, în condiţiile în care proba fusese solicitată prin cererea de apel, deci, cu respectarea dispoziţiilor art. 470 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea că înscrisurile nu au putut fi depuse odată cu memoriul de apel neputând constitui, doar prin ea însăşi, un motiv întemeiat pentru a sancţiona partea cu decăderea din dreptul de a mai administra proba, cu atât mai mult cu cât reclamanta a justificat imposibilitatea de a ataşa cererii de apel înscrisurile prin aceea că, fiind acte administrative individuale ale părţii adverse, au fost obţinute mai greu, ea contravine obligaţiei instanţei prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de aflare a adevărului, precum şi dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanţei de apel să încuviinţeze şi administrarea probelor a căror necesitate ar rezulta din dezbateri, şi, în egală măsură, dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Or, circumstanţele concrete ale speţei impuneau instanţei de apel verificarea folosirii efective de către pârâte a semnului şi analizarea în acest scop a probelor administrate, iar, în situaţia în care aprecia că acestea sunt incomplete, insuficiente, suplimentarea lor, cu atât mai mult cu cât o asemenea analiză nu fusese efectuată nici în primă instanţă.

Faţă de specificul acţiunii în contrafacere, care reprezintă un mijloc procedural de apărare a dreptului exclusiv pe care reclamanta este îndreptăţită să îl pretindă în legătură cu exploatarea celor cinci mărci, ceea ce trebuia analizat, în primul rând, era conţinutul şi întinderea protecţiei conferite de respectivele semne aşa cum sunt ele înregistrate ca mărci. Totodată, în condiţiile în care pârâta s-a prevalat de calitatea de titulară a dreptului de a folosi denumirea sub care a fost înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, înregistrare a cărei legalitate a fost verificată într-un litigiu anterior, pe calea procedurală specială deschisă de O.G. nr. 26/2000, era necesar a se verifica, în al doilea rând, modalitatea concretă de utilizare a denumirii, respectiv dacă aceasta este în dezacord cu practicile loiale în materie industrială/comercială, spre a putea fi plasată în sfera de incidenţă a excepţiei instituite prin art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998, anume aceea care permite să se interzică unui terţ utilizarea, în activitatea sa comercială, a propriului nume doar în anumite condiţii.

Or, analiza ce s-a realizat prin decizia recurată nu relevă nici modul de folosire a semnului în litigiu în conţinutul denumirii pârâtelor, şi, cu atât mai puţin, nici evaluarea şi determinarea în concret a împrejurării dacă pârâtele au utilizat propria denumire cu funcţii specifice mărcii şi dacă utilizarea într-o astfel de modalitate este contrară "bunelor practici din domeniul industrial ori comercial", în sensul dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998, instanţa de apel constatând, doar, că probele administrate nu sunt în măsură să dovedească încălcarea mărcilor reclamantei şi că Tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Instanţa de apel nu a fost preocupată să verifice niciuna dintre susţinerile reclamantei referitoare la modul în care pârâtele utilizează denumirea în cadrul competiţiilor sportive la care participă, respectiv dacă aceasta creează confuzie în rândul publicului comun, dacă afectează interesele reclamantei ori dacă prin aceasta se încearcă obţinerea de foloase materiale, deşi la dosar existau înscrisuri doveditoare, cărora, însă, nu le-a dat niciun fel de relevanţă, iar reclamanta solicitase suplimentarea probatoriului.

Or, câtă vreme, nu au fost cercetate susţinerile reclamantei vizând utilizarea semnului de către terţ şi nici nu au fost administrate probele solicitate, care puteau confirma sau invalida susţinerile reclamantei, Înalta Curte constată că, din această perspectivă, deciziei instanţei de apel îi lipseşte fundamentul necesar unei evaluări - în recurs - a modului în care au fost aplicate dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, insuficienta cercetare a fondului cauzei şi imposibilitatea administrării în recurs de noi probe, în considerarea dispoziţiilor art. 492 C. proc. civ., impunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, din cuprinsul deciziei atacate lipseşte şi analiza similarităţii şi a riscului de confuzie între mărcile reclamantei şi semnul folosit de pârâte, incluzând şi riscul de asociere.

Atât timp cât reclamanta a indicat ca temei de drept al cererii sale dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b), care se referă la utilizarea unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, instanţa ar fi trebuit să facă o examinarea comparativă a mărcilor reclamantei, pe de o parte, şi a semnului utilizat de pârâte, pe de altă parte, pentru determinarea similarităţii şi a riscului de confuzie, ţinând cont de criteriile stabilite, în acest sens, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Potrivit acestor criterii, aprecierea trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă în percepţia publicului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă cu atât mai mult cu cât nu are întotdeauna posibilitatea să studieze semnele concomitent. Determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ţinând cont de toţi factorii relevanţi din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii şi a ponderii lor în percepţia publicului vizat, luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante. Compararea mărcilor cu semnul cu care intră în conflict se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, luându-se în considerare forma în care acestea sunt protejate, nefiind necesar ca una sau mai multe componente ale mărcii pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic în celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în percepţia publicului conduce la concluzia existenţei similarităţii semnelor.

Or, în cauză, niciunul dintre aceste criterii nu a fost valorificat, instanţa de apel reţinând, fără nicio analiză concretă şi fără nicio argumentaţie care să releve parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie, aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară şi a directivei vizând armonizarea legislaţiilor naţionale referitoare la mărci, că mărcile reclamantei nu cuprind elemente care să fie identice cu denumirile pe care pârâtele le folosesc, denumirea fiecărei pârâte fiind diferită de mărcile pe care reclamanta le invocă.

Însă, în cauză, reclamanta a invocat similaritatea şi riscul de confuzie iar nu identitatea, astfel că analiza instanţei de apel ar fi trebuit să vizeze acest aspect şi să fie făcută în mod individual, în raport de fiecare dintre cele cinci mărci în litigiu, potrivit criteriilor mai sus menţionate.

Având în vedere aceste deficienţe ale analizei realizate de instanţa de apel, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a acţiunii reclamantei a fost menţinută fără a se fi demonstrat pe deplin neîntrunirea cumulativă a condiţiilor pentru ca titularul mărcii înregistrate să poată cere interzicerea utilizării de către terţ a unui semn identic cu marca sa, context în care se justifică admiterea căii de atac promovate de reclamantă, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza întinderea protecţiei pe care o conferă reclamantei mărcile în litigiu, prin prisma ansamblului elementelor care le compun pe fiecare în parte şi a claselor de produse sau servicii pentru care au fost înregistrate, precum şi modul în care pârâta utilizează denumirea sa, respectiv dacă utilizarea este conformă practicilor loiale cinstite, va stabili dacă semnul utilizat de pârâte este identic sau similar cu mărcile reclamantei, existând risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere a semnului cu acestea, şi dacă utilizarea denumirii aduce atingere sau este susceptibilă de a aduce atingere mărcilor reclamantei, iar, după lămurirea acestor aspecte de fapt, va aprecia dacă sunt îndeplinite cumulativ criteriile stabilite în cauza Celine, menţionată anterior, pentru a putea dispune în sensul solicitat de reclamantă prin acţiunea dedusă judecăţii.

Lămurirea acestor aspecte, impune instanţei de apel analizarea tuturor susţinerilor părţilor şi reevaluarea întregului material probator administrat precum şi administrarea oricăror alte probe a căror necesitate va fi supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, Înalta Curte notând, în acest sens, că, în plan probatoriu, dispoziţiile de drept procesual civil permit instanţei de apel luarea tuturor măsurilor necesare pentru stabilirea faptelor, inclusiv completarea probelor, atunci când probatoriul administrat la fond este incomplet sau insuficient.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte.

Admite recursul declarat de reclamanta Asociaţia Clubul Sportiv A. împotriva deciziei civile nr. 1026A din 29 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.