Scope of contractual liability under collective management methodology: exclusivity of license effects and irrelevance of third-party co-organizer status

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 26 martie 208, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi Municipiul Constanţa, prin primar, obligarea pârâtelor la: plata sumei de 41.227,84 RON (inclusiv T.V.A. aferent), reprezentând remuneraţia restantă datorată de pârâte pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 Carusel Cooltural", desfăşurat în perioada 15 iulie - 4 septembrie 2016 în Piaţeta Casino din Mamaia; plata sumei de 21.562,16 RON reprezentând penalităţi de întârziere datorate de pârâtă până la data de 26 martie 2018, pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate la capătul 1.1. al prezentei cereri de chemare în judecată; la plata penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârâtă până la data plăţii remuneraţiilor în sumă de 41.227,84 RON, începând cu data de 27 martie 2018 şi până la data plăţii efective a acestor remuneraţii; obligarea pârâtei să comunice A. un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 - Carusel Cooltural" desfăşurat în perioada 15 iulie - 04 septembrie 2016, în Piaţeta Casino din Mamaia, raport care să cuprindă: denumirea evenimentului, denumirea formaţiilor/soliştilor, data şi locaţia desfăşurării evenin entului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1999 din 09 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de suspendare de drept a judecării cauzei formulată de către pârâta B.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constai ţa, invocată prin întâmpinare; a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu târâtul Municipiul Constanţa, prin primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, a dispus încetarea acţiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat reclamanta la plata către pârâtul Municipiul Constanţa a sumei de 952 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

I.1.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1412 A din 14 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamanta A., A. împotriva sentinţei civile nr. 1999 din 09 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a anulat în parte sentinţa civilă apelată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa, ca nefondată; a acordat termen pentru evocarea fondului acţiunii promovate de reclamanta A., A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa la data de 13 ianuarie 2020, cu citarea părţilor; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 127 A din 01 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, a admis acţiunea formulată de A., A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar; a obligat pârâtul Municipiul Constanţa la plata către reclamantă a sumei de 58.655,38 RON cu TVA inclus, reprezentând remuneraţie pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 Carusel Cooltural" desfăşurat în perioada 15 iulie - 4 septembrie 2016; a obligat pârâtul Ia plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere, în sumă de 87.337,86 RON, calculate până la data de 16 noiembrie 2020, precum şi în continuare până la data plăţii efective; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.025 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (2.975 RON onorariu de avocat, 50 RON taxa de timbru şi 1.000 RON onorariu de expertiză).

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1412A din 14 octombrie 2019 şi a deciziei nr. 127A din 01 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat deciziile recurate şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 1311A din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., A. împotriva sentinţei civile nr. 1999 din 09 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 24 noiembrie 2022, sub nr. x/2018*, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 28 noiembrie 2022, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ.. în raport de prevederile art. 24 alin. (1) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a reţinut că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, reţinând că partea a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 50 RON, conform ordinului de plată nr. x din 14 noiembrie 2022, eliberat de C., aflat la dosar.

La data de 16 decembrie 2022, recurenta-reclamantă a depus dovada achitării diferenţei taxei judiciare de timbru în cuantum de 50 RON, conform ordinului de plată nr. x din 14 decembrie 2022, eliberat de C., aflat la dosar.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, restituirea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului, iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei civile nr. 1999/09.11.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanta, admiterea acţiunii şi obligarea intimatului-pârât Municipiul Constanţa: la plata către A. a sumei de 58.655,38 RON, cu TVA inclus, reprezentând remuneraţia restanta datorata pentru comunicarea publica a operelor muzicale in cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 - Carusel Cooltural" desfăşurat în perioada 15.07.2016 - 04.09.2016 în Piaţeta Casino Mamaia;la plata către A. a sumei de 87.337,86 RON reprezentând penalităţi de întârziere datorate de pârâtă până la data de 16.11.2020 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor de mai sus; la plata către A. a penalităţilor de întârziere datorate de la data de 16.11.2020 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor restante; să comunice A. un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 - Carusel Cooltural" desfăşurat în perioada 15.07.2016 - 04.09.2016 în Piaţeta Casino Mamaia, raport care să cuprindă: denumirea, data şi locaţia desfăşurării evenimentului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi durata de utilizare a fiecărei opere muzicale, denumirea formaţiilor/soliştilor; obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecata efectuate de A. în toate etapele procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor pe care le-a invocat în apel referitoare la calitatea Municipiul Constanţa de coorganizator al evenimentului, ţinând cont că acesta a asigurat folosinţa spaţiului necesar desfăşurării evenimentului pe toată perioada acestuia, iar accesul publicului a fost gratuit, a fost iniţiatorul evenimentului, a aprobat materiale publicitare şi a promovat evenimentul.

A menţionat că nu prezintă relevanţă faptul că Municipiul Constanţa nu este menţionat în contractul autorizaţie licenţă neexclusivă drept coorganizator al spectacolului în litigiu, calitatea de organizator (coorganizator) al unui eveniment ţine de o situaţie de fapt ce decurge din actele şi din faptele persoanei respective, iar A. nu conferă astfel de calităţi, nici contractual şi nici prin acte unilaterale.

A mai arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 2 alin. (1) din contractul-cadru cu caracter normativ reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 203/2011, făcând trimitere la uzanţele privind recunoaşterea calităţii de organizator pentru autorităţile publice locale, confirmate de practica judiciară (decizia civilă nr. 5724 din 10 octombrie 2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi de proprietate intelectuală), raportată la contractul cadru (metodologie).

Tot sub aspectul uzanţelor, la care fac referire dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. şi alin. (1) al art. 1 din C. civ., a făcut trimitere la noţiunea de utilizator de opere muzicale confirmată prin ultimul contract-cadru reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 46/2020.

A precizat că hoărârea recurată este dată cu încălcarea art. 969 şi urm. din vechiul C. civ., art. 1270 şi urm. din noul C. civ. şi art. 1312 din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă perioadei în litigiu.

Sub acest aspect, a menţionat că principalul izvor al răspunderii contractuale, invocat drept temei al acţiunii, îl constituie contractul-cadru cu caracter normativ reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 203/2011, opozabil Municipiului Constanţa, conform tezei finale a art. 1312 din Legea nr. 8/1996.

Acest contract-cadru stabileşte obligaţiile A. şi ale organizatorilor de spectacole în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una licită, realizată după autorizarea ei de către A., şi solidaritatea coorganizatorilor spectacolului pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor contractuale prevăzute de acesta.

Or, hotărârea recurată nu demonstrează de ce nu poate fi reţinută răspunderea contractuală întemeiată pe contractul-cadru (metodologie) pentru coorganizatorul obligat solidar la executarea obligaţiei nedivizibile, de obţinere a autorizării, atunci când contractul subsecvent, prin care se acordă autorizarea, este încheiat de un alt codebitor solidar, coorganizator.

A precizat că executarea unei obligaţii solidare de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi codebitori, confom art. 1039 din vechiul C. civ., cât şi a art. 1443 din noul C. civ., iar Municipiul Constanţa a profitat, în temeiul art. 1281 C. civ., de efectele contractului-autorizaţie licenţă neexclusivă, care a conferit caracter licit actelor de comunicare publică a operelor muzicale.

Tot, în temeiul art. 1281 C. civ., se opune intimatului-pârât şi alin. (24) al art. 15 din contractul de finanţare, din care rezultă că Municipiul Constanţa avea cunoştinţă de obligaţia sa legală de a obţine autorizaţia-licenţă neexclusivă pentru utilizarea licită a operelor muzicale, cât şi de faptul că a desemnat B. să obţină această autorizare.

Faptul că intimatul-pârât a convenit cu B. să fie exonerat de răspundere faţă de A. nu poate produce aceste efecte juridice faţă de A., care nu este parte a contractului de finanţare.

Prin hotărârea recurată nu s-a demonstrat de ce un coorganizator, codebitor solidar, nu este liberat de obligaţia sa de a obţine autorizarea din partea A., dacă aceasta a fost obţinută de un al codebitor şi de ce, într-un astfel de caz, fapta sa este una ilicită, de ce, în acest caz, răspunderea sa este una delictuală şi nu una contractuală, potrivit contactului-cadru (metodologie).

Instanţa de apel nu a demonstrat nici mecanismul juridic prin care aceeaşi utilizare a operelor muzicale, autorizată potrivit Metodologiei, poate să fie atât licită, pentru un coorganizator, cât şi ilicită, pentru ceilalţi coorganizatori.

De asemenea, nu a demonstrat nici mecanismul juridic prin care, aceeaşi utilizare autorizată poate să constituie atât izvor al dreptului la remuneraţie, întemeiat pe răspunderea contractuală, cât şi izvor al dreptului la despăgubiri, întemeiat pe răspunderea delictuală faţă de ceilalţi coorganizatori.

Instanţa de apel a ignorat atât opozabilitatea contractului-cadru, cât şi solidaritatea pe care acesta o prevede pentru obligaţia contractuală prevăzută de acesta, de a obţine autorizarea prealabilă a A. printr-un alt act, subsecvent; instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire natura juridică mixtă a Metodologiei, contractuale şi normative.

Or, printre obligaţiile solidare prevăzute de contractul-cadru este şi aceea de a obţine autorizarea prealabilă a A. pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spectacol; îndeplinirea de către oricare dintre coorganizatori a acestei obligaţii solidare contractuale, care îşi are izvorul în contractul-cadru, profită tuturor celorlalţi codebitori solidari, potrivit art. 1039, art. 1056 şi art. 1057 din vechiul C. civ.

Potrivit textelor legale evocate, încălcate de către instanţa de apel, obligaţia de a obţine autorizarea comunicării publice a operelor muzicale în spectacolul în litigiu este una nedivizibilă, este solidară, iar executarea ei de către B. profită şi Municipiului Constanţa şi îl liberează de executarea acesteia.

Potrivit art. 1056 din vechiul C. civ., în actele încheiate de B., care au ca obiect stingerea sau împuţinarea obligaţiei şi îşi au izvorul în contractul-cadru, aceasta îi reprezintă şi pe ceilalţi codebitori ai obligaţiei; la îndeplinirea obligaţiei de a obţine autorizarea, B. l-a reprezentat şi pe intimatul-pârât, prin efectul legii, codebitor al acestei obligaţii, comunicarea publică a operelor muzicale fiind una licită, autorizată şi pentru codebitorul solidar Municipiul Constanţa; în condiţiile în care utilizarea este una autorizată, este exclusă răspunderea civilă delictuală a oricăruia dintre intimaţi.

A susţinut că răspunderea codebitorilor solidari este tot una contractuală, întemeiată, însă, pe contractul-cadru (metodologie), care reglementează obligaţiile pe care intimaţii le au faţă de A. în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una licită, autorizată.

În concluzie, a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că Municipiul Constanţa nu poate răspunde contractual în baza contractului-cadru, dacă numai un alt coorganizator a îndeplinit obligaţia solidară de a încheia contractul subsecvent, prin care se obţine autorizaţia prealabilă comunicării publice a operelor muzicale, însă intimatul Municipiul Constanţa nu se află în situaţia în care i-ar fi fost opuse drepturi şi obligaţii diferite faţă de cele stabilite prin contractul-cadru (metodologie).

A arătat că autorizaţia-licenţă neexclusivă încheiată cu B. prevede la rândul său că aceasta se completează cu dispoziţiile contractului-cadru reprezentat de Metodologie.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată şi sub aspectul încălcării art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la acesta.

În acest sens, a susţinut că dreptul patrimonial de autor, inclusiv dreptul la remunerare ce decurge din acesta, este recunoscut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, iar în speţă, autoritatea publică Municipiul Constanţa s-a sustras şi se sustrage obligaţiilor sale faţă de autorii operelor muzicale şi încalcă dreptul lor patrimonial de autor, care include dreptul la remuneraţie, în condiţiile în care a fost cel care a iniţiat evenimentul în litigiu, a stabilit şi a asigurat locul de desfăşurare al acestuia cu scopul ca, prin acest eveniment cu acces gratuit, să atragă în staţiunea Mamaia, în sezonul estival 2016, mai mulţi turişti, caz în care veniturile acestuia din taxele turistice, dar şi din alte impozite cresc.

Or, art. 6 din Convenţie se opune unei soluţii, precum cea recurată, care nu permite atragerea responsabilităţii principalului iniţiator implicat în organizarea spectacolului în litigiu, Municipiul Constanţa, precum şi unei soluţii, precum cea apelată, care este echivocă, în sensul că nu stabileşte de ce utilizarea operelor muzicale a fost una ilicită pentru Municipiul Constanţa, cu toate că prin contractul cadru normativ este suficientă autorizarea unui coorganizator pentru ca utilizarea operelor muzicale să fie una licită pentru toţi coorganizatorii spectacolului în litigiu.

Tot astfel, normele Convenţiei evocate şi Primul protocol adiţional la aceasta se opun unei soluţii, precum cea recurată, din care rezultă că pentru autoritatea publică Municipiul Constanţa nu poate fi atrasă nici răspunderea contractuală, pentru că nuar fi parte a contractului subsecvent de autorizare, nici cea delictuală, pentru că utilizarea nu a fost şi nu putea fi una ilicită, de vreme ce a fost una unică şi autorizată.

Prin hotărârea recurată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1446 C. civ. coroborate cu cele ale art. 3 alin. (3) C. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 19 decembrie 2022, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca fiind legală şi temeinică, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că, în mod corect, instanţa de apel, în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a avut în vedere temeiul juridic iniţial al cererii de chemare în judecată, care deschide calea acţiunii reclamantei.

Având în vedere temeiul de drept - răspundere civilă contractuală - precum şi împrejurarea că nu este parte în raportul contractual încheiat cu reclamanta, apreciază că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Totodată, faţă de interpretarea art. 2 din Decizia ORDA nr. 189/2010, susţine că nu poate avea calitatea de utilizator şi nu poate fi obligat la plata remuneraţiei solicitate de către partea adversă.

A mai arătat intimatul-pârât şi că soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte răspunderea contractuală se bucură de autoritate de lucru judecat, iar limitele analizei raportului obligaţional dintre recurenta-reclamantă şi Municipiul Constanţa sunt date de prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Din perspectiva faptei ilicite, a susţinut că nu există nicio dovadă în sensul că ar fi procedat la difuzarea de opere muzicale, în condiţiile în care nu are calitatea de utilizator.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenţei unor consecinţe economice negative, ca de exemplu câştigul nerealizat, în sensul prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, pentru titularii dreptului, precum şi că nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cert.

Intimatul-pârât a susţinut că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, iar recurenta-reclamantă confundă prejudiciul cu remuneraţia.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la data de 12 mai 2023, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 19 mai 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 06 iunie 2023, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursul declarat dereclamanta A., A., iar prin încheierea de şedinţă de la acel termen s-a admis în principiu calea de atac împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, stabilindu-se termen pentru judecata căii de atac, în şedinţă publică, la data de 21 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza, în privinţa criticilor formulate, că acestea vor fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Indicarea în partea finală a memoriului de recurs a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. relevă o eroare materială, în realitate fiind vorba de cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de vreme ce, în cadrul concluziilor orale expuse la termenul de judecată din 21 noiembrie 2023, apărătorul recurentei-reclamante s-a raportat la acest text de lege, prin prisma căruia a relevat argumentele ce ţin de nelegalitatea deciziei atacate.

Relativ la criticile prin care se invocă nelegalitatea deciziei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin argumentele inserate în cadrul acestui motiv de recurs se evidenţiază neraportarea instanţei de apel la situaţia de fapt şi de drept ce configurau calitatea de coorganizator a Municipiului Constanţa în considerarea unor aspecte ce ţin de asigurarea folosinţei spaţiului pe toată perioada desfăşurării evenimentului la care publicul a avut acces gratuit, calitatea de iniţiator al evenimentului, aprobarea materialelor publicitare şi promovarea evenimentului, precum şi la dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6), art. 15 alin. (28) din contractul de finanţare, de interpretarea şi aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 202/2011.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor pe care le-a invocat în apel referitoare la calitatea Municipiul Constanţa de coorganizator al evenimentului, ţinând cont că acesta a asigurat folosinţa spaţiului necesar desfăşurării evenimentului pe toată perioada acestuia, iar accesul publicului a fost gratuit, a fost iniţiatorul evenimentului, a aprobat materiale publicitare şi a promovat evenimentul.

În acest punct al analizei, se cere a fi amintit faptul că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune însă existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel, în rejudecare, a argumentat soluţia de respingere a apelului, a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate de reclamantă, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conţinutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei şi de materialul probator administrat în cauză.

Cum cerinţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune.

De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu se regăsesc toate susţinerile invocate de recurentă, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce cuprinde considerentele esenţiale pentru care a fost adoptată soluţia, fiind posibil controlul de legalitate în privinţa modului de aplicare a normelor de drept material la situaţia de fapt stabilită.

Astfel, în rejudecarea cauzei, în reevaluarea calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa, neîntrunirea condiţiilor antrenării răspunderii contractuale a acestei părţi a fost justificată de către instanţa de apel prin prisma raportului contractual stabilit între A., A. şi B., în baza autorizaţiei licenţă neexclusivă, act juric care produce efecte doar între părţi.

S-a arătat, totodată, că finanţarea B. de către Municipiul Constanţa în vederea organizării şi derulării proiectului "Festivalul Verii 2016" din care au rezultat pretenţiile deduse judecăţii ori asumarea obligaţiilor de a urmări modul de organizare a evenimentului şi de a verifica documentele justificative legate de finanţare nu conferă acestuia calitatea de parte contractantă a autorizaţiei licenţă neexclusivă şi nici cea de coorganizator al evenimentului.

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că, faţă de cadrul procesual trasat prin cererea introductivă, configurat de obiectul şi cauza demersului judiciar iniţiat, dar şi faţă de indicaţiile din decizia de casare, chestiunea calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Municipiul Constanţa trebuie dezlegată din perspectiva raportului juridic născut din autorizaţia licenţă neexclusivă, apreciindu-se că acţiunile şi faptele intimatului-pârât legate de evenimentul în care a avut loc o comunicare publică de opere muzicale sunt lipsite de relevanţă în raport de cauza juridică a pretenţiilor deduse judecăţii.

În contextul raţionamentului juridic expus prin decizia recurată - a cărui legalitate urmează a fi cercetată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma criticilor formulate -, se constată că este justificată neanalizarea susţinerilor reclamantei la care se referă motivul de recurs în discuţie, vizând definirea pârâtului Municipiul Constanţa drept coorganizator al evenimentului şi, deci, "utilizator", în sarcina căruia ar subzista obligaţia plăţii remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi reprezentaţi de reclamantă.

În consecinţă, ţinând cont şi de împrejurarea că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar considerentele deciziei de apel, redate anterior, nu relevă omisiunea nejustificată a instanţei de control judiciar de a analiza efectiv una sau mai multe dintre apărările invocate de această parte, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii recursului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, susceptibilă de examinare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 969 şi urm. vechiul C. civ., art. 1270 şi urm. noul C. civ. şi art. 1312 din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă în perioada în litigiu, ţinând cont că izvorul răspunderii contractuale îl constituie Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, cu modificările aduse prin Decizia ORDA nr. 203/2011, care stabileşte obligaţiile organizatorilor de spectacole în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una licită, realizată după autorizarea ei de către A., precum şi solidaritatea coorganizatorilor spectacolului pentru neîndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute de contractul-cadru menţionat.

Recurenta a susţinut că, de vreme ce răspunderea contractuală a pârâtului decurge din contractul-cadru reprezentat de metodologie, nu prezintă relevanţă faptul că Municipiul Constanţa nu este menţionat în autorizaţia licenţă neexclusivă drept coorganizator al spectacolului în litigiu, calitatea de organizator (coorganizator) al unui eveniment ţinând de o situaţie de fapt stabilită pe baza actelor şi faptelor persoanei respective, iar A. nu conferă astfel de calităţi, nici contractual şi nici prin acte unilaterale.

În acest sens, partea a făcut referire şi la uzanţele vizând recunoaşterea calităţii de organizator pentru autorităţile publice locale, confirmate de jurisprudenţă, dar şi la cele la care fac referire art. 1 alin. (1) C. civ. şi art. 5 C. proc. civ., în ceea ce priveşte noţiunea de utilizator de opere muzicale, confirmată prin ultimul contract-cadru reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 46/2020.

Totodată, a menţionat că executarea obligaţilor solidare de către unul dintre codebitori îi liberează şi pe ceilalţi codebitori şi profită acestora din urmă, potrivit art. 1039 din vechiul C. civ. (art. 1443 din noul C. civ.), art. 1056 şi art. 1057 din vechiul C. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile astfel susţinute de recurentă, ele fiind formulate cu neobservarea dezlegărilor date prin decizia de casare pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual.

Astfel, instanţa de trimitere era chemată să reevalueze calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Constanţa, ţinând cont că temeiul acţiunii este reprezentat de răspunderea civilă contractuală, contractul invocat fiind autorizaţia licenţă neexclusivă nr. 1612/2016 încheiată între recurenta-reclamanta A., A. şi intimata-pârâtă B., iar în prezenţa răspunderii contractuale (excepţia) nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală (regula).

Aşadar, ţinând cont de limitele şi îndrumările date prin decizia de casare, care sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că raportul juridic contractual vizează exclusiv părţile semnatare ale autorizaţiei licenţă neexclusivă, respectiv reclamanta A., A. şi pârâta B., astfel că obligaţiile decurgând din acesta nu se pot răsfrânge asupra Municipiul Constanţa, terţ faţă de contract.

Acest raţionament este unul corect, întrucât autorizaţia licenţă neexclusivă, ce constituie cauza cererii de chemare în judecată, are natura juridică a unui contract de adeziune, a cărui încheiere este impusă de art. 1 din Metodologia privind remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 189/2010, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 203/2011, conform căruia "Utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în concerte, spectacole ori manifestări artistice se poate face numai în baza unei autorizaţii licenţă neexclusivă încheiate în prealabil cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor autorilor de opere muzicale (...)".

Efectele acesteia fiind specifice unui contract sinalagmatic, generează drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente doar între părţi, potrivit art. 1280 C. civ., iar încheierea autorizaţiei nu poate produce efecte nici în favoarea, nici împotriva terţilor.

De vreme ce intimata-pârâtă B. este partea care a figurat în contract, răspunderea acesteia este una contractuală, care nu poate fi extinsă dincolo de această sferă în privinţa intimatului-pârât Municipiului Constanţa, faţă de care operează principiile relativităţii şi opozabilităţii efectelor autorizaţiei de licenţă neexclusivă, reglementate de art. 1280 şi art. 1281 C. civ., ceea ce presupune că, prin neparticiparea la încheierea actului juridic, intimatul-pârât Municipiul Constanţa nu poate exercita drepturile şi nici nu poate executa obligaţiile ce le revin părţilor contractante, fiind terţ faţă de contract.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Metodologia nu reglementează o răspundere contractuală a unui utilizator în domeniu, în caz contrar, ştergându-se orice distincţie între o utilizare autorizată şi una neautorizată. O asemenea teză lipseşte de efecte juridice prevederea din art. 1 al Metodologiei, citată anterior, care obligă pe utilizatori la obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă în prealabil comunicării publice a operelor, din moment ce desocotirea oricărui utilizator cu organismul de gestiune colectivă s-ar produce în baza Metodologiei, independent de autorizarea prealabilă a utilizării. Or, un asemenea rezultat nu poate fi acceptat în operaţiunea de interpretare a normelor.

Metodologia dă naştere obligaţiei de obţinere a autorizaţiei în sarcina tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat (cărora le este opozabilă Metodologia, potrivit art. 1312 alin. (2) din Legea nr. 8/1996), după cum generează şi obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi, însă, odată încheiată autorizaţia licenţă neexclusivă cu un utilizator concret, raporturile dintre aceştia sunt reglate prin acest act juridic, ale cărui efecte nu se extind asupra terţilor, în virtutea principiului relativităţii efectelor contractului.

În cazul unei utilizări neautorizate în prealabil, organismul de gestiune colectivă poate pretinde de la utilizator executarea obligaţiei de plată a remuneraţiei, direct în baza Metodologiei, dar în acest caz răspunderea este una delictuală, iar nu contractuală, comunicarea publică efectuată fără autorizarea prealabilă şi fără plata remuneraţiei reprezentând o faptă ilicită.

Acest mecanism este aplicabil şi în cazul coorganizatorilor unui eveniment de natura celui prevăzut de Metodologie, persoane juridice sau persoane fizice autorizate (în sens de profesionişti) care reprezintă "utilizatori" în sensul art. 2 din Metodologie, întrucât "organizează concerte, spectacole sau manifestări artistice în cadrul cărora sunt utilizate opere muzicale".

Obligaţiile prevăzute de Metodologie, inclusiv obligaţia obţinerii autorizaţiei licenţă neexclusivă, revin fiecărui utilizator în parte, socotindu-se că fiecare dintre aceştia realizează acte de comunicare publică a operelor muzicale.

Prin urmare, autorizaţia licenţă neexclusivă încheiată cu organismul de gestiune colectivă trebuie să fie acordată tuturor coorganizatorilor, în calitate de utilizatori, din moment ce, astfel cum s-a arătat anterior, autorizaţia licenţă neexclusivă produce efecte exclusiv între părţile acestui act juridic.

În absenţa încheierii autorizaţiei licenţă neexclusivă cu toate persoanele a căror calitate de "utilizator" este invocată de către organismul de gestiune colectivă, răspunderea acestora poate fi atrasă doar pe temei delictual.

Constatările anterioare nu sunt infirmate de caracterul solidar al obligaţiilor prevăzute de Metodologie în sarcina coorganizatorilor unui eveniment în cadrul căruia sunt utilizate opere muzicale (conform art. 2 alin. (2) din Metodologia publicată prin Deciza ORDA nr. 189/2010, "În cazul în care activităţile de organizare a unui concert, spectacol ori a unei manfestări artistice se realizează de două sau mai multe persoane, acestea răspund solidar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de prezenta metodologie").

Potrivit art. 1443 C. civ., "Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor."

Pe acest temei, executarea obligaţiei solidare de către unul dintre codebitori presupune, în speţă, ca unul dintre aceştia să solicite de la organismul de gestiune colectivă autorizaţia licenţă neexclusivă, dar acest act juridic trebuie să fie încheiat cu toţi utilizatorii, din moment ce, ulterior, raporturile dintre aceştia decurg din acest act juridic, care produce efecte inter partes, executarea obligaţiei de plată a remuneraţiei putând fi solicitată în acest caz doar pe temeiul contractului.

Metodologia consacră, astfel, o formă de solidaritate legală, fie în coordonatele răspunderii civile contractuale între persoanele care îşi asumă toate calitatea de organizatori şi încheie autorizaţie licenţă cu organismul de gestiune, fie în coordonatele răspunderii civile delictuale între organizatorii unui concert, spectacol ori a unei manifestări artistice care nu încheie autorizaţia de licenţă cu organsimul de gestiune colectivă.

În consecinţă, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante conform cărora Municipiul Constanţa ar trebui să răspundă solidar în calitate de coorganizator al evenimentului, conform Metodologiei publicate prin decizia ORDA, având în vedere că aceasta vizează răspunderea civilă delictuală, care nu reprezintă cauza acţiunii introductive.

Întrucât Municipiul Constanţa este terţ faţă de contract, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-reclamante prin care a invocat, prin prisma dispoziţiilor art. 1281 C. civ., opozabilitatea art. 15 alin. (24) din contractul de finanţare din care ar rezulta că Municipiul Constanţa avea cunoştinţă de obligaţia sa legală de a obţine autorizaţia licenţă neexclusivă pentru utilizarea licită a operelor muzicale, cât şi faptul că a desemnat B. să obţină această autorizare.

În ceea ce priveşte pretinsa prezumţie a mandatului tacit dintre codebitorii solidari, care ar fi operat prin efectul legii, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că instituţia mandatului tacit între codebitorii solidari poate privi doar aspecte ce ţin de executarea obligaţiei la care sunt supuşi aceştia în egală măsură, respectiv obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă, dar nu poate reprezenta temeiul naşterii obligaţiei plăţii remuneraţiei în sarcina celui care nu a înţeles să se oblige contractual, atunci când se solicită instanţei obligarea acestuia din urmă la îndeplinirea prestaţiei pe temei contractual.

Argumentul soluţiei creării unui prejudiciu în patrimoniul recurentei, prin prisma încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în sensul în care Municipiul Constanţa se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor faţă de autorii operelor muzicale şi încalcă dreptul lor patrimonial de autor, care include şi dreptul la remunerare, nu poate fi reţinut în cazul nesocotirii unei obligaţii legale (utilizarea de opere muzicale prin comunicare publică în scop lucrativ, pentru care era ţinut pârâtul la plata unor remuneraţii), după cum nu poate fi reţinut nici pentru stabilirea calităţii de codebitor al acestor obligaţii exclusiv în sarcina intimatului-pârât, pentru cele deja arătate în cele ce preced.

Se reţine, totodată, că, prin motivele de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei recurate şi sub aspectul încălcării art. 1446 C. civ. coroborat cu cele ale art. 3 alin. (3) C. civ.

Incidenţa acestor dispoziţii legale a fost invocată, însă, abia prin notele scrise depuse cu ocazia rejudecării apelului, astfel încât, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs în sensul prevăzut de legiuitor, aceasta avea îndatorirea de a se raporta doar la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns criticilor deduse judecăţii prin cererea de apel iniţială şi, prin urmare, de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, dat fiind că instanţa de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul căii de atac.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 1.666 RON, solicitate de către apărătorul intimatului-pârât în cadrul cererii orale formulate după închiderea dezbaterilor, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., care reglementează modalitatea în care se poate face dovada cheltuielilor de judecată în cadrul litigiului, partea fiind obligată a depune dovada cheltuielilor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Astfel, norma evocată reprezintă o aplicaţie, în materia probării cheltuielilor de judecată, a regulii generale instituite prin art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

În consecinţă, pentru toate argumentele expuse, se constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., A. împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., A. împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.