Statute of limitations deadlines in civil litigation following declination of jurisdiction and failure to communicate complaint

Şedinţa publică din data de 07 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 27.07.2020, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. Satu Mare, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei să constate următoarele:

- că defuncta C. (soţia pârâtului) se face vinovată de cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 664.737 RON în dauna reclamantei, prin faptele sale de delapidare, ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2017, soluţionat prin sentinţa penală nr. 230/2020 pronunţată de către Judecătoria Satu Mare, desfiinţată, în parte, prin decizia penală nr. 330/2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, dispunându-se încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., ca urmare a decesului inculpatei, lăsarea ca nesoluţionată a laturii civile şi menţinerea măsurilor asigurătorii;

- că obligaţia de plată a prejudiciului cauzat este o datorie a moştenirii lăsate de către defuncta C.;

- că imobilul înscris în CF nr. x nr. top xa, 4403/8c, 4403/8c-C1 Satu Mare este parte a masei succesorale rămase după defuncta C.;

- că pârâtul B. este moştenitor acceptant al succesiunii, în baza certificatului de moştenitor nr. x/07.02.2020, emis de BNP D., în dosarul succesoral nr. x/2020;

- că pârâtul B. este proprietar tabular pe cota de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x nr. top xa, 4403/8c, 4403/8c-C1 Satu Mare, în baza moştenirii după defuncta C., deşi asupra imobilului s-a dispus instituirea măsurii sechestrului penal, prin Ordonanţa Procurorului din 25.10.2016, aplicată prin Procesele-Verbale de Sechestru asigurator din data de 16.11.2016, în dosar nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

De asemenea, reclamanta a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtului la plata prejudiciului în cuantum de 664.737 RON, actualizat cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, de la data săvârşirii faptelor (de către antecesoarea sa C.) şi până la data plăţii efective, dar nu mai mult decât cota care i s-a cuvenit din moştenirea după defuncta C.;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară de Carte Funciară, prin radierea înscrierii de sub B7 în ceea ce priveşte dreptul de proprietate dobândit prin moştenire de la defuncta C. asupra cotei de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x nr. top xa, 4403/8c, 4403/8c-C1;

- notarea în cartea funciară a litigiului asupra cotei de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x nr. top xa, 4403/8c, 4403/8c-C1.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1155, art. 1349, art. 1381 C. civ., art. 25 alin. (5), art. 397 alin. (5) C. proc. pen.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 6118 din 18.12.2020, Judecătoria Oradea a admis excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

La această instanţă, cauza a fost înregistrată la data de 29.12.2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 149/D din data de 30 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către pârâtul B., prin apărător ales, prin notele scrise din 21.02.2022.

A fost admisă, în parte, cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 664.737 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobândă legală penalizatoare, de la data de 07.02.2020 (data lichidării regimului comunităţii legale de bunuri şi data emiterii certificatului de moştenitor nr. x/2020, în cadrul dosarului succesoral nr. x/2020 de D.) şi până la data plăţii efective, în limitele activului succesoral dobândit prin certificatul de moştenitor nr. x/2020, emis în cadrul dosarului succesoral nr. x/2020 de D., ca efect al principiului disponibilităţii manifestat în cuprinsul cererii principale.

Au fost respinse capetele de cerere 2 şi 3 din acţiunea principală, ca neîntemeiate, şi s-a luat act că reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâtul B., ambii prin apărător ales, au învederat instanţei de judecată în şedinţa publică din 17.05.2022 că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 228/A din data de 15 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât B., în contradictoriu cu intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 149/D din data de 30 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Satu Mare.

S-a luat act de faptul că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 228/A din data de 15 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, a declarat recurs pârâtul B..

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pe considerentul că ar fi fost tardiv invocată, în condiţiile în care, în realitate, excepţia prescripţiei a fost invocată în termen legal, în faţa Tribunalului Satu Mare, prin întâmpinarea pe care a depus-o ca urmare a dispoziţiei exprese a acestei instanţe, date prin rezoluţia din de 31.12.2020, când i-a şi fost comunicată în mod legal, pentru prima dată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În acest sens, a solicitat să se constate că, la Judecătoria Oradea, instanţa iniţial învestită cu acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze, nu a fost legal citat, întrucât reclamanta a indicat o adresă de domiciliu greşită, iar el, pârâtul, a aflat în mod întâmplător de proces, consultând portalul instanţei de judecată, ca urmare a faptului că a fost încunoştinţat de către OCPI Satu Mare că în cartea sa funciară a fost notat acest proces.

Deşi a transmis la dosar, prin e-mail, o cerere în care şi-a precizat adresa corectă, procedura nu a fost refăcută iar reclamanta nu şi-a rectificat cererea de chemare în judecată sub acest aspect.

Recurentul susţine că instanţa iniţial învestită, Judecătoria Oradea, nu era competentă material să soluţioneze cauza, sens în care a şi invocat, prin notele scrise transmise la dosar, excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale a acestei instanţe, solicitând declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Cum Judecătoria Oradea nu era competentă să soluţioneze cauza iar la această instanţă nu a fost legal citat şi nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, nu avea cum să invoce la acel moment excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Excepţia a fost invocată la instanţa competentă, Tribunalul Satu Mare, după ce i s-a comunicat pentru prima dată acţiunea şi i s-a pus în vedere în mod expres să formuleze întâmpinare, act judiciar pe care l-a depus în termen legal şi în raport de care soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca tardiv invocată, apare ca fiind nelegală.

Sub un alt aspect, recurentul a susţinut că cererea de amânare a judecării cauzei, formulată la Tribunalul Satu Mare pentru termenul din data de 12.02.2022, în vederea angajării unui apărător, i-a fost în mod nelegal respinsă pe considerentul că la dosar exista deja o împuternicire avocaţială care atesta faptul că avea un reprezentant convenţional. În realitate, în cuprinsul împuternicirii avocaţiale depuse la dosar, era menţionat clar că aceasta fusese dată doar pentru redactarea actelor de procedură, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995, nu şi pentru reprezentare, conform literei a) a aceluiaşi articol, or, cererea de amânare fusese formulată pentru angajarea unui avocat care să îl reprezinte efectiv pe pârât în instanţă. Din această perspectivă, recurentul consideră că, respingând cererea de amânare pentru angajarea unui avocat în vederea reprezentării în instanţă, şi audiind la acel termen martorul propus de reclamantă, Tribunalul Satu Mare a interpretat greşit prevederile Legii nr. 51/1995 şi i-a încălcat dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor întocmite de instanţă, iar nu pe cea a nulităţii relative cum greşit s-a apreciat de către instanţa de apel.

Subsumat unui alt motiv de recurs, pârâtul a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la culpa exclusivă a societăţii reclamante în producerea prejudiciului, în cauză nefiind întocmit un inventar de patrimoniu al societăţii, deşi expertul menţionase în mod expres că acest lucru era necesar. Recurentul consideră că în mod greşit a fost luată în considerare declaraţia martorei E., în detrimentul menţiunilor făcute de expert în cuprinsul raportului de expertiză, în sensul că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri figurează în contul firmei cu nr. x decontări în curs de clarificare, iar din aceste sume au fost efectuate plăţi pentru carduri, în sumă de 185.027 RON, şi plăţi pentru bugetul statului, în sumă de 291.920 RON, astfel că, pentru stabilirea prejudiciului cauzat, se impunea efectuarea inventarului patrimoniului societăţii, conform Legii nr. 82/1991. Recurentul a precizat că defuncta C. nu şi-a însuşit nicio sumă de bani pentru sine, toţi banii fiind folosiţi pentru plata salariilor angajaţilor şi acoperirea impozitelor şi penalităţilor de întârziere la bugetul statului. Defuncta nu avea dreptul de a administra societatea, nu avea nici măcar calitatea de contabil şef, iar administratorii societăţii nu au respectat Ordinul nr. 286/2009 privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, semnând bilanţurile în care sumele de bani era trecute în contul nr. x decontări în curs de clarificare.

Printr-un memoriu separat, depus în interiorul termenului de motivare a recursului, recurentul pârât şi-a completat motivele de recurs şi, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 4 C. proc. civ., a susţinut că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a comis exces de putere pentru că nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau supra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, încălcându-şi obligaţia impusă de art. 22 C. proc. civ. de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.

În acest sens, a arătat că excesul de putere rezultă, pe de o parte, din aceea că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la culpa exclusivă a societăţii pentru lipsa inventarului de patrimoniu, reluând toate argumentele expuse şi în cuprinsul cererii de recurs referitoare la necesitatea efectuării acestui inventar, iar, pe de altă parte, din aceea că i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, aşa cum este acesta reglementat prin dispoziţiile art. 6 C. proc. civ. şi prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reiterând, în acest sens, aspectele susţinute prin cererea iniţială de recurs, cu privire la modul în care s-au desfăşurat procedurile în faţa Judecătoriei Oradea şi, apoi, în faţa Tribunalului Satu Mare.

Tot în interiorul termenului de motivare a recursului, recurentul pârât B. a formulat şi în nume personal o cerere de recurs în cadrul căreia a susţinut că decizia instanţei de apel este abuzivă şi nelegală, acoperind neregularităţile comise de prima instanţă.

A reiterat susţinerile referitoare la faptul că nu a fost legal citat la Judecătoria Oradea, la felul în care a aflat de proces şi la faptul că a formulat în termen legal întâmpinare la Tribunalul Satu Mare, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care a fost în mod greşit respinsă pe motiv că nu ar fi fost invocată în termen.

A reiterat, totodată, susţinerile ce vizează fondul cauzei, arătând că pe timpul căsătoriei cu defuncta C. nu existat nicio schimbare în situaţia materială a familiei, defuncta neînsuşindu-şi nicio sumă de bani din patrimoniul societăţii, astfel că nu poate fi trasă la răspundere, cu atât mai mult cu cât prejudiciul nu a putut fi stabilit cu certitudine în lipsa inventarului de patrimoniu pe care firma, prin administrator, trebuia şi era obligată să îl facă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la cererile de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în sensul şi în limitele considerentelor ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, instanţa reţine că, în esenţă, prin motivele de recurs, pârâtul critică, pe de o parte, soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, considerând că în mod nelegal s-a reţinut de către instanţele de fond că aceasta a fost tardiv invocată, iar, pe de altă parte, soluţia dată fondului litigiului, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, câtă vreme prejudiciul nu a fost demonstrat cu certitudine, în lipsa unui inventar al patrimoniului societăţii. Totodată, recurentul reiterează susţinerile referitoare la încălcarea de către instanţa de fond a dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de amânare formulate la termenul din data de 12.02.2021, susţinând că în mod greşit Curtea de Apel a calificat această neregularitate ca fiind un caz de nulitate relativă, sancţiunea aplicabilă fiind, de fapt, nulitatea absolută a actelor de procedură efectuate cu încălcarea acestui drept.

Deşi recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 4, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că, o parte a criticilor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme sunt deduse judecăţii aspecte referitoare la încălcarea dreptului la apărare precum şi la pretinse nesocotiri ale unor reguli de procedură ce guvernează procesul civil, referitoare la citarea părţilor în proces şi comunicarea actelor judiciare, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi care au avut drept consecinţă soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, împrejurare faţă de care, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aceste aspecte, urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare mai sus menţionat.

Pe de altă parte, se constată că, deşi a fost invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pârâtul nu a formulat nicio critică concretă ce ar putea fi încadrată în vreuna dintre ipotezele la care se referă acest text legal, astfel că, fiind indicat pur formal, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nu va fi avut în vedere în analiza recursului.

În sfârşit, reţinând că în calea extraordinară de atac pot forma obiect al cercetării judecătoreşti doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, în conformitate cu care "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)", criticile formulate de recurent cu privire la situaţia de fapt sau la modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele administrate nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriile de recurs.

1. Cu referire la criticile ce vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta A. S.R.L. a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., în calitate de moştenitor legal al defunctei C., pentru un prejudiciu în valoare de 664.737 RON, rezultat din fapte ilicite comise de defunctă în perioada în care aceasta a avut calitatea de contabil al societăţii, fapte ce au constat în ridicarea din contul bancar al societăţii a mai multor sume de bani, respectiv, în virarea altor sume de bani în contul a două societăţi comerciale, S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L., fără să fie întocmite documente justificative şi fără bază legală.

Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Oradea, fiind trimisă, ulterior, spre competentă soluţionare, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocate de pârât, Tribunalului Satu Mare.

Pârâtul s-a apărat, la fond, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie pe care Tribunalul Satu Mare a respins-o ca fiind tardiv invocată.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, instanţa de fond a reţinut că, în raport de dispoziţiile exprese ale art. 2513 C. civ., care prevăd că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi invocată "numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate", şi de împrejurarea că, în speţă, prima instanţă învestită cu soluţionarea cauzei a fost Judecătoriei Oradea, excepţia trebuia invocată în faţa acelei instanţe. Or, deşi a formulat note de şedinţă pe care le-a înregistrat la dosar, la data de 08.12.2020, calificate ca întâmpinare prin sentinţa civilă nr. 6118/18.12.2020 de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Satu Mare, pârâtul nu a înţeles să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea principală, după cum nici la primul termen de judecată, fixat în cauză la data de 10.12.2020, cu legala citare a părţilor, excepţia nu a fost invocată.

Apărările pârâtului B., în sensul că excepţia ar fi fost invocată în termen legal, prin cea de-a doua întâmpinare formulată în cauză, la Tribunalul Satu Mare, au fost înlăturate, apreciindu-se, pe de o parte, că însăşi întâmpinarea a fost tardiv formulată, ceea ce a avut drept consecinţă decăderea pârâtului B. din dreptul de a formula excepţii iar, pe de altă parte, că, de fapt, prin cea de-a doua întâmpinare formulată şi înregistrată la data de 02.02.2021, cu depăşirea termenului procedural, a fost invocată excepţia prescripţiei răspunderii penale, în baza dispoziţiilor art. 154, lit. c) C. proc. pen. şi nu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, pârâtul a criticat soluţia dată excepţiei, susţinând, în esenţă, că invocarea prescripţiei s-a făcut în termenul legal, la prima zi de înfăţişare, la instanţa competentă material, teritorial şi general să judece cauza, Tribunalul Satu Mare, prin întâmpinarea depusa la dosar după ce, abia la data de 05.01.2021, i-a fost comunicată pentru prima dată cererea de chemare în judecată şi i s-a pus în vedere în mod expres de către această instanţă obligaţia de a depune întâmpinare.

Pârâtul a mai susţinut că Judecătoria Oradea nu a fost competentă material şi teritorial să judece cauza, fiind vorba de o necompetenţă de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) C. proc. civ., astfel că actele săvârşite în faţa unei asemenea instanţe sunt lovite de nulitate absolută, şi că oricum în faţa acelei instanţe, respectiv, la Judecătoria Oradea, nu a fost legal citat, reclamanta indicând în cererea de chemare în judecată o adresă de domiciliu eronată, el, pârâtul, luând cunoştinţă de existenţa procesului pe rol, în mod întâmplător.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Oradea a menţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca fiind tardiv invocată, reţinând, sub un prim aspect, că, în textul articolului 2513 C. civ., care stabileşte momentul până la care poate fi invocată excepţia, legiuitorul menţionează clar că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, fără a se face nicio referire la competenţa instanţei.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că notele de şedinţă depuse de pârât în faţa Judecătoriei Oradea, prin intermediul cărora a fost invocată excepţia necompetenţei acestei instanţe, au fost calificate ca fiind întâmpinare, or, prin acestea pârâtul nu a înţeles să invoce şi excepţia prescripţiei.

Mai mult, pârâtul nu a invocat excepţia prescripţiei extinctive nici la primul termen de judecată, din 10.12.2020, termen pentru care pârâtul a fost legal citat, la adresa de domiciliu, identificată de instanţa de judecată în urma verificării bazei de date H., şi de care este cert că pârâtul a avut cunoştinţă câtă vreme a transmis la dosar notele scrise în care a indicat expres termenul de judecată.

Instanţa de apel a mai reţinut că actele de procedură întocmite înaintea primului termen de judecată rămân câştigate cauzei, ele nefiind anulate ca efect al constatării necompetenţei materiale a instanţei, întrucât, în concret, instanţa necompetentă nu a efectuat niciun act de judecată în cauză, ci doar a efectuat procedura scrisă anterioară fixării primului termen de judecată.

Cu referire la întâmpinarea depusă de pârât la Tribunalul Satu Mare, la data de 02.02.2021, s-a constatat de către instanţa de apel că nici în cuprinsul acesteia nu a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâtul referindu-se doar la prescripţia răspunderii penale, conform art. 154 lit. c) C. proc. pen., între cele două instituţii neexistând niciun fel de similitudine şi, prin urmare, nici risc de confuzie, cu atât mai mult cu cât întâmpinarea a fost redactată de un avocat - profesionist al dreptului.

Curtea de Apel a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată abia un an mai târziu, la data de 21.02.2022, la al şaselea termen de judecată, în faţa tribunalului, împrejurare faţă de care s-a constatat că în mod corect aceasta a fost respinsă pe excepţia tardivităţii.

Prin criticile formulate pe calea prezentului recurs, pârâtul solicită să se constate, sub un prim aspect, că atât Tribunalul Satu Mare, cât şi Curtea de Apel Oradea au stabilit în mod greşit momentul până la care putea fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca fiind data de 10.12.2020, respectiv primul termen de judecată ce a avut loc în faţa Judecătoriei Oradea, câtă vreme aceasta nu era instanţa competentă să soluţioneze cauza, iar, la judecătorie, pârâtul nu a fost legal citat şi nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, astfel că nu avea cum să invoce excepţia prescripţiei.

Pe de altă parte, recurentul solicită să se constate că excepţia a fost în mod legal invocată la Tribunalul Satu Mare, prin întâmpinarea depusă în termen legal, după ce instanţa i-a comunicat pentru prima dată cererea de chemare în judecată şi i-a solicitat în mod expres să depună întâmpinare, din conţinutul actului judiciar depus la data de 02.02.2021 rezultând în mod explicit că a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi nu doar excepţia răspunderii penale, cum în mod eronat au reţinut instanţele de fond.

Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma acestor critici, ce se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin raportare la normele de drept material şi de drept procesual a căror încălcare se invocă şi la circumstanţele concrete ale speţei de faţă, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 2513 C. civ., prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Rezultă din dispoziţiile legale citate că prescripţia nu poate fi invocată oricând, ci numai în faţa primei instanţe şi într-un anumit termen, fiind reglementate două astfel de momente distincte, respectiv, odată cu depunerea întâmpinării sau, dacă excepţia nu a fost invocată prin întâmpinare, până la sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Nerespectarea acestui termen atrage decăderea părţii din dreptul de a mai invoca excepţia, iar eventuala invocare a excepţiei dincolo de momentul primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate este sancţionată cu respingerea ei ca tardivă.

Aşadar, momentul limită până la care poate fi invocată prescripţia extinctivă coincide cu primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, stabilirea cu exactitate a acestuia fiind esenţială pentru soluţionarea excepţiei.

În aceste coordonate, în speţă, pentru a determina momentul până la care pârâtul putea invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel, ţinând cont de circumstanţele particulare ale speţei, determinate de faptul că, iniţial, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea, iar, la primul termen de judecată a fost trimis, ca urmare a declinării competenţei, Tribunalului Satu Mare, avea de analizat şi de stabilit care a fost prima instanţă, în sensul art. 2513 C. civ., în faţa căreia trebuia invocată excepţia, respectiv, care este termenul de judecată care întruneşte condiţiile legale pentru a putea fi considerat momentul procesual numit şi primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în sensul aceluiaşi text legal, urmând ca, în funcţie de acestea, să constate dacă excepţia prescripţiei a fost invocată sau nu cu respectarea termenului legal.

Aşa cum s-a arătat deja, acţiunea reclamantei a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 27.07.2020, primul termen de judecată fiind stabilit, în faţa acestei instanţe, la data de 10.12.2020, când au fost puse în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei teritoriale, invocate de pârât prin notele de şedinţă transmise la dosar la data de 08.12.2020.

Ulterior admiterii excepţiei de necompetenţă, prin sentinţa nr. 6118/18.12.2020, Judecătoria Oradea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, instanţă la care primul termen de judecată a fost fixat la data de 12.02.2021.

Pretinzând că în mod greşit instanţa de apel a stabilit momentul până la care putea fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca fiind data de 10.12.2020, respectiv primul termen de judecată ce a avut loc în faţa Judecătoriei Oradea, recurentul a invocat două argumente şi anume: că, atât timp cât instanţa era necompetentă să soluţioneze cauza, toate actele de procedură efectuate de aceasta sunt lovite de nulitate, astfel că nu pot fi luate în considerare, stabilirea momentului până la care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune putea fi invocată urmând a se face doar prin raportare la actele de procedură efectuate în faţa Tribunalului Satu Mare, respectiv a instanţei competente să soluţioneze litigiul, şi că, la judecătorie, nu a fost legal citat şi nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, astfel că nu avea cum să invoce excepţia prescripţiei până la primul termen stabilit de această instanţă.

Cu referire la primul aspect, ce vizează nulitatea actelor de procedură efectuate de instanţa necompetentă, în acord cu opinia instanţei de apel, Înalta Curte reţine că, în raport de conţinutul concret al dispoziţiilor art. 2513 C. civ., în care este folosită sintagma prima instanţă şi nu instanţa competentă, împrejurarea că instanţa iniţial învestită cu cererea de chemare în judecată nu era competentă să soluţioneze cauza nu are nicio relevanţă din perspectiva determinării instanţei în faţa căreia excepţia prescripţiei trebuia invocată. Aceasta pentru că, actele de procedură întocmite înaintea primului termen de judecată, în etapa scrisă, prealabilă (comunicările actelor judiciare întocmite de părţi, citaţiile, etc.), nu reprezintă acte de judecată ale instanţei necompetente ci doar acte care pregătesc începerea judecăţii, declanşarea propriu-zisă a procesului civil fiind marcată de fixarea primului termen de judecată, apreciat ca moment de referinţă al procesului. Prin urmare, acestea rămân câştigate cauzei, nefiind anulate ca efect al constatării necompetenţei materiale a instanţei.

În consecinţă, este neîntemeiat argumentul recurentului potrivit căruia termenul din data de 10.12.2020, stabilit de Judecătoria Oradea, nu ar putea fi avut în vedere în determinarea momentului până la care excepţia prescripţiei trebuia invocată, pentru că instanţa nu era competentă să soluţioneze cauza.

Cât priveşte celelalte susţineri ale recurentului, referitoare la faptul că, în faţa primei instanţe pe rolul căreia a fost înregistrată acţiunea, respectiv Judecătoria Oradea, nu a fost legal citat şi nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, astfel că nu avea cum să invoce excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat adresa de domiciliu a pârâtului ca fiind cea din Satu Mare, strada x, nr. 8.

Ca urmare, în procedura prealabilă primului termen de judecată, prin rezoluţia din data de 19.09.2020, instanţa a dispus comunicarea actelor de procedură (cererea de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia) la această adresă, cu menţiunea obligaţiei pârâtului de a depune întâmpinare, în termen de 25 de zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, conform art. 208 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 08.10.2020 şi, apoi, la 14.10.2020, prin intermediul poştei electronice, pârâtul a comunicat instanţei faptul că a luat cunoştinţă întâmplător de existenţa dosarului şi a solicitat să se constate nulitatea cererii de chemare în judecată pentru greşita indicare a adresei de domiciliu precum şi lipsa de procedură, indicând adresa corectă de domiciliu ca fiind cea din Satu Mare, strada x, nr. 5.

În urma verificărilor efectuate de instanţă în baza de date H., a fost identificat domiciliului real al părţii, astfel că, prin rezoluţia din data de 24.10.2020, odată cu fixarea primului termen de judecată, la data de 10.12.2020, s-a dispus citarea pârâtului la adresa rezultată în urma verificărilor, respectiv, cea din Satu Mare, strada x nr. 5. Rezoluţia completului de judecată nu cuprinde, însă, nicio menţiune cu privire la recomunicarea actelor judiciare, respectiv, a cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor anexate acesteia şi nici cu privire la obligaţia pârâtului de a depune întâmpinare.

La data de 08.12.2020, tot prin intermediul poştei electronice, pârâtul a transmis la dosar note de şedinţă, în cuprinsul cărora a reiterat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, pentru indicarea greşită a adresei de domiciliu, şi a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând ca, în situaţia în care instanţa va respinge excepţiile, să îi acorde un termen de judecată în vederea angajării unui apărător precum şi pentru a-i fi comunicate actele depuse de reclamant, având în vedere că, până la acel moment nu a primit niciun astfel de act. Prin aceleaşi note de şedinţă, pârâtul a indicat un domiciliu procesual ales, la Cabinet Avocat I., cu sediul în Satu Mare, solicitând, în mod expres, ca procedura de comunicare a actelor judiciare să fie realizată exclusiv conform art. 154 alin. (6) C. proc. civ., în format electronic, la adresa x@x.com, declarând, totodată, că prin recepţionarea e-mail ului transmis de instanţă şi deschiderea acestuia procedura de comunicare se va considera legal îndeplinită.

La termenul de judecată din data de 10.12.2020, instanţa, apreciind că procedura de citare a pârâtului este legal îndeplinită, a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei, excepţia pe care, prin sentinţa civilă nr. 6118/18.12.2020, a admis-o, declinându-şi competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

În raport de aceste elemente rezultate din cuprinsul actelor şi lucrărilor efectuate în cauză de către Judecătoria Oradea, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentul pârât, că, pentru termenul din data de 10.12.2020, partea a fost legal citată, la adresa indicată chiar de aceasta, procedura de citare fiind îndeplinită prin afişare, aşa cum rezultă din dovada existentă la dosarul primei instanţe. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul solicitat de pârât, respectiv, al indicării adresei corecte de domiciliu, perpetuarea acestei erori în cuprinsul actului respectiv neavând niciun fel de consecinţe asupra procedurii de citare pe care instanţa a efectuat-o cu respectarea dispoziţiilor art. 153 şi următoarele din C. proc. civ.

Prin urmare, din această perspectivă, recurentul nu poate pretinde că i-a fost încălcat dreptul la apărare, garantat prin art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., şi nici dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care conţine în structura sa dreptul de acces la justiţie, câtă vreme citarea a fost efectuată chiar la adresa indicată de acesta, cu atât mai mult cu cât, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, pentru termenul respectiv, pârâtul a transmis la dosar note de şedinţă, prin care a invocat excepţia de necompetenţă a instanţei, şi în cuprinsul cărora a indicat expres termenul de judecată din 10.12.2020, ceea ce demonstrează că pârâtul a avut cunoştinţă de el.

Este adevărat că, prin cererea adresată instanţei de judecată, la data de 08.12.2020, cu două zile înainte de primul termen de judecată, pârâtul şi-a indicat un domiciliu procesual ales şi a solicitat în mod expres ca procedura de citare să fie efectuată în format electronic, la adresa de e-mail a avocatului său.

Cu toate acestea, împrejurarea că instanţa nu a dispus refacerea procedurii de citare, conform opţiunii exprimate de parte, nu a cauzat nicio vătămare intereselor sale procesuale, câtă vreme este cert că partea avea deja cunoştinţă de termenul de judecată stabilit, ca urmare a transmiterii citaţiei în format letric, în termenul procedural, şi a afişării acesteia la adresa de domiciliu, personal indicată de pârât, aspect dovedit de împrejurarea mai sus menţionată, respectiv că pârâtul a transmis la dosar note de şedinţă în cuprinsul cărora a indicat expres termenul de judecată din 10.12.2020.

Prin urmare, deşi este adevărat că, atunci când partea îşi exprimă în mod expres opţiunea cu privire la o anumită modalitate de comunicare, instanţa are îndatorirea de a da prioritate acesteia, cu respectarea dreptului la apărare, în speţă, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, nu se poate aprecia că, urmare a comportamentului instanţei, partea ar fost lipsită de posibilitatea de a participa efectiv la desfăşurarea procesului, şi, în mod subsecvent, nu ar fi fost în măsură să îşi exercite drepturile procesuale, astfel că, din această perspectivă, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu este incident.

Sunt întemeiate, însă, susţinerile recurentului referitoare la faptul că, în faţa Judecătoriei Oradea, până la primul termen de judecată, acestuia nu i-a fost în mod legal comunicată cererea de chemare în judecată, această neregularitate având implicaţii directe asupra posibilităţii părţii de a-şi exercita drepturile procesuale, inclusiv dreptul de a invoca, în termenul legal, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, alături de legala citare a părţilor în proces, comunicarea actelor judiciare, conform dispoziţiilor legale, reprezintă nu doar o obligaţie a instanţei de judecată, ci şi o garanţie a respectării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, principii fundamentale ce guvernează procesul civil.

Contradictorialitatea nu trebuie înţeleasă strict ca o diferenţă de păreri expuse de părţile procesului ci şi ca posibilitate a fiecărei părţi de a-şi manifesta punctul de vedere, de a-şi susţine şi dovedi ipoteza cea mai avantajoasă pentru sine. Ea este o componentă a dreptului la apărare şi este intrinsec legată de principiul egalităţii armelor, ceea ce înseamnă că părţile trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte existenţa procesului, piesele dosarului, poziţia celeilalte părţi, de a discuta şi de a combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, finalitate prevăzută de dispoziţiile art. 211 C. proc. civ.

Contradictorialitatea nu guvernează numai etapa dezbaterilor în fond ci domină procesul civil de la un capăt la altul, manifestându-se în mod distinct pe parcursul desfăşurării procedurii judiciare, inclusiv în etapa scrisă, deci anterior fixării primului termen de judecată, când reclamantul depune cererea prin care îşi formulează pretenţiile iar pârâtul, în replică, prin întâmpinare, răspunde acestora şi îşi formulează apărările.

Pentru aceasta, instanţa este obligată să comunice pârâtului cererea de chemare în judecată, aducându-i la cunoştinţă obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a mai invoca excepţii (art. 201 alin. (1) C. proc. civ.).

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. proc. civ., prima cerinţă a contradictorialităţii este ca părţile să fie înştiinţate despre existenţa şi data judecării litigiului, iar cea de-a doua, ca acestea să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se servească astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea (art. 14 alin. (2) C. proc. civ.).

În raport de aceste considerente, este evident că, în speţă, necomunicarea cererii de chemare în judecată, dincolo de faptul că reprezintă o încălcarea a obligaţiei impuse instanţei de judecată prin dispoziţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., constituie, în acelaşi timp, o nesocotire a principiului contradictorialităţii şi o încălcare a dreptului la apărare al pârâtului câtă vreme acesta a fost pus în imposibilitatea de a se apăra, întrucât, neavând cunoştinţă de pretenţiile concrete formulate de reclamantă şi nici de motivele de fapt şi de drept pe care aceasta şi-a întemeiat cererea, pârâtul nu a putut invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, până la termenul din data de 10.12.2020.

Prin urmare, sunt întemeiate susţinerile recurentului potrivit cărora termenul din data de 10.12.2020 nu poate fi considerat momentul limită până la care prescripţia putea fi invocată întrucât, deşi este adevărat că pârâtul a fost legal citat, acesta nu a cunoscut elementele esenţiale ale procesului, în concret, conţinutul cererii de chemare în judecată, care ar fi trebuit să îi fie legal comunicată în procedura de regularizare, respectiv până la primul termen de judecată, astfel că a fost lipsit de posibilitatea reală de a-şi formula apărările corespunzătoare în cauză.

Este adevărat că textul art. 2513 C. civ. care reglementează momentul până la care poate fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune foloseşte sintagma primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dar, aceasta nu trebuie interpretată în sens restrictiv, ca referindu-se exclusiv la legalitatea procedurii de citare, constând în emiterea şi transmiterea citaţiei prin care părţii i se aduce la cunoştinţă termenul de judecată stabilit. În) realitate, instanţa trebuie să analizeze şi să stabilească în concret dacă procedurile efectuate anterior primului termen de judecată - de citare şi comunicare a actelor judiciare - au fost efective, respectiv dacă au avut aptitudinea de a încunoştinţa partea despre existenţa procesului, nu numai din perspectiva termenului de judecată stabilit, ci a tuturor elementelor procesului, pentru că, în caz contrar, dreptul de acces la justiţie ar fi subminat.

Aşadar, câtă vreme, prin citaţie, pârâtului i-a fost adus la cunoştinţă doar termenul de judecată, actul de procedură nefiind însoţit şi de copia cererii de chemare în judecată, este evident că nu se poate vorbi despre o îndeplinire legală a obligaţiei instanţei de a comunica actele judiciare, maniera în care Judecătoria Oradea a procedat nefiind aptă de a asigura înştiinţarea efectivă a părţii despre desfăşurarea procesului. Or, lipsa efectivităţii comunicării actelor de procedură are drept consecinţă pentru parte împiedicarea efectuării apărărilor, a luării la cunoştinţă a conţinutului cererii de chemare în judecată şi a exercitării oricărui alt act de procedură prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, principii subsumate dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de art. 6 din C. proc. civ., ce conţine în structura sa şi dreptul de acces la justiţie.

De altfel, Judecătoria Oradea a constatat şi a reţinut în mod explicit în cuprinsul hotărârii de declinare pronunţate aceste neregularităţi ale procedurii de comunicare a cererii de chemare în judecată.

Însă, este de presupus că, în condiţiile în care, la termenul din 10.12.2020, urma să îşi verifice doar competenţa şi să trimită cauza spre soluţionare instanţei competente teritorial şi material, a apreciat că nu se mai impune remedierea acestora, pentru a nu tergiversa inutil cauza, dar a menţionat în mod explicit în considerentele hotărârii de declinare că "...pârâtului nu i-a fost legal comunicată cererea de chemare în judecată împreună cu înscrisurile anexate în vederea formulării întâmpinării".

Este adevăra că, în continuare instanţa a reţinut, în considerentele hotărârii de declinare a competenţei, că "...notele de şedinţă înregistrate de pârât la data de 08.12.2020 au valoarea unei întâmpinări", dar această apreciere a fost făcută doar pentru a justifica faptul că pârâtul era în drept să invoce necompetenţa materială şi pe cea teritorială a Judecătoriei Oradea, ea neavând semnificaţia unei veritabile calificări a actului respectiv ca fiind întâmpinare, câtă vreme, anterior instanţa menţionase explicit că pârâtului nu i-a fost legal comunicată cererea de chemare în judecată împreună cu înscrisurile anexate în vederea formulării întâmpinării.

Prin urmare, este greşită susţinerea instanţei de apel în sensul că nu a existat niciun motiv pentru care, deşi a avut cunoştinţă de termenul din 10 decembrie 2020, termen pentru care a depus note de şedinţă în care a invocat alte excepţii, pârâtul nu a putut invoca şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În realitate, motivul este evident şi a constata în aceea că nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată, aspect ce rezultă cu evidenţă din actele şi lucrările dosarului, recunoscut explicit de Judecătoria Oradea, prin menţiunile inserate în considerentele hotărârii atacate, mai sus redate, pârâtul fiind, deci, în imposibilitatea de a se apăra.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentului potrivit cărora termenul din data de 10.12.2020, respectiv primul termen de judecată ce a avut loc în faţa Judecătoriei Oradea, nu reprezintă momentul limită până la care putea fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, stabilirea acestui moment urmând a se face în raport de actele de procedură care au fost efectuate în faţa Tribunalului Satu Mare, după înregistrarea dosarului pe rolul acestei instanţe ca urmare a declinării de competenţă.

În acest sens, recurentul a susţinut că a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin întâmpinarea formulată în termen legal la Tribunalul Satu Mare, ca urmare a solicitării exprese ce i-a fost transmisă în acest sens de Tribunalul.

Instanţele de fond au apreciat, însă, că actul procedural depus de pârât la Tribunalul Satu Mare reprezintă, de fapt cea de-a doua întâmpinare formulată în cauză, astfel că nu poate fi luată în considerare, ca atare, că, şi dacă s-ar aprecia că este o întâmpinare, aceasta a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 201, alin. (1) în referire la art. 208 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 208, şi că, în cuprinsul ei nu a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci excepţia prescripţiei răspunderii penale, în baza dispoziţiilor art. 154 lit. c) C. proc. pen., între cele două instituţii neexistând similitudini, astfel că nu pot fi confundate.

Aceste statuări ale instanţelor de fond sunt vădit nefondate.

Astfel, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului Tribunalului Satu Mare, Înalta Curte constată că, prin rezoluţia din data de 31.12.2020, instanţa a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, cu menţiunea expresă a obligaţiei de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

Pentru considerentele care au fost deja expuse şi care nu se mai impune a fi reluate, Înalta Curte notează că aceasta reprezintă prima comunicare legală a actului judiciar întocmit de reclamantă, de la acest moment pârâtul fiind în drept să formuleze întâmpinarea.

În aceste condiţii, contrar celor reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte constată că întâmpinarea depusă de pârât la Tribunalul Satu Mare reprezintă primul act judiciar de acest gen formulat de pârât, şi nu cel de-al doilea, notele de şedinţă formulate la Judecătoria Oradea, la termenul din data de 10.12.2020, neîntrunind condiţiile legale pentru a fi calificate ca atare, chiar dacă instanţa le-a dat această valoare pentru a justifica dreptul pârâtului de invoca excepţiile de necompetenţă materială şi teritorială a acestei instanţe.

Sub un alt aspect, se constată că, în raport de data la care cererea de chemare în judecată a fost primită de pârât, 05.01.2021 (potrivit menţiunilor din procesul-verbal şi dovada de înmânare, existente la fila x din acelaşi dosar), termenul de 25 de zile în care putea fi depusă întâmpinarea s-a împlinit la data de 31.01.2020, o zi nelucrătoare (duminică), prelungindu-se, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (2) C. proc. civ., până în prima zi lucrătoare care urmează, respectiv, 01.02.2021.

Or, câtă vreme întâmpinarea a fost transmisă prin poştă la data de 01.02.2021, potrivit ştampilei aplicate pe plicul de corespondenţă cu care aceasta a fost expediată, fiind înregistrată în evidenţele instanţei la data de 02.02.2021, în raport de dispoziţiile art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., aceasta apare ca fiind formulată în termenul procedural, astfel că, nici din această perspectivă statuările instanţei de apel şi ale celei de fond nu sunt întemeiate.

Cu referire la conţinutul întâmpinării, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de instanţele de fond, că acesta este suficient de clar, termenii folosiţi de pârât şi referirile explicite la dispoziţiile art. 2503 C. civ., fiind de natură a releva fără echivoc faptul că acesta a înţeles să invoce nu doar prescripţia răspunderii penale, conform art. 154 lit. c) C. proc. pen., ci şi prescripţia dreptului material la acţiune, care se impunea a fi analizată ca atare: fapta este prescrisă penal, în acest sens intervenind şi termenul de prescripţie materială, vând în vedere că odată cu stingerea dreptului principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, conform art. 2503 C. civ.

În raport de aceste elemente, decizia instanţei de apel, care a validat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune ca fiind tardiv invocată, apare ca fiind nelegală din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât nesocoteşte norme procedurale imperative şi principii care sunt destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze oricare dintre părţile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, dreptul la apărare), fiind dată, în acelaşi timp, cu interpretarea şi aplicarea greşită a normei de drept material cuprinse în art. 2513 C. civ., astfel că se impune a fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea analizării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată în termen şi în condiţii legale, prin întâmpinarea formulată la Tribunalul Satu Mare.

2. Critica reiterată de către recurentul-pârât în calea de atac a recursului, cu privire la modul de soluţionare de către instanţa de fond a cererii de amânare formulate la termenul din data de 12.02.2021 este nefondată.

În esenţă, recurentul a susţinut că cererea de amânare a judecării cauzei, formulată la Tribunalul Satu Mare, pentru termenul din data de 12.02.2022, în vederea angajării unui apărător, i-a fost în mod nelegal respinsă pe considerentul că la dosar exista deja o împuternicire avocaţială care atesta faptul că avea un reprezentant convenţional, câtă vreme, în cuprinsul acelei împuterniciri, era menţionat clar că aceasta fusese dată doar pentru redactarea actelor de procedură, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995, nu şi pentru reprezentare, conform literei a) a aceluiaşi articol, or, cererea de amânare fusese formulată pentru angajarea unui avocat care să îl reprezinte efectiv pe pârât în instanţă.

Din această perspectivă, recurentul consideră că, respingând cererea de amânare pentru angajarea unui avocat în vederea reprezentării în instanţă, şi audiind la acel termen martorul propus de reclamantă, Tribunalul Satu Mare a interpretat greşit prevederile Legii nr. 51/1995 şi i-a încălcat dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor întocmite de instanţă, iar nu pe cea a nulităţii relative cum greşit s-a apreciat de către instanţa de apel.

Potrivit art. 222 din C. proc. civ., "(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei."

Rezultă din dispoziţiile legale mai sus citate că amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare poate fi dispusă numai în mod excepţional, ceea ce înseamnă că temeinicia motivelor invocate trebuie apreciată cu mare stricteţe. Pe de altă parte, judecătorul trebuie să stabilească şi faptul că motivele pentru care se solicită amânarea din cauza lipsei de apărare nu sunt imputabile nici părţii şi nici reprezentantului ei, avocat. Lipsa de apărare înseamnă atât faptul că partea nu are încă un avocat, cât şi faptul că avocatul nu se poate prezenta înaintea instanţei ori a fost în imposibilitatea să pregătească apărarea.

În speţă, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului instanţei de fond se constată că, într-adevăr, pentru termenul din data de 12.02.2021, pârâtul formulase o cerere de amânare a judecării cauzei, în vederea angajării unui apărător care să îl reprezinte în faţa instanţei de judecată .

La termenul din data de 12.02.2021, instanţa a luat în discuţie cererea de amânare şi, constatând că la dosar exista deja o împuternicire avocaţială prin care doamna avocat I. fusese mandatată să îl reprezinte/asiste pe pârât în faţa Tribunalului, precum şi faptul că nu exista o cerere de revocare a acestei împuterniciri, de renunţare la serviciile avocatului sau din care să rezulte o altă modalitate de încetare a mandatului încredinţat, instanţa a apreciat că, pentru termenul respectiv, pârâtul are un apărător ales, astfel că este nejustificată cererea de amânare pentru angajarea unui al doilea apărător, în condiţiile în care nici avocatul angajat nu s-a prezentat în instanţă. Prin urmare cererea de amânare a fost respinsă.

Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 222 C. proc. civ. prin sintagma "numai în mod excepţional", Înalta Curte constată, în acord cu opinia instanţei de apel, că, la momentul respingerii cererii de amânare, judecătorul fondului şi-a exercitat prerogativa legală de apreciere, respingerea cererii de amânare a judecăţii cauzei fiind dispusă în condiţii de legalitate, cu indicarea motivelor pentru care a considerat că situaţia invocată de pârât nu poate fi asimilată unei astfel de situaţii, excepţionale, care să justifice acordarea unui termen de judecată.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, din conţinutul împuternicii avocaţiale depuse la dosar, rezultă că avocatul fusese împuternicit nu doar să redacteze actele judiciare necesare cauzei, ci şi să asiste/reprezinte partea în faţa Tribunalului Satu Mare, împrejurare faţă de care, nu i se poate imputa instanţei de judecată faptul că ar fi interpretat în mod greşit prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care reglementează activităţile pe care avocatul le poate efectua în exercitarea profesiei sale.

Faţă de caracterul neechivoc al conţinutului împuternicirii la care recurentul face referire, care indică în mod expres dreptul avocatului de a asiste/reprezenta clientul în faţa Tribunalului Satu Mare, alături de dreptul de a redacta înscrisurile judiciare, sediul cabinetului individual de avocatură şi adresa de e-mail a avocatului fiind indicate, totodată, drept domiciliu procesual ales al pârâtului în vederea comunicării actelor de procedură, concluzia instanţelor de fond în sensul că, în realitate, pentru termenul din data de 12.02.2021, pârâtul avea un avocat angajat, astfel că nu se impunea amânarea judecăţii pentru angajarea unui alt apărător apare ca fiind perfect justificată, nepunându-se nici problema unei interpretări greşite a dispoziţiilor legale ce reglementează activităţile desfăşurate de avocat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la greşita calificare a nulităţii rezultate din încălcarea normei de drept din cuprinsul dispoziţiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind relativă.

Amânarea judecăţii cauzei în temeiul textului legal citat nu este reglementată ca o obligaţie, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei, în corelaţie cu dreptul absolut al acestuia de a analiza temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părţii în solicitarea amânării, precum şi caracterul excepţional al amânării.

Este adevărat că principiul garantării dreptului la apărare este de ordin constituţional, fiind consacrat prin art. 24 al Legii fundamentale, şi depăşeşte interesul părţilor întrucât respectarea sa tinde la aflarea adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând casarea hotărârii.

Cu toate acestea, posibilitatea instanţei de judecată de a aprecia asupra temeinicie unei cereri de amânare pentru lipsă de apărare şi de a respinge o astfel de cerere dacă ea nu este întemeiată pe un motiv excepţional, nu constituie o încălcare, o restrângere a dreptului la apărare şi nici nu încalcă vreun alt principiu constituţional, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei, asigurând respectarea dreptului la un proces echitabil, derulat într-un termen optim şi previzibil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, câtă vreme procedura civilă nu instituie obligativitatea amânării judecăţii la cererea părţii, soluţia instanţei cu privire la necesitatea acordării unui termen nu poate constitui motiv de casare decât în condiţiile în care respingerea cererii ar încălca principiile unei judecăţi echitabile.

Or, în speţă, Înalta Curte constată că nu este incidentă o astfel de ipoteză, dispoziţiile procedurale care reglementează amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare fiind corect aplicate. Deşi se susţine de către pârât că vătămarea intereselor sale ar rezulta din aceea că la termenul din data de 12.02 2021, în absenţa sa şi în condiţiile în care i-a fost refuzată apărarea, instanţa a audiat martorul propus de reclamantă, se constată că această afirmaţie nu are corespondent în realitate, martorul fiind audiat abia la data de 11.06.2021.

În consecinţă, din perspectiva criticilor subsumate de recurent acestui motiv de recurs, soluţia instanţei de apel este legală, susţinerile recurentului în sensul că prin respingerea cererii de amânare pentru angajarea unui avocat i-a fost încălcat dreptul la apărare fiind vădit nefondate.

3. Cu referire la motivul de recurs ce vizează fondul litigiului, Înalta Curte constată că, în esenţă, soluţia instanţei de apel este criticată din perspectiva modului în care a fost reţinută existenţa şi întinderea prejudiciului, recurentul susţinând că în mod greşit a fost luată în considerare declaraţia martorei E., în detrimentul menţiunilor făcute de expert în cuprinsul raportului de expertiză, în sensul că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri figurează în contul firmei cu nr. x decontări în curs de clarificare, iar din aceste sume au fost efectuate plăţi pentru carduri, în sumă de 185.027 RON, şi plăţi pentru bugetul statului, în sumă de 291.920 RON, menţiuni în raport de care, în cauză, se impunea efectuarea unui inventar al patrimoniului societăţii, conform Legii nr. 82/1991.

Reiterând susţinerile formulate şi în faţa instanţelor de fond cu privire la faptul că defuncta C. nu şi-a însuşit nicio sumă de bani pentru sine, toţi banii fiind folosiţi pentru plata salariilor angajaţilor şi acoperirea impozitelor şi penalităţilor de întârziere la bugetul statului, recurentul a solicitat să se constate că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, încălcând dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi comiţând, în acest fel, exces de putere, situaţie în raport de care se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea determinării în concret a prejudiciului cauzat reclamantei.

Pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva acestor critici, ce se subsumează cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 4 şi 5 C. proc. civ., se impune a fi avut în vedere cadrul procesual creat prin cererile şi apărările formulate de părţi în proces, sens în care, Înalta Curte reţine următoarele:

Între reclamanta S.C. A. S.R.L., pe de o parte şi defuncta C., pe de altă parte, au existat raporturi de muncă în perioada 2006 - 2013, în sensul că aceasta din urmă a prestat activitatea de contabil al societăţii.

În urma unor verificări efectuate în contabilitatea societăţii, s-a constatat efectuarea unor operaţiuni fără bază legală şi fără să fie întocmite documente justificative, motiv pentru care societatea a formulat plângere penală împotriva defunctei.

Dosarul penal astfel constituit a fost soluţionat definitiv prin decizia penală nr. 330/A/30.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, prin care, ca urmare a decesului inculpatei C., din data de 05.12.2019, s-a dispus încetarea procesului penal, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, în baza dispoziţiilor art. 25, alin. (5) C. proc. pen., şi menţinută măsura asiguratorie dispusă prin ordonanţa procurorului din 25.10.2016, aplicată prin procesul-verbal de sechestru asigurator din 16.11.2016 în cadrul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

În cadrul dosarului penal, a fost efectuată o expertiză contabilă, prin care expertul contabil desemnat, J., împreună cu expertul ales al inculpatei C., respectiv expert asistent K., au stabilit că inculpata C. a ridicat din contul bancar de la L. - Sucursala Satu Mare al reclamantei S.C. A. S.R.L., fără să fie întocmite documente justificative, suma totală de 382.687 RON, compusă din suma de 229.887 RON, ridicată în perioada 03.01.2012 - 28.12.2012, fiind efectuate un număr de 51 de extrageri, şi suma de 152.800 RON, ridicată în perioada 01.01.2013 - 13.05.2013, fiind efectuate un număr de 28 de extrageri.

De asemenea, inculpata C. a ridicat din contul bancar de la M. - Sucursala Satu Mare al reclamantei S.C. A. S.R.L., fără să fie întocmite documente justificative, suma totală de 69.500 RON, în perioada 19.06.2013 - 31.12.2013.

În plus, inculpata C. a virat către S.C. F. S.R.L. suma de 137.000 RON şi către S.C. G. S.R.L. suma de 75.550 RON, fără să fie întocmite documente justificative şi fără bază legală.

În total valoarea prejudiciului creat reclamantei S.C. A. S.R.L. de către defuncta C., în perioada în care a avut calitatea de contabil, a fost evaluat la suma de 664.737 RON.

Întrucât a intervenit decesul autoarei faptelor licite iar pârâtul B., în calitate de soţ supravieţuitor al defunctei C., a acceptat, în termenul legal, succesiunea, prin încheierea de autentificare nr. x din 07.02.2020 eliberată de D., fiind eliberat, în acest sens, certificatul de moştenitor nr. x/07.02.2020 de D.., reclamanta a solicitat, pe calea acţiunii de faţă, antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia, pentru prejudiciul mai sus menţionat.

Procedând la verificarea condiţiilor prevăzute de art. 1357 C. civ. necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanţa de fond a apreciat că acestea sunt îndeplinite, astfel că a admis pretenţiile deduse judecăţii, obligându-l pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 664.737 RON.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii susţinând, în esenţă, că prejudiciul nu este cert dovedit şi nici întemeiat, câtă vreme în cauză nu a fost efectuată o inventariere a patrimoniului societăţii reclamantei.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, menţinând soluţia Tribunalului, a reţinut că prejudiciul are caracter cert, fiind dovedit cu raportul de expertiză contabilă efectuată în cursul urmării penale în dosarul penal nr. x/2014

Susţinerile pârâtului în sensul că prejudiciul ar fi incert câtă vreme, prin raportul de expertiză contabilă efectuat de expert N. în dosarul nr. x/2017, s-a reţinut că sumele înregistrate în contul 473 apar ca fiind sume în curs de clarificare, au fost înlăturate, Curtea de Apel apreciind că această menţiune a fost făcută în contabilitate nu pentru că ar fi existat vreo incertitudine cu privire la ele ci pentru că, la data întocmirii raportului de expertiză, 10.12.2019, nu exista nicio hotărâre, nici penală, nici civilă, care să dispună cu privire la acele sume, respectiv, care să clarifice, dacă ele au fost delapidate, însuşite de contabila decedată sau de o altă persoană, sau dacă s-a întâmplat altceva cu ele în cadrul activităţii societăţii.

Analizând aceste considerente ale deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în cuprinsul acestora nu pot fi identificate aspectele concrete ce au fost avute în vedere de instanţa de apel spre a stabili caracterul cert al prejudiciului, simpla trimitere la raportul de expertiză contabilă, efectuat în cursul urmării penale în dosarul penal nr. x/2014, nefiind suficientă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestuia expertul a menţionat că pentru stabilirea prejudiciului cauzat de suspectă în perioada 01.01.2012 - 31.12.2013 la S.C. A. S.R.L. Satu Mare, se impune efectuarea inventarului patrimoniului societăţii, conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, a normelor OMF nr. 2861/2009 şi în final, în urma valorificării rezultatelor inventarierii, se va afla prejudiciul cauzat.

Aceste precizări ale expertului conduc la concluzia că, de fapt, prejudiciul nu a fost stabilit cu certitudine, acesta fiind şi motivul pentru care, în mod constant pe parcursul procesului, pârâtul a contestat temeinicia pretenţiilor reclamantei, solicitând administrarea de probe prin care să se stabilească cu exactitate atât existenţa, cât şi întinderea prejudiciului.

Or, instanţa de apel nu a cercetat aceste aspecte şi nu a administrat niciun probatoriu pentru clarificarea apărărilor pârâtului, deşi acestea erau esenţiale în cauză, câtă vreme prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială a acesteia.

Prin omisiunea de a verifica problema centrală dedusă judecăţii, respectiv aceea a caracterului cert al prejudiciului invocat, premisă a acordării sumelor solicitate de reclamantă pe calea prezentei acţiuni, instanţa de apel a nesocotit atât drepturile procesuale ale pârâtului - dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi accesul la justiţie, conform art. 21 din Constituţie - cât şi obligaţia prevăzută de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de aflare a adevărului.

Pe de altă parte, reluând doar concluziile trunchiate ale raportului de expertiză întocmit în cauza penală, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., potrivit cu care administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, precum şi principiul nemijlocirii, reglementat de art. 16 C. proc. civ., în virtutea căruia instanţa are obligaţia de a cerceta în mod direct întregul material probator, ceea ce implică folosirea dovezilor judiciare.

Este adevărat că, prin derogare de la acest principiu, pot fi folosite în cadrul procesului şi mijloace de probă extrajudiciare, dar numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare, ipoteză care, în cauză, nu se verifică.

Dimpotrivă, circumstanţele concrete ale speţei impuneau instanţei să pună în discuţia părţilor efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească în mod neechivoc valoarea sumelor de bani ridicate de defuncta C. din conturile bancare ale societăţii, în perioada 01.01.2012 - 31.12.2013, şi modalitatea în care acestea au fost întrebuinţate, valoarea sumelor virate în conturile altor societăţi comerciale, titlul cu care acestea au fost virate, respectiv, operaţiunile comerciale care le-au generat şi documentele justificative care au fost întocmite, precum şi dacă au existat şi alte sume de bani ridicate de defunctă, pentru care nu au fost întocmite documente justificative sau care nu au avut la bază operaţiuni reale, întrucât numai în acest mod putea fi stabilit prejudiciul cert cauzat reclamantei şi, totodată, puteau fi verificate apărările pârâtului, în condiţii de egalitate a părţilor în proces.

Or, câtă vreme în cauză nu au fost administrate probe care puteau confirma sau invalida apărările formulate de pârât, nefiind efectuat nici măcar inventarul pe care însuşi expertul l-a indicat ca fiind necesar pentru stabilirea prejudiciului, Înalta Curte constată că deciziei instanţei de apel îi lipseşte fundamentul necesar unei evaluări - în recurs - a modului în care au fost aplicate dispoziţiile art. 1357 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, insuficienta cercetare a fondului cauzei şi imposibilitatea administrării în recurs de noi probe, în considerarea dispoziţiilor art. 492 C. proc. civ., impunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează a completa probatoriul, sens în care va dispune, în măsura în care acest lucru mai este posibil la acest moment, inventarierea patrimoniului societăţii reclamante, conform menţiunilor din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în dosarul penal nr. x/2014, precum şi efectuarea unei expertize contabile şi administrarea oricăror alte probe apreciate ca utile în stabilirea caracterului cert şi a întinderii prejudiciului, urmând a avea în vedere şi cererile concrete formulate de pârât în acest sens, atât în recurs, cât şi în faţa instanţelor de fond, precum şi eventualele propuneri formulate de reclamantă, întinderea şi conţinutul concret al probatoriului ce va fi administrat urmând a fi stabilite după punerea în discuţie a tuturor acestor aspecte, cu respectarea principiului contradictorialităţii.

În consecinţă, în considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în vederea analizării cu prioritate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de toate argumentele de fapt şi de drept invocate de pârât în susţinerea acesteia.

În măsura în care excepţia va fi respinsă, instanţa va rejudeca fondul litigiului, sens în care va administra probele necesare şi utile determinării în concret a existenţei şi întinderii prejudiciului a cărui reparare se solicită, conform celor mai sus reţinute, urmând ca, în funcţie de rezultatul cercetărilor, să dispună cu privire la pretenţiile reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 228/A din 15 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 noiembrie 2023.