Legitimatio pasiva of local authorities in adverse possession claims over ownerless or unidentified property under the Civil Code and Land Fund Law

Şedinţa publică din data de 07 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 22 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti - Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a solicitat a se constata că s-a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 180 mp, situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, a se constata că a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra clădirii în suprafaţă totală de 538,42 mp situată pe terenul de 180 mp a cărui uzucapare se solicită.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Bucureşti, apreciind că, în speţă, calitate procesual pasivă poate avea doar fostul proprietar al imobilului.

La termenul din data de 5 decembrie 2018, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat a se constata existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 180 mp situat în Bucureşti, str. x, fără carte funciară, şi clădire în suprafaţă totală de 38,42 mp edificată pe terenul în suprafaţă de 180 mp situat în Bucureşti şi obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primar General la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea litigiului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 185 din data de 6 martie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de către pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a constatat existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 178 mp situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul uzucapiunii, a omologat raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de către expertul B., în prezentul dosar, a constatat existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului clădire în suprafaţă utilă de 437,88 mp construit pe terenul situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul accesiunii artificiale imobiliare, a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii întocmit de ing. C., în prezentul dosar, a redus onorariul avocatului ales al reclamantei la un cuantum de 5.000 RON şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată însumând 5.000 RON onorariu avocat, 3.000 RON onorarii expert judiciar şi 5.000 RON taxă judiciară de timbru eşalonată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 198A din data de 17 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti - Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 185 din data de 6 martie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a obligat pe apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în suma de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat redus.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 198A din data de 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 22 noiembrie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs), care, prin rezoluţia din 22 noiembrie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-pârât datorează o taxă de timbru în cuantum de 3.605,37 RON; dovada achitării taxei de timbru se regăseşte la dosarul de recurs.

5. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se administra probe, respectiv înscrisuri, din care rezultă fără echivoc calitatea de proprietar nediligent, neglijent ulterior anului 1986 sau faptul că imobilul a fost un bun fără stăpân la momentul apariţiei Legii nr. 18/1991.

Recurentul-pârât a invocat drept temei al recursului motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 26 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum şi art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847, art. 1850, art. 1853 şi art. 1890 C. civ. de la 1864, în faţa instanţei de apel nefiind administrat un probatoriu adecvat în acest sens.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii pronunţate, faptul că, în virtutea textelor legale mai sus menţionate, unitatea administrativ teritorială (în speţă, Municipiul Bucureşti) este prezumată ca proprietar al tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, pe raza sa teritorială.

Cu privire la critica privind lipsa legitimării procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în prezentul litigiu, instanţa de apel a făcut referire la contractele de închiriere încheiate în perioada 22 noiembrie 1977 - 12 decembrie 1986 de către intimata-reclamantă (în calitate de titular al unui drept de administrare privind fondul de locuinţe de stat), precum şi la Decizia ICCJ nr. 24/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (reproducând integral paragrafele 86, 87, 88 şi 89) pentru a ajunge la concluzia că bunul imobil în litigiu (situat în Bucureşti, str. x colţ cu Calea x, sector 1) ar fi trecut în exerciţiul unităţii administrativ teritoriale începând cu anul 1977 (fără însă a rezulta o transmitere juridică a dreptului de proprietate) pentru perioada ulterioară anului 1977 dreptul de proprietate putându-se dobândi prin uzucapiune (potrivit art. 1837 C. civ.).

Din analiza punctuală a considerentelor hotărârii instanţei de apel (în principal pag. 11-12-13-15-16) rezultă aspectul incontestabil al aplicării greşite în cauză a normelor de drept material menţionate anterior, întrucât, dacă în perioada 1977 - 1986 imobilul în litigiu apare ca făcând parte din fondul locativ de stat şi intimata exercită un drept de administrare (aşa cum rezultă din conţinutul contractelor de închiriere), iar, la acel moment, Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti (până în decembrie 1989) nu avea niciun raport juridic (drept de administrare sau un altfel de drept), atunci, cu atât mai mult după 1 ianuarie 1990, precum şi după apariţia Legii nr. 18/1991, nu putea prelua imobilul în cauză ca bun fără stăpân şi nici nu putea dobândi calitatea de proprietar nediligent, neglijent (cum greşit reţine instanţa de apel).

Chiar dacă, teoretic, se poate discuta despre o eventuală intervertire a precarităţii în posesie utilă după 1 ianuarie 1990, acest lucru nu înseamnă că în speţă sunt incidente sau aplicabile textele menţionate anterior (din C. civ. de la 1864, din Legea nr. 18/1991 şi din Legea nr. 213/1998), în niciun moment imobilul în litigiu nefigurând ca bun fără stăpân (sau ca succesiune vacantă); menţionarea în speţă a art. 477, art. 646 şi art. 680 C. civ., precum şi a art. 26 alin. (1) şi a art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 este eronată (normele de drept material respective fiind aplicate în mod greşit în cauză).

Atât timp cât este vorba despre un imobil care a făcut la un moment dat obiectul unor contracte de închiriere (intimata-reclamantă exercitând un drept de administrare la acel moment, respectiv în perioada 1977 - 1986) nu se poate discuta despre un bun fără stăpân, cu privire la care unitatea administrativ-teritorială (Municipiul Bucureşti) să fie prezumată ca proprietar nediligent, neglijent şi, astfel, să fie soluţionată prin admiterea cererii reclamantei de constatare a dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de 30 de ani.

În opinia recurentului-pârât, în cauză nu a fost administrat un probatoriu adecvat în faţa instanţei de apel, care să stabilească fără echivoc dacă, ulterior anului 1986 şi până la apariţia Legii nr. 18/1991, imobilul în litigiu a fost sau nu un bun fără stăpân sau dacă Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti (în perioada 1986 - 1989) şi, ulterior, Municipiul Bucureşti (după 1 ianuarie 1990) a exercitat un drept de administrare sau de altă natură, pentru a se justifica efectiv legitimarea sa procesuală pasivă în cauză (calitatea de proprietar nediligent, neglijent din 1986 până în prezent, sau din 1990 până în prezent), normele de drept material avute în vedere de către instanţa de apel fiind aplicate în mod eronat în cauză, iar probatoriul administrat fiind insuficient şi nerelevant.

Ca atare, a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi a solicitat anularea recursului.

Totodată, a invocat excepţia lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, intimata-reclamantă a susţinut că recursul este numai formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în cuprinsul său nu se regăsesc critici de nelegalitate, ci este combătută starea de fapt a cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, intimata-reclamantă a susţinut că recurentul-pârât nu justifică niciun folos practic pentru a formula recursul, întrucât indiferent dacă calea de atac este admisă sau respinsă, nu poate fi identificat niciun folos sau vreo miză pentru Municipiul Bucureşti.

Singura modalitate prin care reclamanta îşi putea valorifica drepturile a fost aceea de a promova prezentul litigiu în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială pe a cărei rază se află situat imobilul.

În concluzie a solicitat respingerea recursului formulat ca fiind lipsit de interes.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-reclamantă a apreciat că, în cazul în care se va trece peste cele două excepţii, se impune respingerea acestuia ca nefondat.

S-a susţinut că recurentul-pârât nu a formulat nici în recurs critici cu privire la soluţia dată capătului de cerere care vizează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcţiei din str. x edificate în 1998, care a extins clădirea iniţială, capăt de cerere care a fost admis de instanţa de fond şi cu privire la care instanţa de apel a reţinut că apelantul nu l-a criticat.

Referitor la probatoriul administrat în faţa instanţei de apel în legătură cu legitimarea procesuală pasivă a recurentului, s-a susţinut că acesta din urmă a solicitat în mod formal în apel proba cu înscrisuri, probă în cadrul căreia nu a depus niciun înscris. De asemenea, pe tot parcursul desfăşurării procesului în apel, recurentul nu a formulat nicio altă cerere de probatoriu şi nici nu a indicat ce probă ar putea fi adecvată şi de natură a susţine faptul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Nici în recurs recurentul-pârât nu a depus la dosar vreun înscris, solicitarea sa fiind formulată în aceeaşi manieră generală, formală, ipotetică şi lipsită de acurateţe.

Or, în apel a fost administrat un amplu probatoriu, ce a fost dispus din oficiu de către instanţă, astfel că la dosar au fost depuse relaţii privind situaţia juridică a imobilului, istoricul de rol fiscal şi actele care au compus dosarul fiscal, procesul-verbal nr. x/1943, actele care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. x/08.07.1998, precum şi actele de înfiinţare/modificare a Asociaţiei Nevăzătorilor din României. Urmare acestui probatoriu analizat în detaliu şi coroborat cu cel administrat în faţa instanţei de fond, instanţa de apel în mod temeinic şi legal a respins apelul Municipiului Bucureşti.

În legătură cu aspectul calităţii procesuale pasive a recurentului instanţa de apel a evocat decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Scopul cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu a fost acela de a demonstra calitatea de proprietar nediligent sau neglijent a recurentului cu privire la imobilul în discuţie, ci acela ca instanţa să constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra respectivului imobil prin efectul uzucapiunii, iar faţă de situaţia concretă, analizată exhaustiv de către instanţele de fond şi de apel, singura posibilitate de valorificare a acestui drept a fost promovarea prezentei acţiuni în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială pe a cărei rază se află situat imobilul.

În consecinţă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

7. Răspunsul la întâmpinare

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 198A din data de 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data 07 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, prin aceeaşi încheiere, mai sus amintită, Înalta Curte a reţinut că aceasta este incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, aspect care nu se verifică în speţa de faţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, Înalta Curte constată următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

Folosirea căilor de atac reprezintă o facultate recunoscută de lege părţilor aflate în proces, de care acestea pot sau nu uza, şi constituie o formă de manifestare a principiului disponibilităţii.

Regula instituită prin dispoziţiile art. 458 C. proc. civ. este aceea potrivit căreia căile de atac pot fi exercitate doar de părţile litigante care justifică un interes. Această soluţie este firească, întrucât cadrul procesual se stabileşte în faţa primei instanţe, iar judecata în căile de atac nu se poate desfăşura decât în limitele aceluiaşi cadru procesual.

Aşadar, exercitarea căii de atac este subordonată condiţiei interesului, după cum rezultă deopotrivă din art. 33 şi art. 458 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că partea care atacă hotărârea a căzut, în tot sau în parte, în pretenţii, iar scopul demersului său procesual, care configurează interesul urmărit, constă în înlăturarea, în tot sau în parte, a respectivei căderi în pretenţii.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţinee că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a respins apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, validând astfel soluţia primei instanţe, respectiv aceea de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât şi de admitere în parte a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă şi constatare a existenţei dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 178 mp situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul uzucapiunii, precum şi a existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului clădire în suprafaţă utilă de 437,88 mp, construit pe terenul situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul accesiunii artificiale imobiliare.

Având în vedere modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a acţiunii având ca obiect uzucapiune, Înalta Curte constată că recurentul-pârât justifică un interes în promovarea căii de atac, având în vedere că este chiar partea care a pierdut procesul şi care apreciază că drepturile sale au fost lezate.

De asemenea, prin criticile din cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât îşi justifică interesul legitim, direct, personal şi actual în exercitarea controlului de nelegalitate care să conducă la reformarea soluţiei recurate şi prin care urmăreşte realizarea unui drept ocrotit de lege.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită condiţia interesului în privinţa formulării căii de atac a recursului, motiv pentru care va respinge excepţia lipsei de interes în promovarea căii de atac invocată de intimata-reclamantă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamanţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În esenţă, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 180 mp, situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, precum şi a se constata că a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra clădirii în suprafaţă totală de 538,42 mp situată pe terenul de 180 mp a cărui uzucapare se solicită.

Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a constatat existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 178 mp situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul uzucapiunii, a omologat raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de către expertul B., în prezentul dosar, a constatat existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului clădire în suprafaţă utilă de 437,88 mp, construit pe terenul situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x, fără carte funciară dobândit prin intermediul accesiunii artificiale imobiliare, a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii întocmit de ing. C., în prezentul dosar, a redus onorariul avocatului ales al reclamantei la un cuantum de 5000 RON şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată însumând 5000 RON onorariu avocat, 3000 RON onorarii expert judiciar şi 5000 RON taxă judiciară de timbru eşalonată.

Instanţa de fond a concluzionat că există o posesie utilă pe o perioadă de 30 de ani în favoarea reclamantei, având în vedere că reclamanta deţine posesia terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 180 mp, începând cu anul 1968, că începând cu data de 22 noiembrie 1977 reclamanta a început să închirieze imobilul, că în cadrul contractelor de închiriere încheiate de reclamantă în perioada 22 noiembrie 1977 - 12 decembrie 1986 Municipiul Bucureşti deţine calitatea de titular al unui drept de administrare privind fondul de locuinţe proprietate de stat şi ca atare titular al dreptului de proprietate era Statul Român (în temeiul art. 652 C. civ.), iar reclamanta deţine imobilul în calitate de detentor precar, titular al unui drept de administrare, că, deşi primul document din care rezultă starea de proprietate a reclamantei este întocmit la data de 01 octombrie 1992, sub forma unui contract de închiriere, în cauză este vorba de o situaţie de intervertire a precarităţii în care detentorul îşi exprima public intenţia de a poseda calitatea de proprietar, că reclamanta a intenţionat a se comporta şi în ceea ce priveşte animus în calitate de proprietar, având în vedere stăpânirea exercitată pe o perioadă mai mare de 30 ani, începând cu anul 1976, dar şi cu preluarea calităţii de proprietar începând cu anul 1992, că a intervenit accesiunea artificială imobiliară, în cauză fiind depusă autorizaţia de construire nr. x din 08 iulie 1998 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti în vederea extinderii, reparării şi modernizării pentru imobilul P+2, constatându-se astfel îndeplinite condiţiile stabilite prin decizia RIL nr. 13/2019.

În apel, soluţia a fost menţinută, instanţa reţinând, în concret, că din probele administrate nu au rezultat vicii ale posesiei, că reclamanta stăpâneşte imobilul de mai mult de 30 de ani, începând cu anul 1976, comportându-se ca un adevărat proprietar în toată această perioadă, percepţia publică în privinţa imobilului stăpânit fiind aceea de proprietar în persoana reclamantei, că posesia reclamantei nu a fost afectată de viciul precarităţii, având în vedere considerentele deciziei RIL nr. 4/2006.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că şi în situaţia în care s-ar avea în vedere ipoteza întreruperii naturale a prescripţiei începând cu anul 1977, reglementată de art. 1867 din C. civ. de la 1864, efectele au încetat la data de 1.01.1990, prescripţia achizitivă fiind împlinită la data de 1.01.2020, iar în condiţiile în care nu s-a probat o preluare în proprietatea statului care să facă obiectul legilor speciale de reparaţie, rezultă că singurul remediu procesual al reclamantei rămâne acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, neavând la îndemnă acţiunea în realizare de vreme ce reclamanta s-a aflat în posesia neîntreruptă asupra bunului.

A mai apreciat instanţa de apel că şi în ipoteza reţinerii formale a existenţei viciului precarităţii posesiei exercitate de reclamantă anterior anului 1990, de la acest moment, al intervertirii precarităţii în posesie utilă, au trecut 30 ani de posesie neîntreruptă.

Declarând recurs împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul a susţinut, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 26 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum şi art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847, art. 1850, art. 1853 şi art. 1890 C. civ. de la 1864.

Prin criticile formulate, recurentul-pârât a supus controlului de legalitate modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra calităţii sale procesuale pasive în cauza având ca obiect uzucapiunea de lungă durată cu referire la imobilul în litigiu, despre care afirmă că nu a figurat ca bun fără stăpân, astfel încât Municipiul Bucureşti să poată fi prezumat proprietar nediligent, cu atât mai mult cu cât acest imobil a făcut, la un moment dat, obiectul unor contracte de închiriere, precum şi că în faţa instanţei de apel nu a fost administrat un probatoriu adecvat care să stabilească fără echivoc dacă, ulterior anului 1986 şi până la apariţia Legii nr. 18/1991, imobilul în litigiu a fost sau nu un bun fără stăpân sau dacă pârâtul a exercitat un drept de administrare sau de altă natură.

Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că deşi recursul a fost întemeiat doar pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate de recurentul-pârât care, în esenţă, a susţinut greşita apreciere asupra legitimării sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greşite a prevederilor art. 26 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, ale art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi ale C. civ. de la 1864 (cu referire la art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847, art. 1850, art. 1853 şi art. 1890), acesta se impune a fi analizat şi din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), întrucât este necesară verificarea premisei, şi anume, stabilirea raportului juridic litigios şi identificarea corectă a subiectelor acestuia.

Astfel, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, fiind vorba despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existenţa însăşi a acestuia.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Aşadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

În speţa pendinte, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond şi care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reţine că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune având ca obiect uzucapiunea de lungă durată (de 30 de ani), formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, cu privire la un teren suprafaţă de 180 mp, situat în Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x; prin aceeaşi acţiune reclamanta a solicitat şi a se constata că a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra clădirii în suprafaţă totală de 538,42 mp situată pe terenul de 180 mp a cărui uzucapare a solicitat-o. Cu privire la acest din urmă capăt de cerere nu au fost formulate critici nici în apel şi nici în recurs, astfel că nu va fi avut în vedere de instanţa de recurs.

Pentru a opera uzucapiunea, este necesară îndeplinirea condiţiilor ce rezultă din dispoziţiile art. 1847 şi din cele ale art. 1890 din C. civ. din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (care trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar) şi la durata de 30 de ani a posesiei exercitate.

Din interpretarea acestor norme de drept material rezultă că, în plan procedural, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces, acţiunea în uzucapiune trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, faţă de proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Ca urmare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care îşi dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acţiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului.

Însă, atunci când nu este posibilă identificarea fostului proprietar ori a altor persoane interesate în constatarea uzucapiunii sau atunci când fostul proprietar a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţii administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

În cauza de faţă, situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond, pe baza unui amplu material probator administrat în cauză, şi de care instanţa de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional, relevă că la data de 14 mai 1958 a fost înscrisă pe numele D.. nuda proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. x, colţ cu Calea x 208, stare de fapt confirmată şi ulterior, în anul 1967, iar ca urmare a decesului uzufructuarei E. a rămas proprietar de fapt şi de drept D., aceeaşi fiind situaţia juridică a imobilului şi în anul 1968. O asemenea situaţie juridică a continuat până în anul 1977, când în contractele de închiriere încheiate cu privire la imobil reclamanta figurează ca titular al unui drept de administrare al fondului locativ de stat, iar nu ca proprietar.

Probele administrate cu privire la situaţia juridică a imobilului nu au condus la identificarea unor terţe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios.

Raportat la aceste aspecte de fapt, ce nu pot face obiect de analiză în recurs şi, deci, nu pot fi reapreciate şi schimbate, Înalta Curte reţine că în mod corect a concluzionat instanţa de apel asupra apartenenţei terenului în discuţie la domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

Astfel, în mod legal, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe ("în mod corect a reţinut prima instanţă că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres că entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moştenitori, este unitatea administrativ-teritorială, precum şi cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ - teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială.") şi a reţinut, în sprijinul raţionamentului instanţei de fond, statuările cu valoare de principiu din decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, se consideră că nemişcătorul aparţine domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, din raza imobilului, aceasta din urmă având calitate procesuală pasivă.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţele fondului au făcut o corectă interpretare corelată a dispoziţiilor art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cu care "Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", art. 646 din C. civ. din 1864 ("Bunurile fără stăpân sunt ale statului"), art. 680 din acelaşi Cod ("În lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului"), cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 4 ("Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată").

Întrucât, în cauză, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect s-a reţinut prezumţia (prevăzută de lege) că imobilul se regăseşte în patrimoniul pârâtului, situaţie faţă de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor reţinute de instanţa de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, referitoare la caracterul potenţial de bun fără stăpân al terenului în litigiu.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi ignorată împrejurarea că în perioada 1977-1990, reclamanta a încheiat acte de transmitere a folosinţei bunului în calitate de administrator al fondului locativ de stat, această împrejurare relevând faptul că dreptul de proprietate asupra bunului imobil aflat în patrimoniul acesteia, din perspectiva atributului de dispoziţie, a trecut în exerciţiul unităţii administrativ-teritoriale începând cu anul 1977, fără a rezulta o transmitere juridică a dreptului de proprietate.

Cum, în evidenţele oficiale ale recurentului-pârât, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului Bucureşti şi există prezumţia că face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

În sens contrar, s-ar putea ajunge, în situaţiile particulare ale inexistenţei unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemişcătorului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al terenului, la respingerea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripţiei achizitive, deşi sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ - teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanţilor din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situaţia în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut existenţa unui drept protejat de Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situaţii de fapt cu mare persistenţă în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din Decizia nr. 24/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile şi cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, bunul poate fi considerat fără stăpân şi că aparţine statului (în sens generic), fără a se impune şi constatarea respectivei situaţii printr-un act emis de o autoritate în acest sens, dispoziţiile art. 646 şi 680 din C. civ. de la 1864 fiind corect aplicate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia nr. 198A din 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.

Ca parte căzută în pretenţii, recurentul-pârât datorează intimatei-reclamante cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a solicitat suma de 8330 RON cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii depuse la dosar.

Astfel, reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul, în sensul textului legal menţionat, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8333 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, potrivit documentului justificativ depus la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în promovarea căii de atac.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 198A din 17 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8333 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 noiembrie 2023.