Admissibility of civil action for declaration of prescription of tax debt right to forced execution in absence of ongoing enforcement proceedings

Şedinţa publică din data de 07 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26.04.2021 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGRFP Cluj-Napoca, AJFP Cluj, a solicitat instanţei să constate că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea creanţelor pentru debitul restant stabilit în baza sentinţei civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, să se dispună ştergerea acestor datorii şi obligarea pârâtului la scăderea acestora din evidenţele fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

La data de 19.10.2021 reclamantul a extins şi precizat acţiunea şi împotriva pârâtei Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, solicitând instanţei să constate inexistenţa dreptului de a cere executarea silită a creanţelor, pentru debitul restant stabilit în baza sentinţei civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit art. 111 C. proc. civ., să se dispună ştergerea acestor datorii, încetarea măsurilor de realizare şi scăderea acestora din evidenţa creanţelor fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

La data de 17.03.2022 reclamantul a precizat din nou acţiunea, solicitând instanţei să constate inexistenţa dreptului de a cere executarea silită a creanţelor, pentru debitul restant stabilit în baza sentinţei civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit art. 111 C. proc. civ., să se dispună ştergerea acestor datorii, încetarea măsurilor de realizare şi scăderea acestora din evidenţa creanţelor fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 327 din 10.06.2022 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. x/2021, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi, în consecinţă:

S-a constatat inexistenţa dreptului de a cere executarea silită pentru debitul restant stabilit în baza sentinţei civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

S-a dispus ştergerea acestei datorii şi obligarea pârâtei la scăderea acesteia din evidenţele fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală.

S-a respins acţiunea faţă de pârâţii lipsiţi de calitate procesuală pasivă: Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

Împotriva sentinţei civile nr. 327 din 10 iunie 2022 şi încheierii civile din 28.10.2022, a formulat apel pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 47/A/2023 din 16 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosar nr. x/2021, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei civile nr. 327 din 10.06.2022 şi a încheierii civile din 28.10.2022 ale Tribunalului Cluj, pronunţate în dosar nr. x/2021, care au fost menţinute.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 47/A/2023 din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 10 mai 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recursul este scutit de plata taxei de timbru.

I.5. Motivele de recurs:

Indicând drept motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material, în subsidiar ca fiind inadmisibilă, în terţiar ca fiind neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, fiind încălcate dipoziţiile art. 218 Codul de procedură fiscală, art. 35 C. proc. civ., art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

De asemenea, a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe şi cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, în mod nelegal a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a Tribunalului Cluj, invocate prin întâmpinare.

Instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. şi a reţinut că, în cursul executării silite anterior demarate împotriva debitorului, acesta nu avea interesul să solicite constatarea prescripţiei dreptului de a cerere executarea silită, întrucât cererea fusese formulată în termen, iar actele au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale.

În opinia instanţei de apel răspunsul nefavorabil al organului fiscal la cererea formulată de reclamant pe cale administrativă, prin care a solicitat să-i fie scăzut din evidenţe debitul, nu reprezintă unul din actele care pot fi atacate potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu o acţiune în contencios administrativ.

Recurenta-pârâtă a înţeles să critice constatările instanţei de apel pe motiv că dispoziţiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ. instituie principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare faţă de cererea în realizare a dreptului, respectiv o acţiune în constatare întemeiată pe aceste dispoziţii legale este admisibilă numai dacă partea nu poate cerere realizarea dreptului său.

Or, în cauza de faţă intimatul-reclamant putea solicita însăşi realizarea dreptului pe calea contestaţiei împotriva actelor emise de AJFP Cluj, contestaţie formulată în condiţiile Codului de procedură fiscală ori pe calea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, având în vedere cererea înregistrată de reclamant la AJFP Cluj cu nr. x/27.01.2021 şi răspunsul formulat de AJFP Cluj la această solicitare prin adresa nr. x/R/27.01.2021. Având în vedere faptul că reclamantul nu se afla în procedura de executare silită la data înregistrării cererii de chemare în judecată, acesta fiind declarat insolvabil prin procesul-verbal de insolvabilitate nr. x/29.06.2015, nu avea posibilitatea legală de a invoca excepţia prescripţiei dreptului organului de executare de a executa silit creanţa în cadrul unei contestaţii la executare, însă în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 putea sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru refuzul de efectuare a unor operaţiuni, în speţă ştergerea datoriei de 1.140.635 RON şi scăderea acesteia din evidenţele fiscale.

Prin urmare, în speţă deveneau incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar competenţa de soluţionare a cauzei aparţinea secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Cluj, iar nu secţiei civile.

Instanţa avea obligaţia să respingă ca inadmisibilă acţiunea, întrucât exista o cale de realizare admisibilă, respectiv formularea unei acţiuni în contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004.

A mai susţinut că prerogativa de constatare şi scădere din evidenţele fiscale este atribuită de legiuitor organului fiscal care, conform dispoziţiilor art. 218 Codul de procedură fiscală, atunci când constată că s-a împlinit termenul de prescripţie, procedează la scăderea creanţelor din evidenţa fiscală, neexistând obligaţia de a comunica debitorului îndeplinirea acestor operaţiuni, ori efectuarea acestor operaţiuni la cerere.

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat prin hotărârea pronunţată şi dispoziţiile art. 218 Codul de procedură fiscală. Instanţa nu a justificat temeiul legal în baza căruia este obligat organul fiscal să constate prescripţia la cererea debitorului şi scăderea acesteia din evidenţe tot la cerere, în condiţiile în care nu exista pe rol vreo măsură de executare silită a creanţei. Au fost îmbrăţişate susţinerile intimatului-reclamant, statuând că termenul de prescripţie a început să curgă la 01 ianuarie 2013 şi cei cinci ani în care reclamantul putea fi executat silit sau împlinit în data de 01.01.2018, astfel că pentru acest debit s-a împlinit termenul de prescripţie. Prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită, iar organul fiscal trebuie să procedeze la încetarea măsurilor de realizare şi la scoaterea acestora din evidenţe. Nu a precizat despre ce măsuri de executare face vorbire, întrucât nu se afla nicio măsură de realizare pe rol. În consecinţă, aceste afirmaţii nu au la bază niciun fel de probe.

I.6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, intimatul-reclamant a învederat că partea adversă a reiterat aceleaşi motive ca cele expuse în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel, respectiv că reclamantul ar fi avut posibilitatea să solicite însăşi realizarea dreptului.

Deşi nici prin cererea de recurs recurenta-pârâtă nu a precizat care ar fi actele emise de AJFP Cluj împotriva cărora intimatul-reclamant ar fi putut formula contestaţie în condiţiile Codului de procedură fiscală, acesta apreciază că acţiunea la care face referire recurenta-pârâtă reprezintă contestaţia la executare reglementată de art. 172 şi urm. din O.G. nr. 92/2003 şi de art. 260 şi urm. din Legea nr. 207/2015.

Cu toate acestea, recurenta-pârâtă se contrazice atunci când afirmă că reclamantul nu se afla în procedura de executare silită şi nu avea posibilitatea de a invoca excepţia prescripţiei dreptului organului de executare de a executa silit creanţa în cadrul unei contestaţii la executare.

S-a mai susţinut că răspunsul formulat de către AJFP Cluj prin adresa nr. CJG-DEF 4811/R/27.01.2021 nu a fost dat în soluţionarea unei plângeri prealabile formulate de reclamant, astfel că urmează a fi respinse susţinerile părţii adverse potrivit cărora reclamantul ar fi avut posibilitatea să se adreseze instanţei de contencios administrativ în realizarea dreptului său în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Această adresă nu reprezintă nici act administrativ şi nici nu este asimilată acestuia, astfel că nu poate fi cenzurată pe calea unei acţiuni în anulare dată în competenţa instanţei de contencios administrativ.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că obiectul cauzei constă într-o cerere în constatarea prescripţiei dreptului pârâtei de a obţine executarea silită a reclamantului, iar nu într-o cerere întemeiată pe Legea nr. 554/2004, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale a acesteia prin încheierea de şedinţă din 27 mai 2022.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a susţinut că în mod legal instanţa de apel a apreciat că cererea de constatare a dreptului de a cere executarea silită poate fi formulată doar în cadrul acţiunii în constatare, întrucât prescripţia dreptului de a cerere executarea silită nu este legată de un act de executare, ci de trecerea unui termen de 5 ani de la data la care creanţa certă, lichidă şi exigibilă putea fi executată.

Faptul că este admisibilă o acţiune în constatarea prescripţiei dreptului de a cerere executarea silită şi în cazul în care nu există o executare silită în derulare, rezultă şi din considerentele deciziei nr. 857/2019 a Curţii Constituţionale.

Intimatul-reclamant a mai susţinut că partea adversă a omis faptul că exercitarea căii de atac a contestaţiei la executare este condiţionată de existenţa unei executări în curs de desfăşurare. Or, aşa cum chiar recurenta-pârâtă a recunoscut, intimatul-reclamant nu a fost supus unei astfel de proceduri.

De asemenea, a învederat că nu putea formula o acţiune în contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu există o plângere prealabilă respinsă sau un act administrativ (veritabil sau asimilat) care să poată face obiectul unei acţiuni în anulare potrivit Legii contenciosului administrativ.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, temeiul juridic al cererii a fost pus în discuţia părţilor la termenul de judecată din 27 mai 2022, reprezentantul convenţional al reclamantului învederând instanţei de fond că cererea nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, ci are ca obiect constatarea intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a unei creanţe fiscale.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat prin raportare la prerogativa de constatare şi scădere din evidenţele fiscale, în sensul că este atributul exclusiv al organelor fiscale, intimatul-reclamant a învederat că nu pot fi primite susţinerile părţii adverse în sensul că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 218 Codul de procedură fiscală.

Instanţa de fond şi cea de apel au reţinut în mod corect că termenul de prescripţie a executării silite a început să curgă sub imperiul dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 131.

Totodată, unul din efectele împlinirii termenului de prescripţie este încetarea măsurilor de realizare şi scăderea sumelor din evidenţa creanţelor fiscale.

Instanţa de apel a constatat corect că potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripţie pentru acest debit a început să curgă de la 01 ianuarie 2013, acesta împlinindu-se la data de 01 ianuarie 2018. Potrivit art. 24 din acelaşi act normativ, prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale constituie unul din modurile de stingere a acestora.

Împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită duce la stingerea dreptului organelor fiscale de a obţine executarea silită prin mijloace procesuale şi obligaţia corelativă a debitorului de a se supune executării silite. Totodată, determină încetarea măsurilor de executare silită, dacă au fost iniţiate, iar în caz contrar, împiedică demararea executării silite.

S-a mai susţinut că de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1499/2012 a Tribunalului Specializat Cluj şi până în prezent, deşi au trecut mai bine de 10 ani, administraţia fiscală nu a întreprins niciun demers pentru recuperarea debitului şi, deşi la acest moment nu mai poate fi vorba despre efectuarea vreunui astfel de demers în mod legal, reclamantul nu poate fi obligat să aştepte ca administraţia fiscală, din oficiu, să constate împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţei fiscale, în contextul inexistenţei unei proceduri de executare silită şi să procedeze la scăderea creanţei din evidenţa sa potrivit art. 218 alin. (1) din Legea nr. 207/2015.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, singura cale prin care intimatul-reclamant poate obţine stabilirea în mod clar a situaţiei juridice deduse judecăţii este aceea care formează obiectul prezentei cauze.

I.7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 26 aprilie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 29 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 07 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul acţiunii precizate deduse judecăţii şi asupra căruia au statuat instanţele de fond îl constituie constatarea inexistenţei dreptului pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj de a cere executarea silită pentru debitul stabilit prin sentinţa civilă nr. 1499/21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit art. 111 C. proc. civ., ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului de a cerere executare silită, ştergerea acestor datorii, încetarea măsurilor de realizare şi scăderea acestora din evidenţa creanţelor fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată precizată, a constatat inexistenţa dreptului de a cere executarea silită pentru debitul restant stabilit în baza sentinţei civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, a dispus ştergerea acestei datorii şi obligarea pârâtei la scăderea acesteia din evidenţele fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, şi a respins acţiunea faţă de pârâţii lipsiţi de calitate procesuală pasivă: Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

Prin decizia recurată, prima instanţă de control judiciar a validat soluţia instanţei de fond, respingând ca nefondat apelul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei civile nr. 327 din 10.06.2022 şi a încheierii civile din 28.10.2022 ale Tribunalului Cluj, pronunţate în dosar nr. x/2021, pe care le-a menţinut.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a criticat decizia Curţii de Apel Cluj pe motiv că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, precum şi pe motiv că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe), recurenta-pârâtă a susţinut că reclamantul avea posibilitatea să se adreseze instanţei de contencios administrativ pentru realizarea dreptului său, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pricina fiind astfel de competenţa secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Cluj, iar nu de competenţa secţiei civile.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că intimatul-reclamant avea posibilitatea de a formula o contestaţie împotriva actelor emise de AJFP Cluj, contestaţie formulată în condiţiile Codului de procedură fiscală ori o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ având în vedere cererea înregistrată de reclamant la AJFP Cluj cu nr. x/27.01.2021 şi răspunsul formulat de AJFP Cluj la această solicitare prin adresa nr. x/R/27.01.2021.

În aceste coordonate, Înalta Curte observă că aserţiunile recurentei-pârâte, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu pot fi primite.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat cu privire la statuarea motivată a instanţei de apel referitoare la excepţia necompetenţei materiale, indiferent dacă a fost admisă sau respinsă critica formulată în apel.

Totodată, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii. Nu toate actele unilaterale ale autorităţilor publice sunt acte administrative, ci numai acelea care îndeplinesc în mod cumulativ aceste condiţii.

Înalta Curte notează că prin adresa nr. x/R/27.01.2021, recurenta-pârâtă i-a comunicat intimatului-reclamant că figurează în situaţia analitică - debite plăţi solduri cu creanţe de recuperat în cuantum de 1.140.635 RON, cu scadenţă la 31.03.2012.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, acest răspuns - adresa nr. x/R/27.01.2021 - nu reprezintă un act administrativ individual şi nici un răspuns la o plângere prealabilă, întrucât intimatul-reclamant a formulat o simplă cerere, iar nu o plângere prealabilă.

Prin urmare, răspunsul dat prin adresa sus menţionată nu presupune naşterea unui raport juridic de drept administrativ, ci reprezintă doar un act de informare.

În raport de această situaţie, se constată că prin acţiunea promovată, reclamantul nu atacă un act administrativ, respectiv nu urmăreşte repararea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii unor acte administrative nelegale, ci pretinde doar să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a cerere executarea silită pentru debitul restant stabilit în baza sentinţei civile nr. 1499 din 21 martie 2012 a Tribunalului Specializat Cluj ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Prin urmare, în mod judicios, instanţa de apel a soluţionat critica legată de instanţa competentă, reţinând că apelanta-pârâtă a răspuns intimatului-reclamant la o simplă cerere, iar acest răspuns nu este un act administrativ individual şi nici răspuns la o plângere prealabilă, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de rejudecare şi respingere în tot a cererii de chemare în judecată ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 218 Codul de procedură fiscală, art. 35 C. proc. civ. şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa era obligată să respingă acţiunea ca inadmisibilă, întrucât exista o cale de realizare admisibilă, respectiv formularea unei acţiuni în contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, contrar afirmaţiilor instanţei de apel, poate fi atacat şi refuzul de efectuare a unei operaţiuni, în speţă ştergerea datoriei de 1.140.635 RON şi scăderea acesteia din evidenţele fiscale.

De asemenea, a mai susţinut faptul că, spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuţie de către instanţă care, în virtutea rolului activ, este obligată să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că deşi aceste critici au fost întemeiate doar pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se impun a fi analizate şi din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), întrucât prin intermediul lor se tinde la a se evidenţia o aplicare eronată în speţă a art. 35 C. proc. civ., aşadar a unei norme de procedură.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., cu denumirea marginală "Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept", "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."

Cererea în constatare, numită şi în recunoaşterea dreptului sau în confirmare, este aceea prin care reclamantul solicită constatarea existenţei unui drept al său ori inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

Pentru exercitarea acţiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi prin acţiune să nu urmărească contestarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. O particularitate importantă a acţiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului.

În speţă, verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanţa de apel a reţinut că răspunsul dat de recurenta-pârâtă prin adresa nr. x/R/27.01.2021 nu este unul din actele care pot fi atacate potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu o acţiune în contencios administrativ, întrucât s-a răspuns la o simplă cerere, răspuns care nu este act administrativ individual şi nici răspuns la plângerea prealabilă.

Or, aşa cum s-a reţinut şi cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., argumentele avute în vedere neimpunându-se a mai fi reluate, atât timp cât în cauză nu este vorba despre o plângere prealabilă respinsă şi nici despre un act administrativ individual sau un refuz de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative, ci doar despre un simplu act de informare cu privire la debitul cu care intimatul-reclamant figurează înregistrat în evidenţele recurentei-pârâte, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente, intimatul-reclamant neavând la îndemână formularea unei acţiuni în contencios administrativ.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită formulată de reclamant este admisibilă, respingând criticile pârâtei privind inadmisibilitatea acestei acţiuni.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel, că împotriva reclamantului debitor a fost demarată executarea silită, însă nu au fost efectuate acte de executare propriu-zise, demersurile încheindu-se cu întocmirea la 29.06.2015 a procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate. În urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt singurele demersuri făcute pentru realizarea creanţei, iar în prezent nu există o executare silită demarată împotriva reclamantului.

Or, aplicând consideraţiile de ordin teoretic, mai sus expuse, la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, situaţie de care prezenta instanţă de recurs este ţinută în mod obligatoriu, date fiind limitele controlului său jurisdicţional, Înalta Curte constată că, din moment ce procedura executării silite nu a fost demarată, reclamantul nu are la îndemână o cerere în realizarea dreptului său, aceasta fiind posibilă doar după declanşarea executării silite.

Executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept subiectiv, recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente, pe cel care nesocoteşte dreptul respectiv, să aducă la îndeplinire prestaţia specificată în titlu, asigurându-se astfel respectarea dreptului iniţial încălcat şi, totodată, restabilirea ordinii de drept.

Ori de câte ori obligaţia din titlul executoriu nu este executată de bunăvoie, creditorul va fi nevoit să declanşeze procedura de executare silită.

Împotriva modului de derulare a executării silite, cei nemulţumiţi au la îndemână mijlocul procedural al contestaţiei la executare prin intermediul căruia se poate obţine desfiinţarea măsurilor ilegale de urmărire silită.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că este corect raţionamentul instanţei de apel, în sensul că mijlocul procedural al contestaţiei la executare presupune în mod obligatoriu existenţa unei executări silite în desfăşurare şi, implicit, a unui act de executare nelegal emis, condiţii care, în speţa de faţă, nu sunt îndeplinite. Reclamantul nu urmăreşte anularea unui act de executare care să fie vătămător pentru el, ci solicită instanţei să constate că împotriva sa, pentru creanţa în litigiu, creditoarea nu mai poate formula acte de executare silită.

Or, acest drept nu ar putea fi realizat pe calea contestaţiei la executare, câtă vreme împotriva sa nu a fost declanşată, în prezent, procedura executării silite, creditorul, în speţă, recurenta-pârâtă, neiniţiind un astfel de demers judiciar în vederea recuperării creanţei al cărei titular era.

De altfel, cu privire la posibilitatea invocării prescripţiei executării silite, separat, pe calea unei acţiuni în constatare, în condiţiile art. 35 C. proc. civ., s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, relevante, în acest sens, fiind considerentele reţinute în cuprinsul deciziilor nr. 857/2019 (publicată în M.Of., Partea I nr. 329 din 23 aprilie 2020) şi nr. 264/2020 (publicată în M.Of., Partea I nr. 807 din 02 septembrie 2020), invocate, ca atare, şi de către instanţa de apel.

În raport de acestea şi având în vedere că în speţa pendinte nu există o procedură de executare silită în curs de desfăşurare pentru ca reclamantul să poată uza de mijlocul procedural al contestaţiei la executare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acţiunea în constatare formulată de reclamant este admisibilă.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei în sensul că, în baza rolului activ, instanţa era obligată să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 16 februarie 2023, când instanţa de apel a reţinut cauza în pronunţare, apărătorul ales al intimatului-reclamant a menţionat în mod clar că obiectul cauzei este o cerere în constatarea prescripţiei dreptului pârâtei de a obţine executarea silită a reclamantului, iar nu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces, or, în cauză, raportat la obiectul explicit al cererii de chemare în judecată, precizat atât în faţa primei instanţe, la termenul din 27 mai 2022, cât şi în faţa instanţei de apel, la termenul din 16 februarie 2023, instanţele de fond au soluţionat cauza exact în aceste limite, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu se impunea calificarea juridică a acţiunii câtă vreme reclamantul, beneficiind de asistenţă juridică calificată, a precizat clar obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi temeiul de drept al acestora.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi încălcat, prin hotărârea pronunţată, dispoziţiile art. 218 Codul de procedură fiscală.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel nu justifică temeiul legal în baza căruia este obligat organul fiscal să constate prescripţia la cererea debitorului şi să scadă din evidenţe creanţa, tot la cerere, în condiţiile în care, nu există vreo măsură de executare silită a creanţei pe rol.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, incident în cauză, faţă de momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie a executării silite, dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori.

În raport de aceste dispoziţii legale, se constată că organul administrativ-fiscal de executare silită, recurenta-pârâtă din cauză, avea obligaţia legală de a proceda din oficiu la scăderea datoriei din evidenţele fiscale la împlinirea termenului de prescripţie, independent de existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să dispună în acest sens.

În speţa pendinte, însă, nefiind în desfăşurare acte de executare, astfel cum au reţinut instanţele fondului şi cum însăşi recurenta-pârâtă recunoaşte chiar şi prin cererea de recurs, organul de executare nu a procedat la scăderea sumelor cu privire la care a intervenit prescripţia executării silite. Neîndeplinirea obligaţiei legale anterior menţionate a determinat formularea cererii de chemare în judecată, obiect al prezentului litigiu, iar admiterea acesteia a determinat şi măsura obligării pârâtei de a efectua cuvenitele menţiuni în evidenţele sale, respectiv de a proceda la scăderea debitului reclamantului din evidenţele fiscale.

Ca atare, atâta timp cât instanţele fondului au constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, iar legiuitorul a instituit în sarcina organului de executare o obligaţie legală de a proceda la scăderea din evidenţele fiscale a sumelor cu privire la care a intervenit prescripţia executării silite, recurenta-pârâtă neîndeplinindu-şi această obligaţie din oficiu, nu se poate concluziona că nu se justifică temeiul legal în baza căruia aceasta a fost obligată să constate prescripţia şi să procedeze la scăderea debitului din evidenţele sale la cererea debitorului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în reglementarea actuală, prescripţia are caracter de ordine privată, iar invocarea beneficiului prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită poate fi făcută numai de persoana interesată, în cazul de faţă intimatul-reclamant.

Faţă de aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile aduse de recurentă deciziei atacate nu justifică casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 47/A din 16 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 47/A din 16 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 noiembrie 2023.