Validity of pre-contract and admissibility of forensic evidence in challenge to restitution claim

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Deliberând asupra recursului declarat în cauză, reţine următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată la 13 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei Drăgăşani, disjunsă din dosarul nr. x/2011, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C., în solidar, la restituirea sumei de 100.000 euro, achitată cu titlu de preţ al imobilelor casă şi teren aferent.

În drept, acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1.073-1.077 din C. civ. de la 1864, conform cererii precizatoare .

Prin sentinţa civilă nr. 436 din 9 martie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Drăgăşani a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 20 septembrie 201,7 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia de netimbrare, invocată din oficiu, şi a anulat cererea formulată de reclamant ca netimbrată.

Prin decizia civilă nr. 41 din 10 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Vâlcea.

Prin sentinţa civilă nr. 105 din 1 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea reclamantului A. şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la restituirea sumei de 100.000 euro, pe care au primit-o cu titlu de preţ al imobilelor casa şi teren în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 861 din 4 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 105 din 1 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

Prin decizia nr. 1094 din 19 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 861 din 4 iunie 2021 a Curţii de Apel Piteşti. Decizia recurată a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Rejudecare apel - Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia civilă nr. 4626 din 11 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 105 din 1 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

Sentinţa a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B.. A fost înlăturată obligarea acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Restul dispoziţiilor din sentinţă au fost menţinute.

4. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma următoarelor critici:

Instanţa de apel a apreciat greşit dispoziţiile legale în materia probaţiunii şi a făcut o apreciere eronată a probelor administrate în cauză, înlăturând declaraţiile celor doi martori cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1191 din C. civ. din 1864, care prevăd alte situaţii juridice ce nu au legătură cu speţa.

Antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 10 noiembrie 2008, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864.

În ceea ce priveşte declaraţia martorilor D. şi E., instanţa de apel a aplicat greşit normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 1191 din C. civ. din 1864. Dovada actului juridic a cărui valoare depăşeşte suma de 250 RON nu s-a făcut prin cei doi martori, ci prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 10 noiembrie 2008 - antecontract de vânzare-cumpărare, ce reprezintă dovada actului juridic, fiind doar semnat de cei doi martori. Cei doi martori semnatari ai antecontractului nu au declarat în contra sau peste ceea ce cuprinde actul. Dimpotrivă, au confirmat cele cuprinse în conţinutul înscrisului sub semnătură privată.

Dispoziţiile art. 1204 şi art. 1206 din C. civ. din 1864, privind mărturisirea, au fost interpretate greşit, deoarece instanţa de apel a înlăturat atât proba cu interogatoriul pârâtului C., cât şi recunoaşterea făcută de apelanta-intimată B. în şedinţa publică din 28 octombrie 2021.

De asemenea, au fost aplicate greşit dispoziţiile materiale cuprinse art. 1170 C. civ. din 1864, ce prevăd că dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea unei părţi şi prin jurământ.

Instanţa de apel a înlăturat, printr-o interpretare nelegală a legii, toate probele administrate în cauză, respectiv depoziţia a doi martori semnatari şi mărturisirea ambilor pârâţi, dând eficienţă juridică doar unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică, pe care 1-a apreciat ca fiind o expertiză extrajudiciară, deşi este un înscris extrajudiciar dintr-un dosar penal în curs de soluţionare.

Pe lângă faptul că instanţa de apel a făcut confuzie între un raport de constatare şi un raport de expertiză (apreciind că ar fi acelaşi lucru), acest înscris extrajudiciar nu poate fi primit ca probă, întrucât dosarul penal nu s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă, cel acuzat beneficiind de prezumţia de nevinovăţie.

Instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea dreptului la apărare, reglementat de dispoziţiile art. 80, art. 83 şi următoarele din C. proc. civ.. În şedinţa publică din 28 octombrie 2021, intimatul-reclamant a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja apărător, cerere pe care instanţa a respins-o, partea fiind astfel în imposibilitatea de a se apăra corespunzător.

În şedinţa publică din 28 octombrie 2021, toate părţile au fost de acord cu suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului penal respectiv, însă instanţa de apel, în mod greşit, a respins această solicitare.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat instanţei de recurs ca, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., să dispună suspendarea judecăţii până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Drăgăşani, având în vedere dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. ce prevăd că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

5. Apărările părţilor

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea cererii de suspendare şi respingerea cererii de recurs ca nefondată. În esenţă, a susţinut că toate aspectele criticate de recurentul-reclamant au fost corect analizate de instanţa de apel. De asemenea, a precizat că rezultatul expertizei grafoscopice nu a fost niciodată contestat.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

6. Procedura de filtrare a recursului

Prin încheierea din 17 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 4626 din 11 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, stabilind termen de judecată la 9 februarie 2023, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante, se reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În prealabil analizei criticilor din recurs, Înalta Curte reţine că acestea se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile legale criticate de recurentul-reclamant sunt norme de procedură civilă. De asemenea, se impune precizarea că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, iar nu prevederile C. civ. de la 1864, întrucât criticile privesc aplicarea unor norme de procedură, motiv pentru care nu are relevanţă data încheierii actului juridic pe care şi-a întemeiat reclamantul pretenţia.

Sub aspectul primei critici, se observă că, în mod corect, a identificat curtea de apel normele aplicabile în materie de probaţiune, respectiv prevederile art. 309 C. proc. civ. (similare cu prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864), considerând că dovada convenţiei nu poate fi făcută cu martori.

Nu se poate reţine că prevederile art. 309 C. proc. civ., care reglementează admisibilitatea şi puterea doveditoare a probei cu martori, au fost nerespectate, în condiţiile în care instanţa de apel le-a avut ca reper pentru a reevalua, sub aspectul forţei probante, declaraţiile date de martori.

Aprecierea probelor este o operaţiune mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză. Astfel, judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte puterea doveditoare pentru anumite probe. În acest sens sunt prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează că, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, relativ la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 309 C. proc. civ. (art. 1191 C. civ. de la 1864), recurentul-reclamant a mai invocat că dovada actului juridic a cărui valoare depăşeşte suma de 250 RON nu s-a făcut prin cei doi martori, ci prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 10 noiembrie 2008 - antecontract de vânzare-cumpărare, astfel că aceştia nu au declarat în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, dimpotrivă, au confirmat cele cuprinse în conţinutul înscrisului.

Înalta Curte observă că această critică nu aduce în discuţie modul de aplicare a prevederilor art. 309 C. proc. civ., ci priveşte chestiuni de fapt, recurentul-reclamant exprimându-şi dezacordul faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat asupra declaraţiilor date de martorii E. şi D. în dosarul nr. x/2011, pentru a determina dacă apelanta-pârâta şi-a exprimat acordul de voinţă la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare de care s-a prevalat reclamantul pentru a solicita restituirea sumei de 100.000 euro, şi anume dacă acest înscris poartă semnătura pârâtei.

Considerentele vizate de această critică relevă că, în virtutea efectului devolutiv al apelului, curtea de apel a apreciat diferit de tribunal asupra declaraţiilor martorilor, pe care a decis să le înlăture, formându-şi convingerea că acestea nu au valoare probatorie sub aspectul dovedirii încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare şi de către apelanta-pârâtă, în contextul în care a reţinut concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică conform cărora semnătura de pe înscris nu a fost executată de apelanta-pârâtă B..

Or, cum dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conferă instanţei de recurs doar prerogativa de a efectua controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că aceste chestiuni de fapt, stabilite de instanţa de apel în urma examinării probelor, nu mai pot fi verificate şi cenzurate în cadrul recursului.

Critica privind interpretarea prevederilor care reglementează mărturisirea este nefondată. Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că prevederile art. 349 alin. (1) C. proc. civ. reglementează mărturisirea judiciară ca mijloc de probă. Prin urmare, deşi recurentul-reclamant a indicat dispoziţiile art. 1204 şi 1206 din C. civ. de la 1864, criticile urmează a fi analizate din perspectiva art. 349 alin. (1) C. proc. civ. pentru argumentele deja arătate.

Conform textului de lege menţionat, mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială. Cât priveşte interpretarea normei, din această definiţie legală se desprinde concluzia că mărturisirea constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţia pe faptul mărturisit.

Raportat la aceste coordonate, se constată că instanţa de apel a concluzionat în acord cu prevederile legale că recunoaşterea de către una din părţi ar putea face dovada doar împotriva sa, nu şi împotriva altor părţi, chiar dacă ele au aceeaşi poziţie procesuală. Ca atare, a reţinut corect că răspunsurile date de intimatul-pârât C. la interogatoriu nu pot fi calificate drept mărturisire judiciară sub aspectul probării încheierii antecontractului şi de către apelanta-pârâtă B.. Recunoaşterea trebuia să provină de la apelanta-pârâtă B., în condiţiile în care se urmăreşte dovedirea împrejurării că această parte a semnat antecontractul de care se prevalează recurentul-reclamant.

Nefondată este şi susţinerea recurentului-reclamant în sensul că ar fi fost înlăturată în mod nelegal recunoaşterea, pe care în aprecierea sa, apelanta-pârâtă a făcut-o în şedinţa publică din 28 octombrie 2021, consemnându-se în încheierea de la acea dată următoarele: "În replică, apelanta-pârâtă B. precizează că o sumă de bani nu se putea da pe ochi frumoşi, iar intimatul-reclamant A. a dat banii celui mai bun prieten."

Aspectul la care face referire recurentul-reclamant nu reprezintă o mărturisire în sensul prevederilor art. 348 C. proc. civ., pentru a impune instanţei să aprecieze asupra efectelor sale juridice, întrucât constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.

Printr-o altă critică expusă în cadrul primului motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în cadrul dosarului penal nu putea fi primit ca probă, astfel că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1170 C. civ. de la 1864. Şi în ceea ce priveşte această critică sunt valabile argumentele pentru care s-a arătat că incidente în cauză, sub aspectul mijloacelor de probă, sunt dispoziţiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, iar nu prevederile C. civ. de la 1864.

În conformitate cu dispoziţiile art. 250 C. proc. civ., dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloace materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Această critică, prin care se pune în discuţie admisibilitatea şi forţa probantă a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x din 3 februarie 2012 efectuat în cadrul dosarului penal. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, nu poate fi primită.

În primul rând, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a invocat în faţa instanţelor de fond aceste critici; dimpotrivă, nota de probatorii depusă la 20 octombrie 2016 atestă că acesta a anexat ca probă acest raport .

Această împrejurare a fost avută în vedere şi de instanţa de apel, care a reţinut că părţile nu au contestat concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, conform cărora semnătura de pe înscrisul de care s-a prevalat reclamantul nu a fost executată de pârâta B..

Aceste circumstanţe relevă că recurentul-reclamant nu a respectat dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează că motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Cu toate acestea, se cuvine a fi menţionat că dacă una dintre părţi îşi întemeiază pretenţiile sau apărările pe o expertiză extrajudiciară, iar cealaltă parte nu o contestă, instanţa o va putea reţine ca probă. În acest context, se observă că instanţa de apel a redat motivele pentru care a reţinut valoarea probatorie a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică, constatând că «a fost întocmit într-un dosar penal format ca urmare a înscrierii în fals cu privire la semnăturile pârâţilor de la rubrica "vânzători" şi a sesizării parchetului de către instanţa civilă învestită cu soluţionarea altui dosar civil între aceleaşi părţi din prezenta cauză.»

Lipsită de temei este şi ultima critică, prin care recurentul-reclamant a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât la termenul din 28 octombrie 2021 instanţa de apel i-a respins cererea de amânare a judecăţii cauzei pentru angajarea unui avocat.

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei. Textul prevede în mod expres caracterul excepţional al amânării pentru acest motiv, precum şi că motivele temeinice invocate pentru solicitarea unei asemenea amânări trebuie să excludă culpa părţii sau a reprezentantului ei.

Cum acordarea unui nou termen pentru lipsă de apărare este lăsată la aprecierea instanţei, nu se poate reţine că respingerea cererii de amânare aduce atingere în mod automat dreptului la apărare, din moment ce legiuitorul nu prezumat o astfel de vătămare şi nu a impus în sarcina instanţei obligaţia de a admite o asemenea cerere. Prevederile art. 222 alin. (2) C. proc. civ. stipulează doar obligaţia de a amâna pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise, la cererea părţii, atunci când instanţa a refuzat amânarea judecăţii pentru acest motiv.

Verificând încheierea din 28 octombrie 2021, se constată că cererea de amânare formulată de reclamant a fost respinsă ca neîntemeiată, curtea de apel considerând că partea este în culpă, întrucât a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, având în vedere timpul scurs de la primirea citaţiei (1 iulie 2021, conform dovezii de înmânare de la fila x) până la termenul de judecată.

În condiţiile în care instanţa a aplicat corect dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., chiar dispunând amânarea pronunţării, partea având astfel posibilitatea de a depune concluzii scrise, nu se poate reţine că dreptul la apărare a fost încălcat.

Cât priveşte respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2020 de către instanţa de apel, se constată că recurentul-reclamant nu a arătat în ce mod ar fi fost aplicate greşit dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Pe de altă parte, pentru ca instanţa să dispună suspendarea în temeiul acestei norme nu prezintă relevanţă împrejurarea că părţile au fost de acord, ci trebuie ca infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală să aibă o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procesul civil.

Potrivit considerentelor arătate, întrucât toate aspectele deduse judecăţii au fost găsite nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 4626 din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2023.