Limitation period for tort claims: knowledge of damage extent vs. knowledge of liable party under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă sub nr. x/2021, din data de 29.07.2021 reclamantul Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.594.670,00 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 304 mp şi construcţie demolată situate în Bucureşti, strada x nr. 36, sector 2 şi valoarea de 2.099.000,00 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 12.09.2008 de către expertul evaluator S.C. A. S.A., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective. Totodată, solicităm obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi de la data plăţii în cazul sumelor aferente titlurilor de plată şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele motive

În drept, au fost invocate O.G. nr. 13/2011, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 71/2011, Decretul nr. 167/1958, articolul 1349 Noul C. civ., Legea 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Legea 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat şi depus, la data de 19.01.2022, o cerere de chemare în garanţie împotriva S.C. A. S.A., B., C., D..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 01 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu D., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a admis, în principiu, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu chemaţii în garanţie S.C. A. S.A., B. şi C..

A admis, ca fondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtă în contradictoriu cu chemaţii în garanţie S.C. A. S.A., B. şi C. şi, pe cale de consecinţă.

A obligat pârâta la plata către S.C. A. S.A., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500,00 de RON reprezentând onorariu de avocat redus, dar şi la plata către B. a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2.210,00 de RON reprezentând onorariu de avocat redus (2.000,00 de RON) şi cheltuieli de transport reduse (210,00 RON).

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1308 A din 04 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 445 din 01 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

A obligat apelanta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2380 RON către S.C. A. S.A. şi a sumei de 5000 RON către B. cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat apelanţii la plata sumei de 3000 RON către C. cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, precum şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

4.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reglementate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi precum şi a dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

A susţinut recurenul că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a statuat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil pentru marca începutul termenului de prescripţie, raportat la durata şi conţinutul concret al demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei.

A mai susţinut că argumentele instanţei de apel nu satisfac cerinţele dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către Preşedintele ANRP a măsurii ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare.

Aşadar, măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu, a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului. Or, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/15.01.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x C. civ., respectă rigorile impuse de standardele internaţionale de evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu se poate vorbi de existenţa unui prejudiciu. Argumentele recurentului-reclamant sunt confirmate prin chiar decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/09.06.2009 era sau nu conform cu standardele internaţionale de evaluare. În acelaşi sens, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu poate fi vorba despre existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că, la momentul indicat de instanţa de control judiciar, anume la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, recurentul-reclamant nu cunoştea - şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte - nici existenţa prejudiciului (şi, cu atât mai puţin, întinderea acestuia).

Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. S.R.L.

În lipsa acestui raport, efectuat de firma S.C. E. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Aşadar, în prezenta cauză, până la momentul la care reclamantul a fost înştiinţat de A.N.R.P., nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

Prin urmare, era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Această situaţie atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aşadar, pentru motivele legale şi factuale expuse în precedent, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

4.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei civile nr. 1308 din 04 octombrie 2022, în sensul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuării acestora.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greşit, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.300 RON către S.C. A., 5.000 RON către B. şi 3.000 RON către C.. 4000 RON (onorariu avocat).

A învederat că instanţa de apel, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat s-a raportat la suma solicitată de chemaţii în garanţie şi nu la dificultatea, amploarea şi durata procesului, deşi potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., instanţa avea posibilitatea de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate.

Având în vedere obiectul dosarului, lipsa noutăţii şi faptul că acţiunea a fost respinsă, ca prescrisă, a apreciat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

A invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "...prerogativele instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil".

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin însăşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, prin analogie, în prezenta speţă, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-chemaţi în garanţie S.C. A. S.A. şi F. au formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor, pentru lipsa criticilor de nelegalitate. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Totodată, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac faţă de considerentele unei hotărâri pronunţate într-o cauză similară.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând cu prioritate, în raport cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocată de intimaţii-chemaţi în garanţie S.C. A. S.A. şi B., Înalta Curte constată următoarele:

Dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prevăd că "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separate."

Din analiza dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ. reiese că sancţiunea nulităţii va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar şi atunci când, deşi motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Altfel spus, textul legal nu sancţionează cu nulitatea greşita indicare formală a motivului de nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanţă este dezvoltarea criticilor formulate şi măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, dat fiind faptul că este vorba despre o cale de atac extraordinară, motivele invocate trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, nu şi aspecte privind netemeinicia acesteia.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă nu a criticat soluţia instanţei sub aspectul temeiurilor juridice aplicate şi care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmaţiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare, care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte sunt lovite de nulitate date fiind dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocate de intimata chemată în garanţie şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtă.

II.2. Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2528 C. civ.

Critica este nefondată.

Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.594.670,00 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 304 mp şi construcţie demolată situate în Bucureşti, strada x nr. 36, sector 2 şi valoarea de 2.099.000,00 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 12.09.2008 de către expertul evaluator S.C. A. S.A., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/12.09.2008, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 7477/29.01.2010. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de către S.C. A. S.A. şi valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. E. S.R.L..

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este cel la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care afirmă că a luat cunoştinţă doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. E. SRL

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2020, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie .2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2008 şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acţioneze cu diligenţă pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care, printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Ca atare, este corect raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate de parte, precum şi la mijloacele juridice, financiare şi logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, cât şi, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acţiona în instanţă la acesta se adaugă şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În orice caz, un interval de 8 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficienţele în activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii, ce ar face ca acţiunea, introdusă la 11 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuşi în termenul de prescripţie (de 3 ani), este, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1308 A din 04 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi va respinge, ca nefondat, declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva aceleiaşi decizii.

În raport cu soluţia pronunţată şi cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei-chemată în garanţie S.C. A. S.A. şi va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.380 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite prin OP nr. x/01.11.2023 aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1308 A din 04 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva aceleiaşi decizii, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.380 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.