State's appeal rejected; court upholds no liability for restitution authority in RON 712,163 valuation loss dispute.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 23.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Public, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 712.163 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 912.000 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.09.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L., şi valoarea de 199.837 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren situat în municipiul Târgu Jiu, judeţul Gorj. De asemenea, reclamantul a solicitat actualizarea sumei cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzii legale, atât actualizarea, cât şi dobânda urmând să fie calculate începând cu data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective a debitului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 801 din 20 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie şi a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanţie.

A fost obligată pârâta ANRP la plata către chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 2000 RON reprezentând onorariu de avocat şi a sumei de 297,29 RON reprezentând cheltuieli de transport, ambele sume având caracterul cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanţie respinse ca tardive.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa acţiunii principale formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a fost respinsă acţiunea principală ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 455A din 16 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 801/20.05.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021.

A admis apelul declarat de apelantul reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a anulat în parte sentinţa civilă nr. 801/20.05.2022 şi evocând fondul în apel, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

A păstrat soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie.

A obligat pe apelanta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către intimata chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Compensarea Imobilelor, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

4.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român

În susţinerea căii de atac formulate, întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea exigenţelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătoreşti, precum şi cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 6 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, hotărârea este nelegală şi din perspectiva interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a art. 1241 C. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea este insuficient motivată, de vreme ce instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Or, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze aceste înscrisuri, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora.

Neanalizarea nejustificată a acestor înscrisuri echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretenţiilor părţii reclamante, astfel că respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, nu poate fi caracterizată drept o hotărâre suficient motivată.

Astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cauză lipsind elementul de validitate a hotărârii din apel, în condiţiile în care instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată.

Din perspectiva pct. 5, precum şi a pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a precizat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, cu menţiunea potrivit căreia în privinţa acestora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate la dosar de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Astfel, înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuţiei sale, în cazul de faţă funcţionari ai pârâtei ANRP, se bucură de prezumţia de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

Înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă ANRP reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar pârâta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii, or aceasta nu a întreprins niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator/evaluator, şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, pârâta este cea care a înştiinţat reclamantul despre existenţa şi întinderea prejudiciului şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

În concluzie, pentru că nu s-a procedat la contestarea sumelor şi înscrierea în fals de către pârâtă, reiese că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 269-271 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi al încălcării art. 1241 C. civ., ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa, în principal, a obligării apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata cauzei la fond, şi în subsidiar, diminuarea acestora.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că înţelege să critice soluţia pronunţată de curtea de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina acesteia.

În acest sens, a arătat că, în mod netemeinic şi nelegal, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2297,29 RON pentru fond şi 2000 RON pentru apel, reprezentând onorariu avocat, sumă ce ar fi disproporţionată în raport cu dificultatea, amploarea şi durata cauzei.

Sub acest aspect, al solicitării de reducere a onorariului de avocat, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale - decizia nr. 492/08.06.2006.

În acelaşi sens arată că este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Menţionează că suportarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului instituţiei, buget care este parte integrantă a bugetului de stat, şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ., la baza cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. În speţă, apreciază că aceste cheltuieli cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 26 iunie 2023, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care invocă excepţia inadmisibilităţii, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Întâmpinarea a fost comunicată reclamantului şi intimatei-chemate în garanţie, care nu au formulat răspunsuri la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1 Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Înalta Curte constată că prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 6526/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanţa de apel, infirmând soluţia primei instanţe prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, evocând fondul, în mod corect, a analizat întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, analiză în urma căreia a constatat lipsa prejudiciului solicitat.

Prin motivele de recurs, recurentul arată că instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor, de către intimata-pârâtă ANRP, şi care reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ.

Or, deşi recurentul nu arată în mod expres care sunt acele înscrisuri despre care face vorbire, Înalta Curte constată că adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP, şi de care reclamantul se prevalează, nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării acestuia de a proba întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum se susţine, de vreme ce nu sunt întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., iar pe de altă parte, prin adresa invocată pârâta nu îşi asumă obligaţia de plată a sumei pretinse prin demersul judiciar iniţiat, astfel cum induce aluziv recurentul.

La o simplă analiză, reiese că adresa x/18.01.2021 a fost emisă în continuarea corespondenţei purtate între instituţia pârâtă şi reclamant, prin aceasta pârâta ANRP informând Ministerul Finanţelor despre continuarea procedurii de reevaluare, respectiv despre împrejurarea că în 520 de cazuri dintre cele 569 de imobile ce au făcut obiect al reevaluării, s-au constatat diferenţe valorice. La adresa în discuţie a fost anexat un tabel, la poziţia 371 regăsindu-se dosarul nr. x C. civ., ce face obiectul prezentului dosar, în care sunt indicate valoarea primului raport, valoarea celui de-al doilea raport, diferenţa rezultată între cele două şi detaliile deciziei, precum şi titlurile de conversie emise. Aşadar, nu se poate reţine că prin adresa nr. x/18.01.2021, pârâta şi-a asumat faţă de reclamant obligaţia de plată a sumei de 712.163 RON.

În ce priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au avut în vedere criterii diferite, având aşadar aceeaşi valoare probatorie. De asemenea, de vreme ce raportul de expertiză întocmit în 2009 nu a fost anulat, acesta nu poate fi înlăturat prin efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceeaşi valoare probatorie.

Prin recursul formulat, reclamantul reiterează caracterul de înscrisuri autentice ce ar fi fost în mod abuziv înlăturate din analiza de instanţele fondului, fără a indica în mod expres ce înscrisuri ar avea această natură. De asemenea, se remarcă o reiterare a motivelor de apel, în recursul formulat nefiind dezvoltate critici concrete în raport de motivarea instanţei de apel, ci alegaţii cu caracter general privind înlăturarea nelegală a înscrisurilor autentice emanând de la pârâtă în etapa prelitigioasă.

Din susţinerile recurentului având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanţei a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus de asemenea la dosar de către reclamant, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimţământul ANRP cu privire la conţinutul înscrisului.

Înalta Curte reţine că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Mai mult, Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2009 şi raportul de reevaluare din anul 2020, concluzionând că prin acest al doilea raport nu se verifică modalitatea de expertizare din 2009, ci îşi întemeiază concluziile tot pe oferte de vânzare-cumpărare a unor terenuri similare, fără a identifica vânzări efective, fără a se inspecta la faţa locului imobilele, precum şi fără a aplica corecţiile impuse de situaţia de fapt reală a comparabilelor, ajunge la o altă valoare.

Se reţine aşadar că valoarea probatorie a celor două înscrisuri administrate în cauză este egală, neexistând argumente pentru a se reţine prevalenţa unuia dintre cele două înscrisuri astfel cum pretinde recurentul. Curtea de apel, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect a reţinut că deşi există fapta ilicită săvârşită de expretul B., din cadrul S.C. A. S.R.L., nu se poate reţine ca fiind dovedit prejudiciul, în condiţiile în care şi evaluatorul C. S.R.L. a întocmit cel de-al doilea raport de expertiză cu aceleaşi neregularităţi ca primul raport, neaplicând în mod corect metoda comparaţiei vânzărilor directe, şi selectând cele trei oferte de vânzare de terenuri cu ajutorul aplicaţiei D., adică aleatoriu.

Rezultă aşadar, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de prim control judiciar a expus argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului pentru înlăturarea concluziilor celui de-al doilea raport d expertiză, realizând o analiză proprie, efectivă şi substanţială atât de ordin calitativ, cât şi cantitativ, expunând acele circumstanţe care fac din cel de-al doilea raport întocmit, o probă neconvingătoare.

Drept urmare, au fost examinate probele administrate în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, alin. (2) al acestui articol făcând trimitere la principiul libertăţii de apreciere a probelor de către judecător.

Concluzionând, curtea de apel a expus, în motivarea hotărârii pronunţate, situaţia de fapt şi concluziile care se desprind din aceasta, respectiv inexistenţa caracterului ilicit al faptei imputate şi inexistenţa prejudiciului, o atare concluzie fiind susţinută de considerente verificabile, cu trimitere directă la modul în care probele au fost coroborate, respectiv motivele care au determinat primirea unor probe şi respectiv înlăturarea altora.

Analiza concretă a motivelor care au format convingerea instanţelor fondului nu poate fi realizată în calea de atac a recursului, fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate a cauzei, astfel încât, Înalta Curte are a se pronunţa exclusiv în ce priveşte motivul de nelegalitate vizând nemotivarea hotărârii instanţei de apel prin aceea că nu au fost analizate înscrisurile depuse, respectiv împrejurarea că fără a se fi procedat la înscrierea în fals, instanţele fondului au înlăturat din probatoriu un înscris care se bucura de valoare probatorie sporită, în virtutea sa de înscris autentic.

Or, astfel cum reiese din analiza realizată supra, hotărârea instanţei de apel respectă standardul de motivare reglementat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., expunând pe larg motivele care au condus la respingerea acţiunii introductive, expunând aşadar motivele care au condus la formarea convingerii intime a judecătorului, respectându-se totodată standardul de probaţiune, cu excluderea oricărui dubiu rezonabil. Din aceste motive, reiese că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este de asemenea neîntemeiat, pe de-o parte întrucât adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., aceasta reprezentând o simplă adresă de informare a reclamantului cu privire la concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, astfel cum s-a arătat supra.

În ce priveşte rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanţa nefiind ţinută de concluziile acestora ci, i se recunoaşte posibilitatea de a reţine sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situaţia în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaşte posibilitatea de menţinere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt.

De asemenea, urmează a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în conjuncţie cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forţa probantă a înscrisului, prin raportare la dispoziţiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeaşi materie.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 16 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Astfel, analizând conţinutul deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021, se constată că analiza în respectivul dosar a privit o altă problematică, diferită de cea invocată şi motivele prezentului recurs, şi anume pretinsa încălcare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Prin urmare, reţinând că prin motivele de recurs formulate de reclamant în prezentul dosar se critică decizia instanţei de apel de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, iar nu din perspectiva intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte va respinge această apărare ca fiind străină de obiectul pricinii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

II.2 Examinând cu prioritate, în raport cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocată de instanţă din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prevăd că " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Din analiza dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ. reiese că sancţiunea nulităţii va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar şi atunci când, deşi motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Altfel spus, textul legal nu sancţionează cu nulitatea greşita indicare formală a motivului de nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanţă este dezvoltarea criticilor formulate şi măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, dat fiind faptul că este vorba despre o cale de atac extraordinară, motivele invocate trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, nu şi aspecte privind netemeinicia acesteia.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nu a criticat soluţia instanţei sub aspectul temeiurilor juridice aplicate şi care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmaţiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte sunt lovite de nulitate date fiind dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocate de instanţă din oficiu şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 455 A/2023 din data de 16 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Anulează recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 455 A/2023 din data de 16 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.