Unilateral termination of public financing contract upheld; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 07 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.04.2021, reclamanta Unitatea Administrativ Teritoriala a Comunei Văculeşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, anularea adresei MDLPA nr. x/25.01.2021 de soluţionare a plângerii prealabile şi a Notificării nr. x/04.12.2020 de denunţare unilaterală a contractului de finanţare nr. x/05.11.2019 şi obligarea pârâtului la executarea obligaţiilor contractuale, iar în subsidiar obligarea acestuia la plata sumei de 25.639.185,55 reprezentând contravaloarea prestaţiilor ce fac obiectul contractului de finanţare, executate sau în curs de executare, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1187/10.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 05.10.2021, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1942/22.12.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Văculeşti în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării şi Administraţiei ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 637 din data de 28 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea reclamantei de completare a sentinţei iniţiale şi, în consecinţă, a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1942/22.12.2021 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că a respins ca neîntemeiat şi capătul doi de cerere.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 141A din data de 2 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Văculeşti, împotriva sentinţei civile nr. 1942/22.12.2021 şi a sentinţei civile nr. 637/2022 din data de 28 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 141A din data de 2 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Văculeşti.

Invocând cazul de casare reglementata de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de nelegalitate a actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, decizia recurată cuprinzând motive contradictorii.

Astfel, recurenta consideră că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că cel de-al doilea capăt de cerere este unul accesoriu, respectiv "o consecinţă a primului capăt de cerere", întrucât, în realitate, admiterea primului capăt de cerere înseamnă menţinerea contractului de finanţare, ceea ce ar face ca cel de-al doilea capăt de cerere să rămână fără obiect, pe când respingerea primului capăt de cerere, cu motivarea că a operat denunţarea unilaterală, obligă partea care a denunţat unilateral contractul la plata prestaţiilor executate sau în curs de executare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1276 alin. (2) C. civ.

Pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba despre un contract administrativ, acesta a încetat printr-o cauză autorizată de lege, respectiv art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, iar pe de altă parte, a reţinut că "însuşi contractul prevede la art. 11 alin. (2) că finanţatorul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral contractul".

De asemenea, instanţa de apel a respins cererea, deşi a reţinut că dispoziţiile art. XX alin. (8) şi alin. (9) converg spre ideea sistării unor finanţări noi, or, în cauză, recurenta avea deja finanţarea aprobată, deci nu se punea problema unei noi finanţări.

Mai mult, deşi nu se reproşează nicio culpă în sarcina recurentei şi se reţine demararea procedurilor de achiziţie publică, precum şi timpul insuficient pentru derularea efectivă a lucrărilor şi recepţionarea acestora, soluţia instanţei de apel este de respingere a apelurilor declarate de UAT Comuna Văculeşti.

În raport de aceste considerente, recurenta a solicitat să se constate că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., decizia recurată nefiind motivată în concordanţă cu dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.. Nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. atrage, astfel, nulitatea absolută a întregii hotărâri, întrucât instanţa de recurs este în imposibilitatea de a exercita controlul judecătoresc cu privire la temeinicia şi legalitatea hotărârii. Mai mult, recurenta consideră că i-a fost cauzată o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate, pentru a se asigura, astfel, părţilor dreptul la un proces echitabil, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, a dispoziţiilor art. 1270, art. 1276 şi art. 1527 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, dar şi cu interpretarea greşită a dispoziţiilor contractuale.

Reiterând aspectele susţinute în cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta consideră, sub un prim aspect, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii este accesoriu şi nu subsidiar.

Acesta a fost formulat pentru ipoteza în care instanţa respingea cererea având ca obiect anularea notificării nr. x din data de 04.12.2020, privind denunţarea unilaterală a contractului de finanţare nr. x, iar, în această ipoteză, deveneau incidente dispoziţiile art. 1276 alin. (2) C. civ., care se referă tocmai la situaţia în care contractul a fost denunţat, stipulând în mod clar că denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.

Recurenta a susţinut că şi-a respectat obligaţiile care decurg din contractul de finanţare, în sensul că, în considerarea finanţării acordate de intimatul - pârât, pentru realizarea proiectului "Modernizare Infrastructură Rutieră în Comuna", UAT Comuna Văculeşti, judeţul Botoşani a încheiat trei contracte de achiziţie publică, pe care este obligată să le respecte.

Astfel, dacă se reţine că, în cauză, este aplicabilă O.U.G. nr. 1/2020 şi a operat denunţarea unilaterală, recurenta consideră că devin incidente dispoziţiile art. 1276 alin. (2) C. civ., care stipulează restituirea prestaţiilor executate sau în curs de executare.

Or, instanţa de apel a interpretat în mod greşit aceste dispoziţii atunci când a reţinut că "un astfel de capăt de cerere este în realitate unul accesoriu" şi a respins cererea de apel cu privire la capătul de cerere subsidiar.

Sub un alt aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020.

Astfel, cu privire la modalitatea de încetare a contractului, instanţa de apel a reţinut că litigiul priveşte executarea unui contract administrativ şi a statuat că, prin art. XX din O.U.G. nr. 1/2020 legiuitorul a derogat de la prevederile dreptului comun.

Preluând interpretarea instanţei de fond, precum şi argumentele pârâtului, contrar dispoziţiilor legale şi contractuale, instanţa de apel a reţinut că, în fapt, prin O.U.G. nr. 1/2020, legiuitorul a urmărit denunţarea unilaterală a contractelor de finanţare care nu îndeplineau cerinţele prevăzute de art. XX alin. (8).

Astfel, interpretând în mod greşit dispoziţiile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, instanţa de apel a statuat că "Tribunalul a reţinut (în mod corect) că pârâtul avea obligaţia de a modifica toate contractele (...) ceea ce conduce la o concluzie unică, adică aceea a desfiinţării unilaterale a contractelor care nu se aflau în stadiul cheltuielilor efectuate şi recepţionate".

Atât prevederile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, cât şi dispoziţiile art. 11 alin. (2) din contractul de finanţare stipulează dreptul finanţatorului de a modifica unilateral contractul, nicidecum dreptul de a-1 denunţa unilateral.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C. civ., modificarea sau încetarea contractului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, respectiv, prin voinţa concordantă a părţilor. Prin aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1276 C. civ., rezultă că, prin voinţa unui singur partener contractual, nu se poate desfiinţa contractul decât în două situaţii: în prezenţa unei cauze autorizate de lege în acest sens şi în prezenţa unei clauze contractuale care atribuie uneia dintre părţi dreptul de a denunţa unilateral contractul.

Într-adevăr, legiuitorul poate interveni în contracte, prin norme imperative, pentru considerente de interes public şi cu caracter excepţional, însă, o asemenea intervenţie trebuie să aibă un caracter expres. Or, în cauză, nu este dat nici caracterul excepţional, iar legea nouă nu prevede expres denunţarea unilaterală, ci doar modificarea acestuia.

Ca urmare, recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a pus semnul egal între dreptul de a modifica unilateral contractul şi dreptul de a denunţa unilateral contractul.

Denunţarea unilaterală are ca efect încetarea contractului, pe când modificarea presupune că, deşi se schimbă ceva, contractul se execută şi continuă să producă efecte.

Făcând trimitere la conţinutul art. 1270 alin. (2) C. civ. care utilizează termenii "modifică" sau "încetează", recurenta apreciază că nu poate fi reţinută interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. XX alin. (9) din O.U.G. nr. 1/2020, în sensul că modificarea reprezintă acelaşi lucru cu denunţarea unilaterală, o astfel de interpretare fiind de natură a lipsi de efecte contractul de finanţare.

Or, interpretarea contractului nu poate fi făcută în sensul în care nu ar produce efecte, ci în acela în care este apt să producă consecinţele juridice urmărite de părţi, respectiv, realizarea proiectului de investiţie" Modernizare infrastructură rutieră în comuna" stipulat la art. 4 alin. (1) din contractul de finanţare.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta consideră că efectele O.U.G. nr. 1/2020 nu se produc ope legis, acest fapt rezultând chiar din dispoziţiile art. XX alin. (9) din O.U.G. nr. 1/2020 care transpun regula simetriei în contracte, care implică, printre altele, manifestarea de voinţă a părţilor în ceea ce priveşte modificarea sau revocarea acestuia: în situaţia în care există contracte de finanţare în derulare pentru care nu există cheltuieli aferente lucrărilor efectuate şi recepţionate în condiţiile legii de către beneficiari şi este prevăzut în contractul de finanţare dreptul finanţatorului de a modifica unilateral contractul, obligaţiile finanţatorului de a asigura sumele necesare se aduc la îndeplinire cu respectarea limitelor prevăzute în buget.

În concluzie, recurenta a arătat că, în ipoteza în care intenţia legiuitorului era de a înceta efectele contractelor de finanţare încheiate în baza O.U.G. nr. 114/2018, acest lucru era menţionat în mod expres în O.U.G. nr. 1/2020, deoarece dreptul de dezicere nu se prezumă, ci trebuie să rezulte expres.

Recurenta apreciază că, şi în situaţia în care s-ar reţine că denunţarea unilaterală a contractului a operat printr-o cauză autorizată de lege, acest drept nu ar putea fi exercitat abuziv. Exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în condiţiile legii, cu bună credinţă, ţinându-se cont de circumstanţele exerciţiului său.

Astfel, în cazul de faţă, exercitarea dreptului de denunţare unilaterală a contractului de finanţare, chiar dacă ar fi fost autorizat de lege, poate pune în discuţie abuzul de drept, având în vedere că dreptul de dezicere a intervenit după o perioadă foarte scurtă de la semnarea contractului, finanţatorul lăsând beneficiarul să creadă în mod rezonabil că îşi va îndeplini obligaţia de plată, determinându-1 să se angajeze în proceduri de licitaţie publică, semnând ulterior contracte tocmai în considerarea finanţării.

Deşi chiar instanţa de apel reţine că apelanta era ţinută de prevederile legislaţiei achiziţiilor publice şi că, de la data contractului de finanţare până la data O.U.G. nr. 1/2020, timpul era insuficient pentru derularea efectivă a lucrărilor (...) astfel că nu i se poate reproşa vreo culpă în ceea ce priveşte contractul de finanţare, totuşi respinge apelurile formulate, menţinând soluţia primei instanţe, fără a ţine cont de dispoziţiile art. 1276 alin. (2) privind efectele denunţării unilaterale cu privire la prestaţiile executate sau în curs de executare.

Recurenta a mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii.

În acest sens a arătat că, contractul de finanţare nr. x s-a încheiat între părţi la data de 05.11.2019 în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal - bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene cu modificările şi completările ulterioare şi avea ca obiect finanţarea obiectivului de investiţii "Modernizare infrastructură rutieră în comună" cu suma de 29.312.288 RON.

Ulterior, la data de 06.01.2020, s-a adoptat O.U.G. nr. 1/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Acest act normativ a intrat în vigoare la data de 09.01.2020, prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 0011.

Notificarea privind denunţarea unilaterală nr. 153196/162 a fost emisă la data de 04.12.2020 şi a fost înregistrată la sediul UAT Comuna Văculeşti sub nr. x/21.12.2020.

Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, legea nouă nu se aplică efectelor în curs ale contractului şi nici retroactiv contractelor deja executate.

Regula este prevăzută de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 6 C. civ., potrivit cărora legea se aplică numai pentru viitor, neavând putere retroactivă.

Acest principiu este recunoscut şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor din Convenţie, acesta constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi se aplică tuturor contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, ceea ce indică un principiu detaşat de cel al retroactivităţii, respectiv cel al supravieţuirii legii vechi, un mijloc de asigurare a securităţii circuitului civil şi de garantare a libertăţii contractuale. Conform acestui principiu, efectele contractului rămân guvernate de legea în vigoare la data încheierii lui.

În speţa de faţă, legea nouă (O.U.G. nr. 1/2020) a stabilit condiţii noi pentru contractele de finanţare încheiate în baza O.U.G. nr. 114/2018.

Astfel, finanţările convenite prin contractele încheiate între beneficiarii prevăzuţi la art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 şi Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză pentru Fondul de Dezvoltare şi Investiţii nu se mai acordă decât strict pentru lucrările efectuate şi recepţionate la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, condiţie care nu a fost stipulată în conţinutul O.U.G. nr. 114/2018 sau în contractul de finanţare.

De asemenea, în mod cinic, legiuitorul a prevăzut pentru contractele de finanţare pentru care nu există cheltuieli aferente lucrărilor efectuate şi recepţionate că obligaţiile finanţatorului de a asigura sumele necesare se aduc la îndeplinire cu respectarea limitelor prevăzute în buget.

Din interpretarea dispoziţiilor art. XX alin. (7) din O.U.G. nr. 1/2020, rezultă că limita prevăzută în buget pentru contractele care nu aveau lucrări efectuate şi recepţionate este de 0 (zero) RON.

Prin aceste prevederi legale a fost modificat raportul contractual dintre părţi, impunând retroactiv beneficiarilor o condiţie suplimentară şi imposibilă în cazul de faţă, în vederea obţinerii finanţării, aceea de efectua şi recepţiona lucrările până la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv până la data de 9 ianuarie 2020.

Însăşi instanţa de apel a reţinut că de la data semnării contractului, 5 noiembrie 2019, şi până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, 9 ianuarie 2020, "timpul era insuficient pentru derularea efectivă a lucrărilor", iar "noua legislaţie civilă porneşte de la premisa unei alte filosofii, anume că efectele juridice viitoare ale unei situaţii juridice trecute rămân în principiu supuse legii vechi", dar, cu toate acestea, a reţinut că, în cauză, este nefondată critica privind încălcarea principiului neretroactivităţii.

În situaţia în care una dintre condiţii pentru obţinerea finanţării era ca obiectivul de învestiţii să fie finalizat şi recepţionat în două luni, cu siguranţă recurenta reclamantă nu încheia acest contract de finanţare.

Modificările aduse prin O.U.G. nr. 1/2020 contractelor de finanţare sunt în contradicţie cu scopul pentru care acestea au fost încheiate, care, dintr-un sprijin oferit beneficiarilor se transformă într-o povară greu de suportat în actualele condiţii economico - financiare.

Cu toate acestea, deşi denunţarea unilaterală s-a realizat prin aplicarea retroactivă a unor dispoziţii care nu au fost avute în vedere la data semnării contractului de finanţare, instanţa de apel a reţinut că "prevederile art. XX sunt de imediată aplicare contractului de finanţare în curs şi au condus la denunţarea unilaterală a acestuia".

În cauză, intimatul pârât a denunţat unilateral contactul prin aplicarea retroactivă a unor dispoziţii legale care prevăd alte condiţii decât cele avute în vedere la data semnării contractului de finanţare nr. x/05.11.2019.

Pentru aceste motive, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei (MDLPA) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că niciunul dintre cele două cazuri de casare invocate de recurentă nu este incident în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva susţinerilor formulate de recurenta reclamantă, se impune prezentarea elementelor esenţiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă aspectele de fapt şi de drept, precum şi reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunilor litigioase puse în discuţie.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză derivă din contractul de finanţare nr. x/05.11.2019, intervenit între Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză, în calitate de autoritate gestionară a Fondului de Dezvoltare şi Investiţii şi reclamanta UAT a comunei Văculeşti, în calitate de beneficiar, contract ce are ca obiect acordarea unei finanţări în valoare de 29.312.288 RON, pentru realizarea investiţiei din cadrul proiectului "Modernizare Infrastructură Rutieră în Comună".

În considerarea finanţării acordate pentru realizarea proiectului, la data de 16.11.2019, între reclamantă, în calitate de achizitor, şi S.C. A. S.R.L. Botoşani, în calitate de prestator, a fost încheiat contractul de servicii nr. x, având ca obiect întocmirea studiului de fezabilitate pentru modernizare infrastructură rutieră în comuna Văculeşti, jud. Botoşani. Contravaloarea lucrărilor a fost stabilită la suma de 117.000 RON fără TVA iar plata a fost efectuată la data de 18.12.2020, conform OP nr. x emis la acea dată.

Ulterior, la data de 03.09.2020, între reclamantă, în calitate de achizitor, şi S.C. B. S.R.L., în calitate de prestator, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x, având ca obiect acordarea de servicii de consultanţă în achiziţii publice, în vederea realizării procedurii simplificate - modernizare infrastructură rutieră în comuna Văculeşti, jud, Botoşani. Preţul convenit de părţi a fost stabilit la suma de 25.000 RON fără TVA.

Prin notificarea nr. x din 04.12.2020, pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei a comunicat reclamantei că, în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Contractul de finanţare nr. x/05.11.2019, înţelege să denunţe unilateral contactul de finanţare nr. x/05.11.2019. În cuprinsul notificării se face referire şi la dispoziţiile art. I pct. 2, art. XX alin. (1), (5) şi 9 din O.U.G. nr. 1/2020.

Reclamanta a formulat plângere prealabilă împotriva acestei notificări, înregistrată sub nr. x.4901/29.12.2020 la MDLPA, iar, prin adresa nr. x/25.01.2021, pârâtul a respins plângerea reclamantei, reţinând, în esenţă, că, la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, studiul de fezabilitate nu era finalizat, astfel că, potrivit acestui act normativ, mai putea fi decontată doar contravaloarea lucrărilor efectuate şi recepţionate la data de 09.01.2020, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020.

Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta Unitatea Administrativ Teritoriala a Comunei Văculeşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, anularea adresei MDLPA nr. x/25.01.2021 de soluţionare a plângerii prealabile şi a Notificării nr. x/04.12.2020 de denunţare unilaterală a contractului de finanţare nr. x/05.11.2019 şi obligarea pârâtului la executarea obligaţiilor contractuale, iar în subsidiar obligarea acestuia la plata sumei de 25.639.185,55 reprezentând contravaloarea prestaţiilor ce fac obiectul contractului de finanţare, executate sau în curs de executare, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Respingând pretenţiile deduse judecăţii, instanţa de fond a reţinut că, în raport de conţinutul concret al art. XX alin. (1), (5) şi 8, 9 din O.U.G. nr. 1/2020, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, urmau a fi acordate finanţări doar pentru contractele în derulare pentru care deja existau lucrări efectuate şi recepţionate la momentul intrării în vigoare a legii. De asemenea, pârâtul avea obligaţia de a modifica toate contractele şi de a nu mai acorda împrumuturi pentru contractele de finanţare care nu se aflau în stadiul cheltuielilor efectuate şi recepţionate, ceea ce conduce la o concluzie unică, respectiv aceea a desfiinţării unilaterale a contractelor care nu îndeplineau cerinţele prev. de art. XX alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020. Deşi, în cuprinsul textului de lege, se menţionează că ministerul va proceda la modificarea tuturor contractelor, s-a apreciat că modificarea nu exclude denunţarea unilaterală a acestora, intenţia legiuitorului fiind evidentă în condiţiile în care acesta a înlăturat posibilitatea finanţatorului de a mai acorda împrumuturi în temeiul contractelor de finanţare.

S-a constatat că, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, 09 ianuarie 2020, reclamanta nu îndeplinea condiţiile prev. de art. XX alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020, în sensul că, deşi încheiase contractul de achiziţii nr. x/16.11.2019, acesta avea ca obiect întocmirea studiului de fezabilitate pentru lucrările ce urmau a fi efectuate în vederea modernizării infrastructurii, ceea ce înseamnă că lucrările menţionate în contractul de finanţare nu existau, nu erau efectuate şi recepţionate.

Întrucât pârâtului, în temeiul art. XX alin. (5) din O.U.G. nr. 1/2020, îi revenea obligaţia legală de a modifica contractul, acesta în mod legal a procedat la desfiinţarea unilaterală în condiţiile în care finanţarea nu mai putea fi acordată, adică nu mai putea aduce la îndeplinire obiectul contractului de finanţare.

Instanţa a mai reţinut, contrar celor susţinute de reclamantă, că, prin aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 1/2020 nu s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii întrucât, deşi contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acesteia, fiind în curs de derulare şi nefinalizat, legea nouă este aplicabilă de îndată situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi.

De asemenea, s-a reţinut că, deşi între părţi a fost încheiat un contract care, potrivit art. 1270 C. civ., are putere de lege între părţi şi chiar în condiţiile în care părţile contractante nu au stipulat în contract dreptul de a denunţa unilateral contractul, prin O.U.G. nr. 1/2020 legiuitorul a stabilit obligaţia finanţatorului de a modifica, inclusiv de a denunţa contractul de finanţare, această reglementare constituind o cauză autorizată de lege de desfiinţare a contractelor, în sensul art. 1270 alin. (2) din C. civ.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a invocat, pe de o parte, nemotivarea acesteia şi nepronunţarea asupra capătului nr. 2 de cerere al acţiunii, desemnat ca fiind subsidiar, iar, pe de altă parte, încălcarea normelor de drept material, respectiv, a art. 1270, 1276 şi 1527 C. civ., precum şi a art. XX alin. (8) şi (9) din O.U.G. nr. 1/2020.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând, în primul rând, că, cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii este accesoriu capătului principal, soluţia sa depinzând de modul de soluţionare a acestuia din urmă, astfel că, în raport de această calificare, a apreciat că prima instanţă a răspuns, în fond, prin considerentele sentinţei pronunţate, ambelor capete de cerere.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, faţă de natura de drept public a litigiului, în mod greşit reclamanta se prevalează de reglementările dreptului comun referitoare la obligativitatea contractului şi la modificarea sau încetarea contractului, că, prin art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, legiuitorul a derogat de la prevederile dreptului comun, instituind o cauză autorizată de lege de desfiinţare a contractelor în curs, voinţa neechivocă a legiuitorului fiind aceea de a finanţa doar cheltuielile deja efectuate şi recepţionate în concret, fără a mai acorda finanţări noi în temeiul contractelor în curs, că, deşi în cuprinsul textului de lege se menţionează că ministerul va proceda la modificarea tuturor contractelor, modificarea nu exclude denunţarea unilaterală a acestora, fiind lipsit de relevanţă juridică faptul că denunţarea unilaterală nu a fost stipulată expres în cuprinsul contractului de finanţare, ea intervenind direct, în temeiul legii, care a pus astfel capăt efectelor viitoare ale contractului deja încheiat, că prevederile art. XX sunt de imediată aplicare şi că, astfel, nu se poate susţine încălcarea principiului neretroactivităţii legii, efectele O.U.G. nr. 1/2020 producându-se ope legis.

Pe calea prezentului recurs, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă reiterează susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, pretinzând, pe de o parte, că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, iar, pe de altă parte, că instanţele au încălcat normele de drept material, respectiv, art. 1270, 1276 şi 1527 din C. civ. şi art. XX din O.U.G. nr. 1/2020.

1. În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că, de principiu, se poate discuta despre considerente contradictorii, atunci când din unele rezultă netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele faptul că acestea sunt întemeiate, ceea ce ar face ca ele să se excludă reciproc, sau când există contrarietate flagrantă între dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea, în considerente, a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Or, din analiza deciziei atacate, se constată că, în cauză, o astfel de ipoteză nu se verifică, instanţa de apel argumentându-şi hotărârea cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că aceasta cuprinde motivele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia adoptată, conţinând toate elementele necesare exercitării controlului de legalitate asupra acesteia, în calea de atac.

Din modul în care au fost formulate criticile subsumate acestui motiv de recurs, se constată că reclamanta îşi exprimă, mai degrabă, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la aspectele supuse analizei, faţă de modul în care aceasta a analizat, a interpretat şi a aplicat normele de drept material, recurenta nefăcând nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, argumente pe care le apreciază ca fiind greşite, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, pentru a demonstra nelegalitatea deciziei atacate, o asemenea comparaţie excluzând, însă, incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la existenţa unor considerente contradictorii fiind pur formală.

Astfel, recurenta este nemulţumită de calificarea pe care instanţa de apel a dat-o celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii, ca fiind unul accesoriu şi nu o cerere subsidiară cum consideră ea, de faptul că instanţa de apel a reţinut că, în temeiul art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, contractul administrativ a încetat dintr-o cauză autorizată de lege, deşi, potrivit art. 11 alin. (2) din contract, finanţatorul avea doar dreptul de a modifica unilateral contractul, nu de a-l denunţa, de împrejurarea că instanţa a reţinut incidenţa art. XX alin. (8) şi alin. (9) din O.U.G. nr. 1/2020, care se referă la sistarea finanţărilor noi, or, în cauză, recurenta avea deja finanţarea aprobată, deci nu era îndeplinită condiţia la care acest text legal se referă, precum şi de faptul că, deşi nu se reproşează nicio culpă în sarcina reclamantei şi se reţine demararea procedurilor de achiziţie publică, precum şi timpul insuficient pentru derularea efectivă a lucrărilor şi recepţionarea acestora, soluţia instanţei de apel este de respingere a apelurilor declarate de UAT Comuna Văculeşti.

Or, împrejurarea că reclamanta nu este mulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la problemele de drept supuse analizei nu justifică incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ci este de natură a conduce la analiza legalităţii soluţiei adoptate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, caz de casare invocat, de altfel, chiar de către recurentă, ca temei de drept al celui de-al doilea motiv de recurs, în cadrul căruia a reluat şi a dezvoltat toate criticile mai sus prezentate, susţinând, în mod explicit, că dezlegările date de instanţa devolutivă chestiunilor de drept invocate sunt nelegale, Curtea de Apel interpretând şi aplicând greşit normele de drept material incidente în cauză.

În consecinţă, reţinând că decizia atacată cu recurs corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma tuturor criticilor formulate de reclamantă şi a menţinut soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate, incidenţa în cauză a normelor de drept material invocate precum şi modul în care acestea au fost interpretate şi aplicate de către prima instanţa, argumentele redate în cuprinsul deciziei având aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, astfel că susţinerile subsumate acestuia, referitoare la motivarea contradictorie, vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a dat o calificare greşită celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii, respectiv, ca fiind accesoriu cererii principale, câtă vreme acesta a fost formulat pentru ipoteza în care instanţa respingea cererea având ca obiect anularea notificării nr. x din data de 04.12.2020, privind denunţarea unilaterală a contractului de finanţare nr. x, ipoteză care ar fi atras incidenţa dispoziţiilor art. 1276 alin. (2) C. civ., care se referă tocmai la situaţia în care contractul a fost denunţat, stipulând în mod clar că denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare "nu constituie altceva decât o consecinţă a admiterii primului capăt de cerere".

Astfel, dacă se reţine că, în cauză, este aplicabilă O.U.G. nr. 1/2020 şi a operat denunţarea unilaterală, recurenta consideră că devin incidente dispoziţiile art. 1276 alin. (2) C. civ., referitoare la restituirea prestaţiilor executate sau în curs de executare, or, câtă vreme reclamanta şi-a respectat obligaţiile care decurg din contractul de finanţare, se impune ca şi pârâtul să fie obligat la plata sumelor datorate în temeiul acestuia.

Critica astfel formulată pune în discuţie, în primul rând, modul de calificare a cererilor în justiţie, respectiv o chestiune reglementată de norme de drept procesual civil, astfel că, deşi a fost subsumată de către recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., se impune a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Analizând susţinerile recurentei, Înalta Curte notează că prevederile C. proc. civ. nu conţin nicio referire la cererile subsidiare, cu toate că acestea ar fi trebuit să se regăsească în capitolul "Acţiunea civilă", în care sunt identificate şi definite de către legiuitor cererile în justiţie.

Absenţa unei consacrări legislative a cererilor subsidiare relevă că menţionarea de către parte a caracterului subsidiar al unei cereri nu produce alt efect decât acela de a indica ordinea în care pretenţiile trebuie soluţionate.

Pe de altă parte, o cerere subsidiară este, totuşi, o cerere de sine-stătătoare, fiind echivalentul celei la care se raportează, din punctul de vedere al realizării dreptului pe care pretenţiile se întemeiază, caracterul subsidiar relevând doar opţiunea titularului cererilor pentru soluţionarea cu precădere a uneia dintre ele. Ea este o alternativă la cererea principală şi trebuie socotită ca fiind, deci, o cerere autonomă.

În speţă, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta, Unitatea Administrativ Teritoriala a Comunei Văculeşti, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, anularea adresei MDLPA nr. x/25.01.2021 de soluţionare a plângerii prealabile şi a Notificării nr. x/04.12.2020 de denunţare unilaterală a contractului de finanţare nr. x/05.11.2019, cu consecinţa obligării pârâtului la executarea obligaţiilor contractuale, iar, în subsidiar, obligarea acestuia la plata sumei de 25.639.185,55, reprezentând contravaloarea prestaţiilor ce fac obiectul contractului de finanţare executate sau în curs de executare, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Aşadar, instanţa de judecată a fost sesizată cu două capete de cerere, dintre care unul principal, având ca obiect anularea adresei MDLPA nr. x/25.01.2021 de soluţionare a plângerii prealabile şi a Notificării nr. x/04.12.2020 de denunţare unilaterală a contractului de finanţare nr. x/05.11.2019, şi unul subsidiar, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 25.639.185,55 RON reprezentând contravaloarea prestaţiilor care fac obiectul contractului de finanţare nr. x/05.11.2019, executate sau în curs de executare, în conformitate cu prevederile art. 1276 alin. (2) C. civ., suma urmând a fi indexată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data scadenţei până la data plăţii efective, aspecte reţinute, ca atare, şi prin decizia pronunţată de instanţa de apel.

Faptul că instanţa a constatat că acest din urmă capăt de cerere are caracter accesoriu, întrucât soluţionarea sa depinde de soluţia dată cererii de anulare a notificării privind denunţarea unilaterală a contractului de finanţare nr. x, nu reprezintă o nesocotire a caracterului subsidiar al cererii de obligare a pârâtului la plata sumei de 25.639.185,55 RON reprezentând contravaloarea prestaţiilor care fac obiectul contractului de finanţare nr. x/05.11.2019, şi nici nu a condus la nesoluţionarea lui, cum greşit consideră recurenta, instanţa nefăcând nimic altceva decât să sublinieze că, cererea subsidiară depinde de modul de soluţionare a cererii având ca obiect anularea adresei MDLPA nr. x/25.01.2021 de soluţionare a plângerii prealabile şi a Notificării nr. x/04.12.2020 de denunţare unilaterală a contractului de finanţare nr. x/05.11.2019, ea având, deci, caracter accesoriu, în sensul art. 30 alin. (4) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în soluţionarea cauzei, instanţele de fond au ţinut cont atât de modul în care reclamanta a înţeles să formuleze cele două cereri, cât şi de calificarea acestora în raport de dispoziţiile art. 30 C. proc. civ., şi, câtă vreme s-a considerat desfiinţat unilateral contractul de finanţare, capătul subsidiar de cerere a fost respins, instanţele apreciind că obligarea pârâtului la plata unor sume de bani în temeiul contractului de finanţare nu mai este posibilă şi că dispoziţiile art. 1276 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

Aşadar, critica formulată de recurentă cu privire la modul de calificare a cererilor deduse judecăţii este nefondată şi va fi înlăturată ca atare, nemulţumirea reclamantei vizând, în realitate, refuzul instanţelor de fond de a valorifica pretenţiile subsumate cererii subsidiare din perspectiva dispoziţiilor art. 1276 alin. (2) C. civ.. Însă, legalitatea soluţiei date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 25.639.185,55 RON reprezentând contravaloarea prestaţiilor care fac obiectul contractului de finanţare nr. x/05.11.2019, în conformitate cu prevederile art. 1276 alin. (2) C. civ., urmează a fi stabilită în contextul analizei deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020 atunci când a reţinut că, în temeiul acestora, contractul de finanţarea a încetat, solicitând să se constate că pârâtul avea doar dreptul de a modifica contractul, nu şi de a-l denunţa unilateral, cele două noţiuni nefiind echivalente. Totodată, recurenta invocă reglementările dreptului comun, respectiv, dispoziţiile art. 1270 şi 1276 C. civ., susţinând că modificarea sau încetarea contractului nu pot avea loc decât prin acelaşi mecanism prin care a luat fiinţă, respectiv, prin voinţa concordantă a părţilor, legiuitorul neputând interveni în contractele în derulare decât pentru considerente de interes public şi cu caracter excepţional, ipoteze care, în cauză, nu există.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine ca fiind relevant în speţă faptul că raporturile juridice dintre părţi au fost stabilite şi sunt guvernate de dispoziţii de drept public, iar nu de drept privat, astfel încât sunt aplicabile cu prioritate principiul legalităţii şi principiul priorităţii interesului public. Această concluzie este susţinută nu doar de natura juridică a contractului, de contract administrativ, ci şi de clauzele acestuia care stabilesc în mod neechivoc că executarea contractului are loc în termenii şi condiţiile O.U.G. nr. 114/2018, precum şi a Normelor metodologice aprobate prin Ordinul comun MFP - CNSP nr. 2023/173/2019, iar beneficiarul s-a angajat să realizeze proiectul pe propria răspundere, în conformitate cu prevederile prezentului Contract şi a legislaţiei naţionale aplicabile (art. 4 din contract).

În aceeaşi notă a fost instituită şi clauza din art. 11 alin. (2) din contract, care permite finanţatorului să modifice în mod unilateral contractul de finanţare în cazul apariţiei unor reglementări legale cu incidenţă asupra contractului.

Prin însuşirea clauzelor contractuale, beneficiarul - recurenta reclamantă - a acceptat dreptul finanţatorului de a opera modificări contractuale în ipoteza în care ar surveni modificări legislative cu incidenţă asupra contractului, acceptând, totodată, faptul că executarea contractului se va realiza în contextul legislativ naţional, astfel cum s-a stipulat în mod expres în contract.

Dispoziţiile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020 reprezintă o astfel de modificare legislativă, în virtutea căreia pârâtul avea obligaţia de a modifica toate contractele în curs de derulare şi de a nu mai acorda împrumuturi pentru contractele de finanţare care nu se aflau în stadiul cheltuielilor efectuate şi recepţionate, efectele O.U.G. nr. 1/2020 asupra contractelor în curs producându-se ope legis.

Prin urmare, câtă vreme reclamanta a acceptat dreptul finanţatorului de a modifica unilateral contractul pentru ipoteza specifică a intervenirii unor acte normative cu impact asupra contractului, iar, pe de altă parte, efectele unei dispoziţii legale se produc ope legis, nefiind în mod esenţial necesară încheierea unui act adiţional, recurenta nu mai poate invoca cu temei principiul simetriei actelor juridice care presupune că, raportat la caracterul bilateral al contractului, acesta nu poate fi modificat decât tot prin acordul de voinţă al părţilor.

Sub un alt aspect, deşi recurenta reclamantă invocă reglementările dreptului comun referitoare la obligativitatea contractului şi la modificarea sau încetarea acestuia numai prin acordul părţilor, Înalta Curte reţine, în acord cu opinia instanţei de apel, că, în privinţa raporturilor juridice de drept public, cum este cazul raporturilor stabilite între părţile din prezenta cauză, dispoziţiile art. 1270 C. civ., la care se face referire, sunt aplicabile doar cu titlu subsidiar, dacă legea nu dispune altfel. Cu alte cuvinte, chiar dacă dispoziţiile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile, legiuitorul poate deroga de la acestea, atunci când apreciază necesar.

Or, prin dispoziţiile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, legiuitorul a derogat de la dreptul comun, în sensul că, deşi a creat, iniţial, cadrul alocării anumitor finanţări pentru investiţii ale unităţilor administrativ-teritoriale, ulterior, din motive ce vizează interesul general public şi care constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, a ales să pună capăt finanţărilor şi să se limiteze la decontarea cheltuielilor deja efectuate, această măsură fiind luată printr-o lege imperativă, de imediată aplicare raporturilor juridice în curs, instituind obligaţia Ministerului de a modifica toate contractele de finanţare, conform prevederilor noului act normativ.

Pe de altă parte, în temeiul art. 1270 C. civ., contractul se modifică sau încetează nu numai prin acordul părţilor, ci şi din cauze autorizate de lege, or, reglementarea cuprinsă în art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, derogatorie de la dreptul comun, constituie o astfel de cauză autorizată de lege de modificare/încetare a contractelor de finanţare în derulare, pârâtul având obligaţia de a modifica, în virtutea ei, toate contractele şi de a nu mai acorda împrumuturi pentru contractele de finanţare care nu se aflau în stadiul cheltuielilor efectuate şi recepţionate.

Prin urmare, modificarea contractului de finanţare, în cursul derulării sale, putea fi operată, fie în baza clauzelor contractuale, fie în baza dispoziţiilor legale, astfel că susţinerile recurentei potrivit cărora acest lucru nu ar fi fost posibil decât prin acelaşi mecanism prin care a luat fiinţă, respectiv, prin voinţa concordantă a părţilor, sunt nefondate, dispoziţiile art. 1270 şi 1276 C. civ. nefiind incidente în cauză.

Neîntemeiată este şi susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020 atunci când a reţinut că, în temeiul acestora, contractul de finanţarea a încetat, opinia recurentei fiind în sensul că pârâtul avea doar dreptul de a modifica contractul, nu şi de a-l denunţa unilateral, cele două noţiuni nefiind echivalente.

Este adevărat că, prin dispoziţiile aliniatul 5 al art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, a fost instituită în sarcina Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei obligaţia de a modifica toate contractele de finanţare, conform prevederilor acestui act normativ.

Însă, în condiţiile în care, urmare adoptării O.U.G. nr. 1/2020, nu mai puteau fi acordate împrumuturi pentru contractele de finanţare în derulare pentru care nu existau cheltuieli aferente lucrărilor efectuate şi recepţionate în condiţiile legii de către beneficiari, în mod corect s-a concluzionat de către instanţa de apel că, cel puţin în privinţa acestora, modificarea la care se referă acest text legal echivalează cu denunţarea unilaterală a contractelor.

Deşi recurenta reclamantă contestă această interpretare, susţinând că legea şi contractul prevăd doar dreptul de a modifica contractul, iar nu de a-l denunţa unilateral, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţele de fond, că prevederile art. XX converg spre ideea sistării unor finanţări noi, de vreme ce limitele prevăzute în buget, la care se referă art. XX alin. (9), se reduc la zero (art. XX alin. (1) şi (7), singura excepţie fiind realizată în temeiul art. XX alin. (8) pentru lucrările care erau deopotrivă efectuate şi aprobate la data intrării în vigoare la O.U.G. nr. 1/2020 (9 ianuarie 2020).

Or, în aceste coordonate, singura interpretare logică este aceea că toate contractele aflate în curs de derulare, pentru care nu există cheltuieli aferente lucrărilor efectuate şi recepţionate în condiţiile legii de către beneficiari, sunt denunţate unilateral, întrucât ele nu mai pot produce efectele viitoare în vederea cărora au fost încheiate.

Aşa cum s-a arătat deja, efectele O.U.G. nr. 1/2020 asupra contractelor în curs se produc ope legis, nefiind posibilă alocarea de fonduri pentru lucrări care nu au fost efectuate şi recepţionate până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.

Din această perspectivă, nici criticile referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1276 C. civ. nu pot fi primite, acestea nefiind aplicabile în cauză, faţă de caracterul special al actului normativ mai sus menţionat, care derogă de la dispoziţiile de drept comun, astfel că nu poate fi pusă nici problema abuzului de drept, cum greşit susţine recurenta.

Soluţia de respingere a cererii reclamantei de decontare a sumei de 25.639.185,55 RON este legală în condiţiile în care aceste cheltuieli au fost efectuate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020. Atât timp cât norma legală a fost publicată în Monitorul Oficial, recurenta nu se poate prevala de necunoaşterea sa. Pe de altă parte, recurenta a fost notificată în mod expres cu privire la modificarea legislativă operată începând cu data de 09.01.2020, prin adresa comună înregistrată la MDLPA sub nr. x/27.02.2020 şi la CNSP sub nr. x/21.02.2020, transmisă tuturor beneficiarilor investiţiilor publice realizate prin Fondul de Dezvoltare şi Investiţii, care aveau contracte de finanţare încheiate, inclusiv UAT Văculeşti, atrăgându-li-se atenţia cu privire la modificările legislative intervenite asupra raporturilor contractuale şi solicitându-li-se date şi informaţii suplimentare, în vederea încadrării fiecărui beneficiar în situaţia prevăzută de lege.

Aşadar, câtă vreme reclamantei i-a fost adus la cunoştinţă în mod explicit faptul că aceste prevederi legale sunt aplicabile raporturilor juridice stabilite în temeiul contractului de finanţare încheiat în temeiul O.U.G. nr. 114/2018, împrejurarea că aceasta a decis să continue derularea proiectului, prin angajarea unor cheltuieli în luna septembrie a anului 2020 (ulterior notificării cu privire la faptul că nu vor mai fi decontate cheltuieli în cadrul contractului de finanţare), prin încheierea contractului de prestări servicii nr. x, pune în evidenţă culpa exclusivă a acesteia pentru ignorarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 1/2020, şi în niciun caz presupusul abuz de drept săvârşit de pârât, astfel că, nici din perspectiva acestor critici nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În cadrul ultimului motiv de recurs, reclamanta a invocat greşita înlăturare de către instanţa de apel a criticilor privind încălcarea principiului neretroactivităţii, reiterând susţinerile formulate în faţa instanţei devolutive, pentru care consideră că legea nouă (O.U.G. nr. 1/2020) a modificat în mod nepermis, cu nesocotirea principiului mai sus menţionat, raportul contractual dintre părţi, impunând retroactiv beneficiarilor contractelor de finanţare încheiate în temeiul O.U.G. nr. 114/2018, o condiţie suplimentară şi imposibilă în vederea obţinerii finanţării, aceea de a efectua şi recepţiona lucrările până la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv până la data de 9 ianuarie 2020.

Critica este nefondată întrucât, în realitate, prevederile art. XX din O.U.G. nr. 1/2020 stabilesc măsuri financiare restrictive doar cu privire la cheltuielile care nu au fost angajate, iar nu şi pentru cele deja efectuate, în privinţa cărora actul normativ instituie norme tranzitorii,

Cu alte cuvinte, chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 1/2020 privesc contracte de finanţare încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu se poate considera că ele se aplică retroactiv, ci numai de la data intrării în vigoare a Ordonanţei, dispoziţiile sale nevizând efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivităţi legii, solicitările de decontare a cheltuielilor depuse de beneficiari pentru lucrări anterioare O.U.G. nr. 1/2020, rămânând supuse legii în vigoare la momentul efectuării lor.

Trebuie făcută distincţia între situaţiile juridice încheiate şi situaţiile juridice în curs. Astfel, dacă situaţiile juridice în întregime consumate la data intrării în vigoare a legii noi nu mai pot fi atinse, legea nouă poate fi, însă, aplicată şi situaţiilor juridice în curs, inclusiv contractelor aflate în derulare (desfăşurare), reglementând, astfel, efectele viitoare ale unor astfel de contracte încheiate în trecut.

Examinarea acţiunii în timp a legii asupra acestora nu trebuie să se raporteze univoc la momentul constituirii lor pentru că, în raport cu acest moment, în mod evident, orice normă juridică ulterioară ar fi retroactivă. Aşa fiind, legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi.

O lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Prin urmare, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, chiar dacă contractul de finanţare a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, fiind în curs de derulare şi nefinalizat, legea nouă este aplicabilă de îndată situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta reclamantă urmând a fi înlăturate.

În considerarea celor mai sus reţinute, constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Văculeşti împotriva deciziei civile nr. 141A din data de 2 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 noiembrie 2023.