Real estate recovery via title comparison undermined by res judicata establishing absolute nullity of prior restitution order

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.01.2007 pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2007 reclamanţii A. şi B. au solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Sinaia, să se constate nevalabilitatea titlului statului şi implicit al pârâtei asupra terenului de 1200 mp situat în Sinaia, str. x, urmând a fi obligată pârâta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie această suprafaţă precum şi radierea dreptului de proprietate al pârâtei din cartea funciară şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 28.02.2007, reclamanţii au depus precizare la acţiune, arătând ca obiectul acesteia îl reprezintă revendicarea suprafeţei de 1200 mp teren prin compararea titlurilor de proprietate, deţinute de aceştia şi de pârâtă.

Pârâta S.C. C. S.A. Sinaia a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi excepţia inadmisibilităţii.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 518/28.03.2007, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia necompetenţei teritoriale; a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de pârâta S.C. C. S.A. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.

Prin decizia nr. 1009/15.10.2007, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul reclamanţilor împotriva sentinţei mai sus arătate, a casat sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, competentă să o soluţioneze.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. x/2007 la data de 05.11.2007, fiind repartizată spre soluţionare conform Hotărârii nr. 350/02.11.2006 a CSM, completului iniţial investit, nefiind necesară o nouă repartizare aleatorie.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 523/15.02.2008, Tribunalul Prahova a respins cererea formulată, ca inadmisibilă, reţinând că acţiunea în revendicare a fost formulată la 10.01.2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi emiterea dispoziţiei de restituire nr. 813/2005, care viza o altă suprafaţă de teren de 1200 mp.

Prin decizia nr. 217/29.09.2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei mai sus arătate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Prin decizia nr. 8381/19.10.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul pârâtei împotriva hotărârii anterior menţionate.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub acelaşi număr de dosar, la data de 22.12.2009.

4. Al treilea ciclu procesual

La termenul de judecata din 25.05.2010, instanţa a încuviinţat pentru reclamanţi proba cu înscrisuri şi interogatoriul societăţii pârâte şi pentru pârâta proba cu înscrisuri.

La termenul de judecata din 20.06.2012, reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/16.06.1994, eliberat de către Ministerul Turismului pentru terenul în litigiu proprietatea reclamanţilor, motiv pentru care instanţa a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru considerentele arătate în încheierea de la data respectivă şi a dispus înaintarea cauzei la Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea excepţiei astfel invocate.

Prin încheierea pronunţată la data de 09.10.2012 de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a luat act de cererea reclamanţilor de renunţare la judecata excepţiei de nelegalitate mai sus arătate, iar la data de 16.01.2013 reclamanţii au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, cerere încuviinţată la termenul din 05.06.2013.

Reclamanţii au formulat, la data de 19.03.2013, cerere completatoare de mărire a câtimii obiectului cererii, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. în sensul că înţeleg să revendice, prin compararea titlurilor, de la pârâta S.C. C. S.A., nu doar suprafaţa de 1200 mp, ci şi suprafaţa de 414 mp (deci în total 1620 mp) despre care se face vorbire în dispoziţia de restituire nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria oraşului Sinaia-Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât la data de 20.02.2013 s-a pronunţat, de către ICCJ, decizia nr. 821, în dosar nr. x/2010, prin care s-a dispus admiterea recursurilor declarate de pârâta Primăria oraşului Sinaia şi intervenienţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 195/A/28.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul modificării deciziei atacate şi respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1278/19.12.2003 a Tribunalului Prahova.

La termenul de judecată din 05.06.2013, reclamantul A., personal, a arătat ca renunţă la cererea completatoare de majorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, înregistrată la data de 19.03.2013, deoarece a fost formulată din eroare.

La termenul din 06.08.2013, reclamanta B. personal a formulat, de asemenea, cerere de renunţare la cererea completatoare de majorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, înregistrată la data de 19.03.2013.

La termenul de judecata din 26.02.2014, reclamantul A., personal, a precizat acţiunea, în sensul că suprafaţa revendicată este de 1200 mp şi că din eroare a indicat iniţial suprafaţa de 1600 mp. De asemenea, instanţa a admis cererea reclamanţilor de suplimentare a probei cu înscrisuri.

Prin sentinţa nr. 2284/13.10.2014, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea precizată; a obligat pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 796 mp, situată în Sinaia, judeţul Prahova, ce face obiectul Dispoziţiei de restituire nr. 813/2005, emisă de către Primăria Sinaia şi identificată conform schiţei cadastrale anexă la aceasta dispoziţie; a dispus, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, rectificarea cărţii funciare privind suprafaţa de teren de 796 mp situată în Sinaia, judeţul Prahova, ce face obiectul Dispoziţiei de restituire nr. 813/2005, emisă de Primăria Sinaia, identificată conform schiţei cadastrale anexă la această dispoziţie, în sensul că titulari ai dreptului de proprietate sunt reclamanţii; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta S.C. C. S.A. Sinaia.

Prin decizia nr. 985/15.06.2015, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, apelurile.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A. Sinaia să le lasă în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă de 1200 mp situat în Sinaia, str. x.

Din acesta, suprafaţa de 796 mp a fost restituită în proprietate reclamanţilor, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin dispoziţia de restituire nr. 813/30.12.2015 emisă de Primăria oraşului Sinaia. Cu ocazia întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară, s-a constatat prin referatul nr. x/01.08.2006 întocmit de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, că terenul se suprapune în totalitate cu imobilul aparţinând S.C. C. S.A. Sinaia, în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990, certificat emis în baza H.G. nr. 834/1991.

În susţinerea demersului lor judiciar, reclamanţii au produs ca titlu de proprietate, pentru terenul în suprafaţă de 796 mp dispoziţia de restituire nr. 813/2015 şi actele de proprietate ale autorului acestora, D., anterior preluării abuzive a terenului în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950. Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punere posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Terenul este individualizat prin planul de situaţie anexă la decizie, întocmit de Primăria Sinaia-Compartiment Cadastru, având următoarele vecinătăţi: la N pe o lungime de 57,61 m.l. cu terenul proprietatea E. şi F. şi de stat, teren ce face obiectul dosarului x/2004 aflat pe rolul Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, la S pe o lungime de 60,68 m.l. cu proprietatea G., la E pe o lăţime de 15,57 m.l. cu str. x, la V pe o lăţime de 2,98+8,73 m.l. cu str. x.

Situaţia suprapunerii în totalitate acestui teren cu imobilul deţinut de S.C. C. S.A., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990, imobil înscris în cartea funciară x Sinaia, reiese din referatul nr. x/1.08.2006 al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, care a refuzat avizarea documentaţiei cadastrale până la reglementarea situaţiei juridice de către organele competente .

Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamanţilor, domnul D., conform actului de proprietate - Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26 ianuarie 1934- încheiată de Tribunalul Prahova, secţia I, dosar nr. x/1933, completată cu declaraţia autentică a numitei H. din 12.03.1950 şi făcea parte dintr-o suprafaţă mai mare de 4628 mp pe care se aflau construcţiile: vila I. şi restaurantul cu vila mică.

Din proba cu înscrisuri administrată în cauză reiese că D. a înstrăinat în anul 1941 construcţia denumită vila I., împreună cu terenul în suprafaţă de 1600 mp prin actul autentificat sub nr. x/30.06.1941 la Judecătoria Sinaia, iar în anul 1950, printr-un act sub semnătură privată, în baza căruia s-a emis sentinţa civilă 5118/29.10.1993, a înstrăinat suprafaţa de 1480 mp.

În consecinţă, din suprafaţa de teren rămasă în patrimoniul autorului comun, de 1548 mp (diferenţa până la 4628 mp) Oraşul Sinaia, prin primar, a dispus restituirea în proprietate doar a suprafeţei de 796 mp, aflat în administrarea Primăriei Sinaia, neafectat de detalii de sistematizare, restul suprafeţei fiind ocupată de proprietăţile vecine, inclusiv suprafaţa de 414 mp, identificată prin raportul de expertiză întocmită de expertul topo J. în dosar nr. x/2003, pe care Oraşul Sinaia, prin primar, nu l-a putut restitui, în lipsa unei decizii definitive şi irevocabile în dosarul nr. x/2004, aflat pe rol la ÎCCJ.

S-a întocmit de către Oraşul Sinaia, prin primar şi un protocol de predare - preluare al imobilului, urmând ca după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară de către notificatori, să se procedeze la punerea în posesie, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În vederea înscrierii în cartea funciară a imobilului ce face obiectul Dispoziţiei de restituire nr. 813/2005 a fost întocmit memoriul tehnic justificativ însoţit de planuri cadastrale, înscrisuri aflate la dosarul iniţial înregistrat. Imobilul a fost din nou identificat prin schiţele cadastrale întocmite în vederea întabulării.

Pentru suprafaţa de 796 mp situată în Sinaia, str. x, apelanta - pârâtă S.C. C. S.A. Sinaia a produs, în dovedirea dreptului de proprietate, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/16.06.1994 emis de Ministerul Turismului în baza Legii nr. 15/1990 şi HGR nr. 796/17.12.1992. În cuprinsul acestuia se menţionează că suprafaţă totală de teren aflată în proprietatea societăţii C. S.A. este de 34.073,09 mp identificată prin anexa nr. 2 şi planurile topografice cuprinse în anexele nr. 4 şi 5 din documentaţia de stabilire şi evaluare a terenurilor înregistrată sub nr. x/10.06.1994 la Oficiul de Cadastru Prahova.

În Centralizatorul suprafeţelor din anexa 2 se atestă că suprafaţa de teren pe care se afla K. din str. x este de 2680,14 mp, aceasta fiind suprafaţa de teren totală intrată în proprietatea societăţii pârâte, la adresa indicată, prin procedura administrativă descrisă în precedent. Terenul este configurat pe schiţa de plan în documentaţia topografică întocmită pentru eliberarea certificatului de proprietate pentru obiectivul - K..

În ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, anterior perioadei regimului comunist, în mod întemeiat instanţa de fond a avut în vedere adeverinţa depusă la 11.01.2008 emisă de către S.C. C. S.A. din care a rezultat că imobilul amplasat în Sinaia str. x a intrat în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.

În acest sens, au fost depuse înscrisuri referitoare la modul de preluare de către stat a imobilului, de la autorul reclamanţilor, în speţă fiind emisă la data de 16.03.1948 şi o adresă de rechiziţionare de la autorul D. a parterului vilei din Sinaia, Str. x.

Pârâta S.C. C. S.A. a procedat ulterior şi la întocmirea documentaţiei cadastrale pentru imobilul din str. x, suprafaţa totală măsurată fiind de 1193,35 mp.

Instanţa de apel a reţinut că în mod judicios instanţa de fond, ca efect al comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, a dat preferabilitate celui invocat de reclamanţi, care se află în posesia titlului originar de proprietate, asupra imobilului de 796 mp, titlu reconfirmat cu efect retroactiv prin emiterea Dispoziţiei de restituire a dreptului de proprietate nr. x/2005. Titlul reclamanţilor provine de la proprietarul iniţial, D., autorul reclamanţilor care obţinuse bunul în condiţii de legalitate, necontestat, în comparaţie cu titlul pârâtei S.C. C. S.A. Sinaia, care provine de la stat, în condiţiile în care trecerea bunului în proprietatea statului a fost una abuzivă.

Neidentificarea terenului revendicat printr-o expertiză tehnică de specialitate nu se datorează culpei instanţei de fond, ci lipsei de diligenţă a părţilor care, pe parcursul soluţionării cauzei (din anul 2007 şi până în prezent), nu au solicitat o astfel de probă. Pe de altă parte, imobilul pentru care s-a admis cererea de revendicare a fost identificat în schiţa de plan anexă la dispoziţia de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul suprapunerii terenurilor a rezultat din referatul nr. x/1.08.2006 al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova.

În ceea ce priveşte motivul de apel prin care se susţine pe de o parte că decizia de restituire nu este eliberată de unitatea deţinătoare a imobilului, în speţă S.C. C. S.A. Sinaia, iar pe de altă parte că unitatea deţinătoare nu poate fi obligată la restituirea dreptului de proprietate asupra imobilului întrucât a fost integral privatizată, astfel că nu se încadrează în dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că, potrivit menţiunilor din cuprinsul dispoziţiei de restituire, terenul figurează ca fiind în administrarea unităţii administrativ-teritoriale, Oraşul Sinaia. Situaţia că acesta este cuprins şi în patrimoniul societăţii comerciale S.C. C. S.A. Sinaia nu este de natură să invalideze dispoziţia de restituire a dreptului de proprietate, mai ales că pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională prin care să solicite constatare nulităţii absolute a acesteia.

Referitor la motivul de apel suplimentar, prin care se afirmă că autorul comun al reclamanţilor a înstrăinat dreptul de proprietate asupra întregului teren dobândit prin Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26.01.1934, astfel că nu se justifică emiterea deciziei de restituire, instanţa de apel a reţinut că acesta reprezintă o cerere şi o apărare nouă, formulată direct în apel, contrar dispoziţiilor art. 292 şi art. 294 C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Afirmaţia apelantei în sensul că în 1950, prin vânzare, ing. D. şi-a înstrăinat întreaga proprietate, nemaiavând nicio parte din terenul adjudecat în anul 1934, tinde la lipsirea de efecte juridice a dispoziţiei de restituire a dreptului de proprietate nr. x, deşi până la această dată nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a acesteia (pe cale de cerere reconvenţională). Or, câtă vreme este în fiinţă, aceasta face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra terenului identificat în cuprinsul acesteia, cum s-a arătat anterior. Mai mult, la o temeinică analiză a înstrăinărilor succesive efectuate nu rezultă o asemenea situaţie şi, în plus, numele autorului comun figurează în acte de preluare a unor imobile în proprietatea statului, Decretul nr. 92/1950 şi adresa privind rechiziţia, mai sus menţionată.

Referitor la apelul reclamanţilor instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii A. şi B. au investit instanţa cu revendicarea suprafeţei de teren de 1200 mp situat în str. x, compus din 796 mp pentru care există dispoziţia de restituire nr. 813/20.12.2005 şi 420 mp pentru care urma a se emite dispoziţie suplimentară după definitivarea unui litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti, în prezent pronunţându-se o decizie favorabilă apelanţilor-reclamanţi.

Astfel, prin decizia civilă nr. 821/20.02.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, s-a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1278/2003 a Tribunalului Prahova, sentinţă prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de E. şi L. şi a fost admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de A. şi B..

Prin cererea principală se solicitase de către E. şi L. anularea dispoziţiei nr. 50/4.03.2003 emisă de Primarul oraşului Sinaia şi restituirea în natură a terenului de 420 mp situat în Sinaia, str. x . Reclamanţii din această cauză au intervenit în acest dosar cu motivarea că terenul le aparţine, în calitate de succesori ai lui D., şi au solicitat restituirea în natură a acestuia, ulterior precizându-şi cererea ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, în favoarea pârâtei Primăria Sinaia.

În consecinţă, ca urmare a acestei decizii favorabile, reclamanţii, aşa cum în mod just arată instanţa de fond, au posibilitatea de a se adresa Primăriei Sinaia pentru eliberarea unei dispoziţii de restituire şi a acestei diferenţe de teren, de care se face vorbire în dispoziţia de restituire nr. 813, ca fiind o parte din diferenţa până la 1548 mp.

Ei nu pot formula în mod direct acţiune în revendicarea acestei suprafeţe de teren câtă vreme, de la adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru a beneficia de măsurile reparatorii pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a unor imobile, persoana îndreptăţită trebuie să urmeze calea legii speciale.

Apelanţii-reclamanţi pretind că sunt titularii dreptului de proprietate şi în ceea ce priveşte suprafaţa de 420 mp şi că au dovedit acesta prin titlul lor originar (Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26.01.1934), dar, în lipsa titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 10/2001 prin care li se recunoaşte cu caracter retroactiv calitatea de proprietari, nu corespunde realităţii afirmaţia că au dovedit că au această calitate în prezent.

Practic, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor de către stat şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

A aprecia că există posibilitatea pentru reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii uzitării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.

De altfel, decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, în procedura recursului în interesul legii, a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de fond. Înalta Curte a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997).

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. În speţă nu se regăseşte cazul de drept prezentat în cuprinsul deciziei, caz în care instanţa de judecată, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, dispune ea în mod direct restituirea în natură a imobilului, întrucât în ipoteza prezentată calitatea de pârât o avea unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, ceea ce nu este cazul de faţă. De asemenea, această decizie priveşte competenţa instanţei de a judeca pe fond contestaţia făcută de persoana îndreptăţită împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanţă, în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, şi nu acţiunea în revendicare îndreptată împotriva unui terţ.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că, transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, "se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi".

Pe de altă parte, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond reclamanţii nu au făcut dovada certă a faptului că şi suprafaţa de aproximativ 420 mp este ocupată şi deţinută fără drept, în prezent, tot de către societatea pârâtă, acest aspect nefiind dovedit cu probele administrate în cauză, spre deosebire de suprafaţa de 796 mp, a cărei suprapunere cu terenul intabulat pe numele pârâtei rezultă chiar din refuzul OCPI de a înscrie dreptul reclamanţilor, înscris despre care s-a făcut menţiune anterior.

5. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. pârâta S.C. C. S.A., formulând următoarele critici:

I. Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a legii, respectiv a art. 480 C. civ., art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. A arătat că în procedura de comparare a titlurilor, trebuia să se analizeze validitatea dispoziţiei de restituire nr. 813/2005, iar preferabilitatea acesteia trebuia cercetată prin prisma titlului vechi de proprietate şi anume ordonanţa de adjudecare nr. 851/1934. Dispoziţia de restituire nu se bucură de o prezumţie absolută de proprietate şi nu poate avea întâietate în raport cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În situaţia în care s-ar fi stabilit că dispoziţia de restituire este valabilă, ar fi trebuit analizată preferabilitatea titlurilor, provenind de la aceleaşi autor, în funcţie de data acestora, cu atât mai mult cu cât una din părţi, respectiv societatea se află în posesia acestuia.

II. Dispoziţia de restituire nr. 813/2005 este nulă, fiind emisă cu neobservarea art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Respectiva dispoziţie a fost interpretată greşit de instanţele fondului, iar motivarea cu privire la validitatea acesteia este străină de natura pricinii. A considerat că trebuia analizată legalitatea dispoziţiei şi sub aspectul competenţei de emitere (nu se poate restitui un imobil intabulat în CF în favoarea altei peroane) şi sub aspectul calităţii de persoane îndreptăţite (nu se poate restitui ceva ce autorul intimaţilor - reclamanţi a vândut în întregime). Totodată Oraşul Sinaia nu are calitatea de unitate deţinătoare

III. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nulitatea dispoziţiei de restituire nu reprezintă o cerere nouă în apel şi nu trebuia invocată pe calea unei cereri reconvenţionale. Nulitatea a fost invocată ca o apărare de fond, ce poate fi ridicată, până la închiderea dezbaterilor, chiar înaintea instanţei de recurs.

IV. În mod greşit instanţa de apel a respins cererea de solicitare a probei cu expertiza topografică, cu nesocotirea dreptului său de proprietate, fiind încălcat şi principiul nemijlocirii consacrat în art. 169 alin. (1) C. proc. civ.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu titlu prealabil, intimaţii au arătat că recurenta reiterează aspecte de fapt şi de drept ale pricinii deja invocate în faţa instanţei de apel, că sunt reiterate cereri noi invocate pentru prima dată în apel, care au fost reţinute ca inadmisibile, fiind, implicit, inadmisibile şi în recurs şi că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este doar formal indicat, astfel încât această critică este lovită de nulitate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimaţii au arătat că instanţa nu putea încălca sau aplica greşit un text abrogat (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 au fost aplicate corect, intimaţii făcând dovada că sunt moştenitorii autorului lor, D., precum şi a faptului că acesta era proprietarul imobilului rechiziţionat de Statul Român pentru armată încă din anul 1948 şi naţionalizat abuziv la 20.04.1950.

Art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a fost aplicat corect, în baza înscrisurilor aflate la dosar, potrivit cărora pe de o parte, Dispoziţia de restituire este complet motivată, este emisă de Primarul Oraşului Sinaia- Comisia de aplicare a Legii 10/2001, iar pe de altă parte, terenul restituit în natură, era deţinut de unitatea administrativ-teritorială, nu de S.C. C. S.A..

Recurenta invocă şi pe calea recursului nulitatea Dispoziţiei de restituire nr. 813/20.12.2005, aspecte invocate pentru prima dată în faţa instanţei de apel.

Intimaţii au expus pe larg situaţia de fapt şi au arătat că terenul restituit făcea parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale şi nu din patrimoniul recurentei, iar Dispoziţia nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria Sinaia este un act administrativ care nu a fost contestat niciodată şi care a intrat în circuitul civil, în baza acesteia intimaţii stăpânind în fapt şi în drept terenul restituit, fără a exista vreo tulburare din partea cuiva de la punerea în posesie şi până în prezent.

Întabularea greşită a recurentei efectuată în anul 1999, a fost realizată în baza unui titlu (Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990) prin care S.C. C. S.A. dovedea generic proprietatea asupra 34,073 ha teren în oraşul Sinaia, fără ca din acesta să rezulte cu claritate şi identificarea fiecărui amplasament în parte şi fără a fi adusă măcar la cunoştinţa Primăriei Sinaia (proprietarul terenului la acel moment). Această întabulare nu este de natură a demonstra calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu a recurentei în defavoarea unităţii administrativ teritoriale şi, în final, în defavoarea intimaţilor, cu atât mai mult cu cât însăşi legea permite compararea titlurilor şi radierea întabulărilor eronate în urma unei hotărâri judecătoreşti care atestă că titlul preferabil aparţine altui titular decât celui intabulat. Altfel spus, întabularea unui drept de proprietate, deşi opozabil erga omnes. nu face dovadă deplină decât atâta vreme cât nu este contestat de cel care se pretinde adevăratul proprietar. Obiectul cauzei deduse judecăţii este tocmai acela de a se stabili cine este proprietarul terenului în litigiu raportat la titlurile deţinute de părţi, situaţie în care inclusiv instanţa de apel a analizat modul cum recurenta a putut efectua întabularea acestui bun ce aparţinea domeniului privat al localităţii şi, de asemenea, cum şi-a manifestat aceasta atributele de presupus proprietar.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului a fost obţinut prin încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991, prin fraudarea dispoziţiilor legale (art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 5 din H.G. nr. 834/1991), cu vătămarea dreptului de proprietate al persoanelor particulare, în speţă, al intimaţilor, fiind parţial nelegal, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren care aparţine patrimoniului acestora. Contrar susţinerilor recurentei, la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu erau îndeplinite niciuna dintre condiţiile necesare, prevăzute cumulativ, pentru obţinerea acestuia, respectiv terenul nu se afla în patrimoniul societăţii, cum cere legea, şi nici în administrarea sa, fiind, cel puţin în cazul terenului din prezenta acţiune, vechiul amplasament al proprietăţii autorului intimaţilor, evidenţiat de facto în patrimoniul Primăriei Sinaia (ca proprietate privată a statului), motiv pentru care a şi putut fi restituit, iar Prefectura Prahova a verificat şi a validat această restituire. Pe de altă parte nu era îndeplinită nici condiţia ca terenul să fie necesar desfăşurării activităţii pentru că este vorba despre un teren intravilan liber, care nu a fost niciodată afectat vreunei activităţi specifice de turism şi nici vreunei altfel de activităţi comerciale. Practic este un loc de casă şi nu a fost niciodată nimic altceva, de la data dobândirii sale de către autorul intimaţilor şi până în prezent

Mai arată intimaţii că instanţa de apel a analizat şi argumentat fiecare motiv de apel invocat de recurentă la acel moment, a arătat, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia adoptată şi respectă dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., dar şi dispoziţiile art. 6 din CEDO.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., intimaţii arată că respingerea unei probe propuse ca nefiind utilă cauzei nu poate constitui o încălcare a principiului nemijlocirii.

Proba cu expertiză topografică solicitată utilă cauzei, având în vedere faptul că terenul în litigiu este identificat atât în planul de situaţie anexă la dispoziţia de restituire nr. 813/2005, cât şi în documentaţia topografică avută în vedere la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al recurentei, coroborate cu celelalte înscrisuri ale dosarului, mai cu seamă cu Referatul nr. x/1.08.2006 al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, care atestă faptul suprapunerii în totalitate a terenului intimaţilor cu cel al recurentei.

Pe parcursul judecăţii recurenta nu a solicitat o astfel de probă, astfel încât nu poate critica faptul de care ea însăşi se face vinovată, pentru că, în realitate, echivalează cu a-şi invoca propria culpă, iar necesitatea acestei probe este oricum discutabilă, în condiţiile în care, cu ocazia formării şi analizării dosarului constituit la Legea nr. 10/2001, Primăria Sinaia a dispus efectuarea unei expertize, loturile întregii proprietăţi D. naţionalizate fiind în mod clar evidenţiate, în două loturi, pe baza înscrisurilor deţinute de unitatea administrativ-teritorială, precum şi a celor depuse de intimaţi.

La termenul de judecată din 11.11.2015, Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii recursului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Prahova, în care s-a dovedit că recurenta-pârâtă a contestat valabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în beneficiul intimaţilor-reclamanţi, respectiv a Dispozitiei nr. 813/2005 şi a protocolului de predare-primire subsecvent acesteia. Reluarea judecăţii a fost dispusă la termenul din 8.11.2023, la cererea ambelor părţi şi ca urmare a finalizării judecăţii dosarului care a prilejuit suspendarea, la acelaşi termen fiind dispusă introducerea în cauză şi a moştenitorilor intimatului-reclamant A., urmare a survenirii decesului acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte apreciază caracterul întemeiat al recursului pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, reclamanţii au dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată în revendicare pe dreptul comun, a terenului în suprafaţă de 1200 mp situat în Sinaia, str. x şi în rectificare de carte funciară, solicitând compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi asupra aceluiaşi bun imobil şi recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat, care le aparţine. În acest sens, reclamanţii s-au prevalat atât de Dispoziţia de restituire nr. 813/30.12.2005 emisă de Primăria Oraşului Sinaia în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care li s-a restituit în natură suprafaţa de 796 mp teren la aceeaşi adresă în calitate de succesori ai autorului lor D., cât şi de actele de proprietate ale autorului, respectiv Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26 ianuarie 1934 a Tribunalului Prahova (transcrisă sub nr. x de Tribunalul Prahova) completată cu declaraţia autentică a numitei H. din 12 martie 1950, titluri pe care au înţeles să le opună celui înfăţişat de pârâtă, constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/16.06.1994 emis de Ministerul Turismului pentru o suprafaţă totală de 1193,35 mp, dreptul de proprietate al acesteia fiind înscris în cartea funciară la x/2001.

Prin soluţia de primă instanţă, menţinută în urma judecăţii din apel, acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte, în limita suprafeţei de 796 mp teren restituită reclamanţilor prin Dispoziţia nr. 813/2005, apreciindu-se că este preferabil titlul de proprietate invocat de reclamanţi, care se află în posesia celui originar, ce a fost reconfirmat cu efect retroactiv în procedura Legii speciale nr. 10/2001, provenit de la autorul lor care obţinuse bunul în condiţii de legalitate şi necontestat, anterior naţionalizării, în comparaţie cu titlul pârâtei S.C. C. S.A. Sinaia care provine de la stat, în condiţiile în care trecerea bunului în proprietatea statului a fost una abuzivă.

Cum situaţia suprapunerii în totalitate a acestui teren cu cel deţinut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990 a reieşit din referatul nr. x/1.08.2006 al oficiului de Cadastru şi Publicitate Prahova (care a refuzat avizarea documentaţiei cadastrale a reclamanţilor), pârâta a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 796 mp.

În ceea ce priveşte restul suprafeţei de teren până la totalul revendicat de 1200 mp (aproximativ 420 mp), s-a arătat că reclamanţii nu pot formula în mod direct revendicarea câtă vreme vechiul drept de proprietate nu a fost confirmat în procedura Legii nr. 10/2001, ei neavând opţiunea între aplicarea legii speciale şi dreptul comun în materia revendicării.

Criticile/cererile pârâtei din apelul formulat - cele prin care solicita identificarea terenului revendicat de reclamanţi printr-o expertiză tehnică de specialitate ori prin care a invocat nulitatea Dispoziţiei nr. 813/2005 pentru lipsa calităţii de unitate deţinătoare a Municipiului Sinaia şi înstrăinarea întregului teren deţinut de către autorul reclamanţilor D. prin actele de vânzare-cumpărare încheiate anterior naţionalizării - au fost înlăturate fie ca apărări noi susţinute direct în apel, fie pentru nerelevanţa lor (spre exemplu, considerându-se că o identificare a imobilului revendicat se regăseşte în schiţa anexă la dispoziţia de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001).

Prin încheierea din 11.05.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Prahova în care S.C. C. S.A. Sinaia a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 813/20.12.2005 şi a protocolului de predare-primire din 2.06.2006, în esenţă, pentru motivele că beneficiarii acestor acte juridice, intimaţii-reclamanţi A. şi B., nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea terenului de 796 mp situat în Sinaia, judeţul Prahova, (autorul lor, D. înstrăinând întregul drept de proprietate pe care îl deţinea prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.1941 şi a actului de vânzare-cumpărare din 1.05.1950 constatat prin înscris sub semnătură privată), iar Oraşul Sinaia nu are calitate de unitate deţinătoare.

Prin cererile de repunere a cauzei pe rol formulate de recurenta-pârâtă la 16.06.2023 şi de intimaţii-reclamanţi la 5.07.2023 s-a adus la cunoştinţa instanţei soluţionarea definitivă a acestei cauze în sensul admiterii acţiunii prin sentinţa civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova, menţinută prin decizia civilă nr. 1177/20.04.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, care a respins apelul pârâţilor persoane fizice ca nefondat, şi prin decizia nr. 182/7.02.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a respins recursul ca tardiv declarat.

Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova pronunţată în acest dosar nr. x/2015 şi rămasă definitivă s-au stabilit cu autoritate de lucru judecat între părţile prezentei cauze următoarele:

a) că terenul deţinut de autorul D. la adresa din str. x (dobândit în baza Ordonanţei de adjudecare nr. 851 emisă de Tribunalul Prahova la data de 26.01.1934) a avut o suprafaţă totală de 3.570 mp (iar nu de 4.628 mp, premisă de la care s-a pornit în susţinerea acţiunii în revendicare şi pe care intimaţii reclamanţi continuă să o susţină în cauză prin concluziile scrise depuse asupra recursului) şi că a fost în întregime înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1941 (1.600 mp teren şi vila I.) şi prin înscrisul sub semnătură privată din 1.05.1950 (teren de 1.480 mp, din măsurători 1.894 mp, şi construcţie), astfel că la momentul naţionalizării acesta nu mai deţinea în proprietate nicio suprafaţă de teren din cea care a făcut obiectul Ordonanţei de adjudecare nr. 851/1934.

b) că Dispoziţia de restituire nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria Oraşului Sinaia şi protocolul de predare-preluare înregistrat sub nr. x/1.06.2006 sunt acte juridice nule absolut, fiind emise în beneficiul titularilor acestora (intimaţii-reclamanţi din acţiunea în revendicare), deşi nu aveau calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, autorul lor înstrăinând întregul drept la momentul naţionalizării, în timp ce emitentul Oraşul Sinaia nu avea calitatea de unitate deţinătoare, astfel că nu putea emite legal dispoziţie de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aceste statuări ale instanţelor care au soluţionat dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Prahova se impun prezentei judecăţi în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, facilitând probaţiunea în cadrul judecării cererii în revendicare, însă ele sunt obligatorii faţă de părţile litigante care sunt aceleaşi în ambele cauze, acţionând cu forţa unei prezumţii absolute (iuris et de iure), potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ.

În lumina acestor dezlegări care se impun prezentei judecăţii cu forţă obligatorie a lucrului dezlegat între aceleaşi părţi, se dovedesc a fi întemeiate toate motivele de recurs formulate de pârâtă, atât cele care au susţinut nelegalitatea soluţiei din apel pentru motivul nulităţii Dispoziţiei de restituire nr. 813/20.12.2005 (emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce s-a constatat în mod direct prin sentinţa civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă), cele care au criticat neîncuviinţarea probei cu expertiza topografică ce ar fi permis identificarea terenurilor deţinute de autorul reclamanţilor şi de pârâtă şi clarificarea situaţiei bunului revendicat (aspect care s-a lămurit prin administrarea a două expertize topo în cursul judecării dosarului nr. x/2015 şi care au avut o contribuţie esenţială la rezolvarea respectivului litigiu, a stabilirii situaţiei dreptului litigios şi a imobilului disputat), dar şi cele prin care s-a invocat soluţionarea cauzei cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 480 C. civ., art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, dar şi a sentinţei apelate, considerentele ce au stat la baza pronunţării sentinţei civile nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova şi a deciziei civile nr. 1177/20.04.2022 a Curţii de Apel Ploieşti impunând reformarea în întregime atât a soluţiei date acţiunii în revendicare, cât şi a argumentelor menite să sprijine soluţia acesteia, urmare a clarificării situaţiei dreptului de proprietate şi a imobilului litigios asupra căruia s-a pretins că poartă acesta.

Astfel, nu doar că dezlegările definitive ale menţionatelor acte jurisdicţionale i-au lipsit pe reclamanţi de unul din titlurile de proprietate exhibate în actuala procedură, respectiv Dispoziţia nr. 813/20.12.2005, a cărei nulitate absolută au constatat-o, dar s-a stabilit cu putere obligatorie că, în realitate, reclamanţii din prezenta cauză nu (mai) deţin niciun drept de proprietate asupra vreunui imobil de la actuala adresă din Sinaia, judeţul Prahova şi aceasta întrucât la momentul naţionalizării autorul lor, D., nu mai deţinea în proprietate nicio suprafaţă de teren şi nicio construcţie din cele care au făcut obiectul Ordonanţei de adjudecare nr. 851/1934 deoarece le înstrăinase anterior prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.1941 şi prin înscrisul sub semnătură privată din 1.05.1950 a cărui valabilitate a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 5118/1993, rămasă definitivă, a Judecătoriei Câmpina. Prin urmare, intimaţii-reclamanţi nu au nici calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea vreunei suprafeţe de teren de la adresă în temeiul Legii speciale nr. 10/2001, suprafaţa de 796 mp ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 813/2005 fiindu-le restituită în baza unui act juridic nul absolut. De asemenea, aceştia nu pot pretinde recunoaşterea sau apărarea vreunui drept de proprietate nici în baza dreptului comun, prin prevalarea lor de titlul de proprietate originar (Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26.01.1934), aşa cum, lipsit de orice fundament aceştia continuă să o facă prin concluziile scrise din recurs, de vreme ce acest titlu a devenit lipsit de efecte juridice, nemaifiind de actualitate deoarece atestă un drept şi o situaţie juridică a bunului imobil la care se referă care, ulterior datei constituirii sale, au fost modificate substanţial în baza actelor juridice de dispoziţie realizate de însuşi autorul lor, după cum, cu titlu obligatoriu între părţi s-a stabilit în urma judecării dosarului nr. x/2015

Singurul titular al unui drept de proprietate legal constituit la adresa din Sinaia, str. x este recurenta-pârâtă, devenită proprietar în baza Legii nr. 15/1990, drept atestat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/16.06.1994 emis în baza H.G. nr. 834/1991 care poartă asupra terenului în suprafaţă de 1.193,35 mp şi care a fost înscris în CF nr. x Sinaia încă din 26.11.2001.

Asupra legalităţii constituirii dreptului de proprietate al recurentei-pârâte - pe care, de asemenea, au continuat să o conteste intimaţii-reclamanţi, pretinzând că au invocat prin întâmpinarea la recurs excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate ca fiind emis cu încălcarea art. 1 din H.G. nr. 834/1991, prin fraudarea Legii nr. 15/1990, art. 5 din H.G. nr. 834/1991 şi cu vătămarea dreptului de proprietate al particularilor (uitând că la judecata excepţiei în cauză, invocată în faţa primei instanţe din actuala procedură, au renunţat, aşa cum rezultă din încheierea din 9.10.2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal dată în dosar nr. x/2012) - există, de asemenea, statuări ale instanţelor ce au soluţionat dosar nr. x/2015, în faţa cărora s-a invocat aceeaşi excepţie de nelegalitate parţială a certificatului seria x nr. x/16.06.1994 ce constituie titlul pârâtei, dezlegările acestora opunându-se intimaţilor-reclamanţi cu forţă obligatorie şi fără posibilitatea de a mai fi reluată chestiunea în cauză ori de a fi contrazisă sub aspectul dezlegării dată acesteia.

Persistenţa intimaţilor-reclamanţi în a-şi susţine poziţia procesuală iniţială, cu ignorarea completă a judecăţii înfăptuite în dosarul nr. x/2015 (care li se opune însă cu forţă obligatorie, independent de voinţa lor ori de refuzul de a accepta rezultatul procesului), sub pretextul că sentinţa civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova şi decizia civilă nr. 1177/20.04.2002 a Curţii de Apel Ploieşti ar încălca autoritatea de lucru judecat provizorie a hotărârilor pronunţate în actualul litigiu vizând revendicarea denotă o denaturare completă a regulilor relative la efectele hotărârilor judecătoreşti ale acţiunilor în nulitatea actelor juridice în raport cu cele care dezleagă acţiuni în revendicare.

Premisa acţiunii în revendicare, astfel cum a fost ea judecată în fond şi apel prin hotărârile de a căror autoritate de lucru judecat relativă se prevalează intimaţii-reclamanţi, a fost aceea a existenţei a două titluri de proprietate deopotrivă valabile, ce purtau asupra unuia şi aceluiaşi bun, impunându-se compararea lor şi recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat.

Judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. tocmai întrucât părţile au înţeles să-şi conteste (reciproc) titlurile exhibate, la iniţiativa pârâtei şi pe cale principală în dosar nr. x/2015 şi la iniţiativa reclamanţilor dar pe cale incidentală în cadrul aceluiaşi dosar (prin invocarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/16.06.1994), devenind întrunite condiţiile aplicării acestei norme întrucât, în mod evident, dezlegarea pricinii în revendicare avea să atârne "în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi", respectiv a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Prahova. În mod logic, dezlegarea acestei cauze avea să influenţeze, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, soarta dar şi premisele de soluţionare a acţiunii în revendicare.

Astfel, prin constatarea nulităţii Dispoziţiei nr. 813/2005 care a avut la bază dezlegarea jurisdicţională clară şi neechivocă în sensul că "la momentul aplicării decretului de expropriere nr. 92/1950 D. (autorul pârâţilor) nu mai deţinea în proprietate nicio suprafaţă de teren din terenul dobândit prin ordonanţa nr. 851/1934", s-au schimbat cu totul premisele soluţionării acţiunii în revendicarea de faţă, dovedindu-se că acţiunea a fost promovată de persoane care nu deţin niciun drept asupra imobilului revendicat şi care, în demersul lor, exhibă un vechi titlu de proprietate care nu mai produce niciun fel de efecte.

Autoritatea de lucru judecat a sentinţei şi deciziei pronunţate în prezenta cauză au fost - aşa cum arată şi reclamanţii - una relativă şi provizorie care însă nu a fost confirmată, existenţa şi valoarea sa de reper jurisdicţional asupra lucrului judecat fiind condiţionate de o atare confirmare.

Aşadar, legătura de determinare este inversă celei afirmate de reclamanţi, revendicarea prin compararea de titluri prezumate ca valabile până la proba contrară neavând a influenţa sub niciun aspect o acţiune distinctă în constatarea nulităţii oricăruia din titlurile aflate în concurs în acţiunea în revendicare.

Acesta a fost, de altfel, şi sensul aplicării dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prin încheierea de şedinţă din 11.11.2015 pronunţată în prezenta cauză întrucât dacă nu ar fi fost aceasta legătura de determinare, nu s-ar fi impus aşteptarea rezultatului soluţiei din dosarul nr. x/2015 care, prin dezlegările sale obligatorii între părţi şi cât priveşte judecata litigiului pendinte, relevă că acţiunea în revendicare, admisă în parte prin judecata de fond şi menţinută în apel, a fost promovată de reclamanţii care nu mai deţin niciun drept de proprietate care să poată fi justificat cu titlul autorului, respectiv Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26.01.1934. În schimb, a fost evinsă pârâta de proprietatea sa asupra căreia a dobândit dreptul în condiţiile de legalitate, astfel cum, de asemenea, cu titlu obligatoriu s-a dezlegat între părţi în litigiul menţionat, împrejurare ce justifică deplin atât reformarea soluţiei prin respingerea acţiunii, dar şi a considerentelor pentru care aceasta fusese respinsă în parte (în limita suprafeţei de 420 mp), cu motivarea neconfirmării vechiului drept de proprietate în procedura legii speciale de reparaţie nr. 10/2001.

Pentru aceste motive, dovedite cu dezlegări jurisdicţionale definitive şi obligatorii între părţi, se impune respingerea cererii de revendicare în întregul său ca nefiind întemeiată şi nu doar în limita suprafeţei de 420 mp, cum se stabilise iniţial, faţă de argumentele prezentate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 985 din 15 iunie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa nr. 2284/13.10.2014 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă în dosar nr. x/2007 şi, rejudecând, respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.