State's restitution overpayment recovery claim time-barred; appeal rejected.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 23.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 12.982.588 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 13.614.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.10.2010 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către expert evaluator S.C. A. S.R.L. şi valoarea de 631.412 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren extravilan situat în localitatea Arad şi localitatea Şagu, judeţul Arad, în suprafaţă de 35,71 ha, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

La data de 26.11.2021, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca fiind prescrisă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 07.02.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L. şi B., solicitând introducerea în cauză a acestora şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 336/14.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie invocată de S.C. A. S.R.L. şi B. prin notele scrise, a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanţie şi a obligat pârâta ANRP să plătească chematei în garanţie S.C. A. S.R.L. 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 830/31.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 290A din 28 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 830/31.05.2022, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi intimaţii A. S.R.L. şi B.; a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect cheltuieli de judecată formulată de intimata A. S.R.L.; a luat act că intimata B. şi-a rezervat dreptul de a cerere cheltuielile de judecată pe cale separată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 290A din 28 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 16 mai 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 18 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019) susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul şi/sau Ministerul Finanţelor îl puteau efectua asupra activităţii intimatei-pârâte, nu satisfac cerinţele normei materiale, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, având în vedere că eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generază, per se, un prejudiciu.

Aşadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, iar în lipsa acesteia nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte în intervalul de 3 ani considerat de instanţa de apel ca rezonabil, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Or, Ministerul Finanţelor nu avea şi nici nu are în structurile sale de control, personal specializat în activitatea de verificare, respectiv evaluare în această materie.

Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C. S.R.L.

În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenta unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Aşadar, până la momentul la care a fost înştiinţat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

În consecinţă, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea intimată, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Cu privire la aplicabilitatea în speţă a deciziei în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel are la bază o interpretare eronată a unor considerente ale acestei decizii, care se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza unor motive contradictorii, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a respins apelul fără a modifica sentinţa atacată, reţinând că momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune este cel care ar fi trebuit să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., precum şi toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 08 iunie 2023, chemata în garanţie A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în principal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nici recursul, dar nici apelul nu au fost formulate împotriva sa, ci exclusiv în contradictoriu cu ANRP; în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 12 iunie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că reclamantul nu a motivat temeinic cererea de recurs, precum şi că acesta a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

La data de 26 iunie 2023, chemata în garanţie B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se ia act că nu are calitate de parte în recurs, întrucât soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de chemare în garanţie a rămas definitivă prin neapelare; în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu a depus răspuns la întâmpinare.

Chemata în garanţie B. a depus la dosar răspuns la întâmpinările ANRP şi A. S.R.L..

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 23 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 29 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 07 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că în prezenta cale de atac, pentru termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2023, au fost citate şi A. S.R.L. şi B. în calitate de intimate-chemate în garanţie.

Or, prin sentinţa civilă nr. 336 din 14 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie invocată de S.C. A. S.R.L. şi B. şi a respins ca tardiv formulată această cerere. Nefiind atacată cu apel, această soluţie a rămas definitivă.

Prin urmare, cadrul procesual se rezumă la Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în calitate de recurent-reclamant, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în calitate de intimată-pârâtă.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate, se constată următoarele:

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al supraevaluării despăgubirilor, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului teren extravilan în suprafaţă de 35,71 ha situat în localitatea Arad şi localitatea Şagu, judeţul Arad, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 14945/FF/2010 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, ulterior, a fost emis titlul de conversie nr. 342/18.05.2011, în cuantum de 13.614.000 RON, reprezentând un număr de 23.331.620 acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de 0,5835 RON/acţiune, emis în favoarea doamnei B..

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2010, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este cel al supraevaluării despăgubirilor.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al criticii ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul interpretării eronate a unor considerente ale deciziei nr. 19/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, făcându-se abstracţie de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegată în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că "nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.02.2020, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acţioneze cu diligenţă pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Raţionamentul instanţei de apel cu privire la prescripţia extinctivă este, aşadar, în esenţă corect juridic, neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum, în acelaşi timp, este caracterizat de claritate şi coerenţă, fiind nefondată referirea recurentului-reclamant la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce priveşte caracterul contradictoriu al motivării hotărârii atacate relativ la dezlegarea dată chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de considerentele pe care se sprijină soluţia pronunţată de prima instanţă, validată în urma respingerii apelului, ca nefondat.

Chiar dacă în evaluarea începutului termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii, s-a pornit de la un alt moment decât cel reţinut de tribunal, raţionamentul instanţei de apel relevă aceeaşi concluzie la care a ajuns prima instanţă, aceea a prescrierii acţiunii promovate la data de 23 august 2021, care susţine soluţia dată, de respingere a apelului, ca nefondat.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin înlocuirea unora dintre considerentele sentinţei apelate, nu relevă existenţa unor motive contradictorii apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât ipoteza sancţionată de acest text de lege trebuie să vizeze chiar considerentele deciziei atacate cu recurs, nu cele existente în cuprinsul unei alte hotărâri pronunţate într-o etapă procesuală anterioară în soluţionarea aceluiaşi litigiu. Instanţa de apel era în drept să substituie motivarea primei instanţe cu propriile sale considerente, fără ca prin aceasta să aducă atingere normelor procedurale edictate în această materie (art. 479 C. proc. civ.).

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 290 A din 28 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 290 A din 28 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 noiembrie 2023.