Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1996/2023 AI generated

State liability for acts of a former head of state: absence of principal-agent relationship bars vicarious civil liability

Case Number Decizia nr. 1996/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower courts' rulings that the plaintiff's civil action was inadmissible due to the defendant's lack of passive procedural standing. The dispute concerned a claim for €100,000 in moral damages for injuries sustained during the 1989 Revolution, where the plaintiff sued the State (through the Finance Ministry) based on a criminal case dismissal regarding crimes committed by the former President. The Court held that the State could not be held liable under the civil code provision for vicarious liability (responding for the act of another as a principal), because the relationship between the state and the former President in a totalitarian regime did not constitute a subordination relationship of principal and agent, and the alleged illegal acts were not committed within the scope of delegated functions. Consequently, the Court rejected arguments that the State should be liable like a commercial entity or under newer statutes, affirming that such liability requires specific conditions of subordination and functional connection not present here, while noting that separate reparative legislation for revolutionaries already existed.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 221 C. civ, art. 224 alin. (1) C. civ, art. 36 C. proc. civ, art. 19 C. proc. pen; State liability for acts of a former head of state: absence of principal-agent relationship bars vicarious civil liability: The dispute concerned a claim for €100,000 in moral damages for injuries sustained during the 1989 Revolution, where the plaintiff sued the State (through the Finance Ministry) based on a criminal case dismissal regarding crimes committed by the former President. The Court held that the State could not be held liable under the civil code provision for vicarious liability (responding for the act of another as a principal), because the relationship between the state and the former President in a totalitarian regime did not constitute a subordination relationship of principal and agent, and the alleged illegal acts were not committed within the scope of delegated functions. Consequently, the Court rejected arguments that the State should be liable like a commercial entity or under newer statutes, affirming that such liability requires specific conditions of subordination and functional connection not present here, while noting that separate reparative legislation for revolutionaries already existed.

Keywords

AI generated
state liability head of State moral damages civil dispute delegated legislation liability of official administrator

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 C. proc. civ.

The procedural legal basis cited in the operative part for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 07 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 06 ianuarie 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu paratul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în cerere.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 2 din data de 07 ianuarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021 a Tribunalului Timiş, a fost respinsă excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul A..

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 107 din data de 13 aprilie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2/07.01.2022 pronunţate de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 03 iulie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 05 iulie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

La data de 02 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente cererii de recurs .

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.

După expunerea situaţiei de fapt şi a cursului procesului în primele faze procesuale, în motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, având în vedere faptul că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că motivarea instanţei de apel a constat, în esenţă, într-un singur paragraf, respectiv ultimul paragraf de la pagina 7 a hotărârii atacate.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Or, fostul preşedinte, B., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum a apreciat instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui).

Raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte. Acesta din urmă era cel care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept, fostul preşedinte având atribuţiile unui "conducător de vehicul".

Recurentul-reclamant a făcut şi o analogie cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele de conducere ale acesteia.

S-a mai precizat şi faptul că este greşită interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă, şi nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

De asemenea, a învederat că, inclusiv în noua reglementare, a fost adoptată răspunderea instituţiilor, autorităţilor sau statului pentru organele lor. În acest sens, recurentul-reclamant a indicat dispoziţiile art. 221 C. civ. şi art. 224 alin. (1) C. civ., dar şi dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. şi art. 19 C. proc. pen.

În consecinţă, contrar reţinerilor instanţei de apel, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 486-487 C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dovedirea cererii s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în tot a deciziei atacate.

A susţinut, în esenţă, că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte, întrucât B. nu a avut calitate de prepus al Statului Român, neacţionând la instrucţiunile şi ordinele statului, neexistând vreo dispoziţie sau vreo însărcinare din partea statului.

Nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte B.. Or, raportul de subordonare - de prepuşenie - reprezintă principala condiţie specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

Nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale fostul dictator comunist a fost condamnat.

Pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei următoarelor condiţii generale: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu precum şi existenţa vinovăţiei prepusului în săvârşirea faptei ilicite.

Alături de aceste condiţii generale trebuie îndeplinite şi două condiţii specifice, respectiv existenţa raportului de prepuşenie şi prepusul să fi săvârşit fapte în funcţiile ce i-au fost încredinţate, dovedirea existenţei acestor două condiţii căzând în sarcina victimei prejudiciului.

În consecinţă, a arătat că instanţa de fond şi cea de apel, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, au dat o dezlegare corectă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 06 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 04 septembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 07 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus - ceea ce ar atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este lipsită de fundament.

Astfel, potrivit acţiunii în despăgubiri pe care a promovat-o, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plătii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Demersul în instanţa civilă a fost determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal nr. x/2014, având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989, dosar în care formulase cerere de constituire de parte civilă, solicitând acordarea de daune morale şi materiale pentru suferinţa încercată de rănirea prin împuşcare.

Verificând cadrul procesual al învestirii, instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Astfel, din economia textului art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiţii speciale care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: 1. raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; 2. fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de prepus în legătură cu funcţiile ce i-au fost încredinţate de comitent.

Principalul argument invocat pentru angajarea acestei răspunderi îl constituie desfăşurarea unei activităţi sub îndrumarea, direcţia şi controlul altei persoane. Astfel, între făptuitor, respectiv prepusul care a săvârşit o faptă prejudiciabilă şi persoana responsabilă, comitentul, se stabileşte o relaţie specială, denumită raport de prepuşenie, în baza căruia este declanşat mecanismul răspunderii pentru prejudiciile care au fost produse în legătură cu funcţiile încredinţate.

Astfel, în baza acestui raport, comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul se obligă să le realizeze.

Elementul esenţial pentru definirea raportului de prepuşenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acţionat sub autoritatea şi în interesul comitentului, în beneficiul acestuia şi cu mijloacele furnizate de el.

În ceea ce priveşte fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, aceasta trebuie să fie săvârşită de prepus în legătură cu funcţia ce i s-a încredinţat. Pentru stabilirea legăturii între faptele săvârşite de prepus şi activitatea desfăşurată sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate atribuţiile care revin acestuia în mod curent, raportate la funcţiile care i-au fost încredinţate.

Or, s-a constatat, în mod corect, că aceste condiţii nu se verifică în raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia.

Fostul preşedinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Prin urmare, în speţă, în raporturile juridice dintre preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, astfel că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepuşenie din dreptul privat şi, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu funcţiile încredinţate.

Este nefondată şi nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant în sensul că motivarea instanţei a apel a constat, în esenţă, într-un singur paragraf, mai exact la pagina 7 a hotărârii atacate, unde s-a arătat "Or, în speţă, un asemenea raport de subordonare a fostului şef suprem al statului nu se verifică, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul, prin organismele sale de la acea vreme, avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Nu exista o atare prerogativă întrucât fostul preşedinte B. conducea toate autorităţile statului de sorginte comunistă şi se confunda cu acesta."

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că fostul preşedinte, B., nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, raportul fiind tocmai invers, Statul acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne şi internaţionale.

O astfel de susţinere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamant şi are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum îşi expune recurentul-reclamant argumentele atunci când pretinde că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte.

Raţionamentul reclamantului este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Totodată, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice pentru prejudiciile create, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia din 1989 pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte şi recurentul-reclamant) şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir, luptător pentru victoria Revoluţiei, luptător rănit, luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, asistenţă medicală şi medicamente acordate în mod gratuit, transport urban gratuit, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale anterior menţionate).

Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoştinţă, gratitudine şi pentru cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa şi care au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât şi material.

Acest context legislativ, la care face trimitere instanţa de apel, nu este unul indiferent, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Aşa cum s-a arătat, Statul şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate prin acţiunile represive ale forţelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluţiei, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiaşi răspunderi pe tărâm delictual, în absenţa condiţiilor specifice care vizează raportul dintre comitent şi prepus (relaţia de prepuşenie şi săvârşirea acţiunii ilicite în limitele funcţiei încredinţate).

Recurentul-reclamant a făcut, prin cererea de recurs, şi o analogie între răspunderea Statului şi cea a unei societăţi (comerciale) în legătură cu actele săvârşite de organele sale de conducere.

Însă, Înalta Curte nu poate reţine această analogie, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere ale unei persoane juridice sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 C. civ.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai invocat în cererea de recurs şi dispoziţiile art. 221 şi 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului.

Aceste dispoziţii legale au fost invocate formal, întrucât recurentul-reclamant nu a expus argumente care să justifice incidenţa lor. Totodată, acesta nu a avut în vedere faptul că aceste dispoziţii legale nu pot fi aplicate speţei pendinte întrucât, sunt norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite, iar potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 107 din 13 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 noiembrie 2023.