Start of limitation period for contractual damages: objective date of payment title versus subjective date of audit report

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la data de 23.02.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta PFA A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/11.08.2009 emis de ANRP în favoarea numitei B., actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 6539 din 10 iunie 2020, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub acelaşi nr. de dosar x/2021, la data de 06 iulie 2021.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1494 din 02 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu pârâtul PFA A., ca fiind prescrisă; a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu redus de avocat.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1604A/2022 din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1494 din 02 noiembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a considerat că decizia civilă nr. 1604A/2022 din 04 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă este nelegală, întrucât instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarei B..

A reiterat situaţia de fapt în sensul că prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus luarea măsurilor în vederea recuperării, conform prevederilor legale şi clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor respective, cu termen de aducere la îndeplinire 30 aprilie 2013, prelungit până la data de 28 iunie 2019.

În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, ANRP este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

În aprecierea recurentei, faţă de acest moment, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârât prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

În acest sens, a făcut trimitere la sentinţa civilă nr. 138/2020, pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei şi reţinându-se că termenul de prescripţie curge de la data luării la cunoştinţă a raportului de verificare întocmit de C. S.R.L., precum şi la decizia civilă nr. 513 din 07 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin cea de a doua critică a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind nejustificat cuantumul onorariului de avocat acordat de instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă PFA A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând următoarele argumente:

În aprecierea sa, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în mod corect, raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare, dată la care reclamanta avea obligaţia de a analiza şi verifica raportul de evaluare.

De asemenea, a arătat că în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, acesta nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., raportat la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată în recurs în interesul legii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Deşi nu indică în concret, care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greşită a normelor în materia prescripţiei extinctive, aplicabile în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privinţa momentului de la care curge prescripţia în cauză, prin raportare la data deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare.

Între reclamantă şi pârâtă a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit şi a înregistrat la ANRP, în 25 ianuarie 2008, raportul de evaluare a imobilului, ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. 5304/CC, privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, drept consecinţă fiind emis în favoarea beneficiarei B. titlul de plată-decizia nr. 369 din 10 august 2009, în cuantum de 500.000 RON, precum şi titlul de conversie nr. 873 din 10 august 2009 în cuantum de 870.430,76 RON.

Cererea dedusă judecăţii vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 10 august 2009, susţinându-se că, în urma unei acţiuni de control a Curţii de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulată împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. 5304/CC a fost supraevaluat.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei ca prescrisă, reţinând că aceasta avea posibilitatea să cunoască producerea prejudiciului încă de la momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013.

Instanţa de apel, analizând cauza în limitele criticilor formulate prin apelul declarat de reclamantă, a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarei.

Recurenta critică însă concluzia instanţei de apel sub acest aspect, susţinând că instanţa de apel a înlăturat, în mod greşit, criticile acesteia în sensul că termenul de prescripţie pentru recuperarea prejudiciului ar începe să curgă de la data când aceasta a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta PFA A., reţinând că naşterea dreptului la acţiune nu este legată de efectuarea vreunui demers prejudicial pentru constatarea pagubei sau de constatarea prin raportul Curţii de Conturi a încălcării obligaţiilor contractuale asumate de pârât.

Această critică a recurentei, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoştinţă despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.

În speţă, instanţa de apel a apreciat corect că regimul prescripţiei extinctive este guvernat de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu menţiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepţiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate prin contractul nr. x/2007.

Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă, de la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire.

Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Aşadar, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al emiterii titlului de plată, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi că prestatorul este răspunzător de ea.

Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanţa de apel că, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată introdusă la data de 22.02.2021 a nesocotit termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data de 10.08.2009 (când au fost plătite către beneficiar despăgubirile, potrivit titlului de plată nr. x/10.08.2009).

Trebuie menţionat, totodată, faţă de invocarea din cuprinsul memoriului de recurs, a sentinţei civile nr. 138/2020, pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, precum şi a deciziei civile nr. 513 din 07 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârile invocate de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată, reprezentând onorarii avocaţiale, acordate de instanţele de fond, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluţia instanţei sub aspectul temeiurilor juridice aplicate şi care au dus la obligarea sa la plata acestor cheltuieli, motiv pentru care afirmaţiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Drept urmare, instanţa supremă reţine că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii, pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare, care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante sunt lovite de nulitate date fiind dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, nefiind încălcate sau aplicate greşit normele de drept material, care reglementează materia prescripţiei extinctive, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din acelaşi Cod, urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat, menţinând ca legală decizia atacată.

Faţă de soluţia pronunţată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă PFA A., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu chitanţa Seria x nr. x din data de 31 octombrie 2023, aflată la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1604A/2022 din 04 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.