Recurrence of Usucaption Claim Dismissed on Merits Due to Res Judicata Binding Successor

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 07.08.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constatate că a dobândit, ca efect al prescripţiei achizitive de peste 30 ani, prin joncţiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 210 mp situat în Bucureşti.

În susţinere, arată că autorii mamei sale au exercitat posesia asupra terenului începând cu anul 1952, iar prin convenţia încheiată la data de 16.04.2018 a avut loc transmiterea dreptului de folosinţă asupra imobilului, cu titlu gratuit, de către mama sa, B..

În drept, reclamantul a invocat art. 1846, art. 1847 din C. civ. anterior şi art. 1050 din C. proc. civ.

La data de 1.11.2018, pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive iar, pe fond, a susţinut că nu este îndeplinită condiţia referitoare la termenul posesiei având în vedere că posesia reclamantului a început la 16.04.2018, în condiţiile în care autoarea sa a încercat să dobândească dreptul de proprietate prin uzucapiune formulând mai multe cereri de chemare în judecată soluţionate prin respingerea ca neîntemeiată, respectiv pentru autoritate de lucru judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 7567/20.11.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2930/16.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către Municipiul Bucureşti prin întâmpinare; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi, pe cale de consecinţă, a constatat că reclamantul a dobândit prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 206 mp situat în Bucureşti, strada x, nr. 19, identificat conform planului de amplasament al notei de completare a expertizei topografice.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1502A din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de apelantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 2930/16.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a fost menţinută dispoziţia privitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a fost obligat intimatul la plata cheltuielilor de judecată către apelant, în cuantum de 3313 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul arată că autoritatea sau puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare nu a fost invocată nici prin cererea de apel şi nici la fondul cauzei, de niciuna dintre părţi şi nici de instanţa de fond, din oficiu, astfel încât hotărârea a fost pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii prin valorificarea unui mijloc nou de apărare invocat din oficiu direct în apel, cu nerespectarea prevederilor art. 476, art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.. Cu referire la decizii de speţă, arată că instanţa de apel poate analiza cauza doar prin raportare la motivele de apel invocate de către apelant, iar depăşirea acestor limite se poate realiza doar în ipoteza invocării unor motive de ordine publică.

Susţine că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 479 C. proc. civ. întrucât instanţa era îndreptăţită să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe numai cu respectarea limitelor învestirii sale, respectiv numai cu privire la ceea ce s-a atacat, criticile dezvoltate de către apelant privind, în mod exclusiv, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, iar pe fond a fost criticată neîndeplinirea condiţiilor pentru a opera joncţiunea posesiilor. Arată că, prin cererea de apel, pârâtul Municipiul Bucureşti a recunoscut considerentele instanţei de fond referitoare la posesia autorilor reclamantului exercitată începând cu anul 1951 sau la nivelul anului 1986, iar, pe de altă parte, a criticat joncţiunea posesiilor susţinând alte argumente decât cele avute în vedere de către instanţa de fond la soluţionarea cauzei, în sensul precarităţii posesiei prin lipsa de folosinţă a imobilului şi nicidecum pentru efectul puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Recurentul arată că pârâtul Municipiul Bucureşti nu a invocat puterea de lucru judecat, nici la fond şi nici în apel, astfel încât o eventuală invocare din oficiu a puterii sau autorităţii de lucru judecat se putea realiza în şedinţă publică, prin punerea în discuţia contradictorie a părţilor, însă instanţa nu a procedat în această manieră, încălcând principiile contradictorialităţii, al oralităţii şi cel al dreptului la apărare.

Învederează că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor recalificarea notelor de şedinţă depuse de către pârâtă în dosarul de fond prin care s-au depăşit limitele cererii de apel, în sensul de a se aprecia că această parte a invocat puterea sau autoritatea de lucru judecat decurgând din hotărârile judecătoreşti anterioare, reclamantul fiind astfel privat de dublul grad de jurisdicţie. Arată că, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ., doar partea poate să îşi precizeze cererea, instanţa din oficiu neavând o asemenea aptitudine legală.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care textul de lege permite doar părţilor dreptul de a invoca lucrul anterior judecat, nu şi instanţei de judecată.

Afirmă că hotărârile judecătoreşti anterioare nu au efect obligatoriu în cauză întrucât se opune principiul relativităţii efectelor lucrului judecat care cere existenţa identităţii de părţi, cerinţă care nu este îndeplinită în speţă întrucât reclamantul nu a avut calitate de parte în litigiile anterioare, astfel încât hotărârile anterioare nu au putut crea drepturi şi obligaţii în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părţi şi nici reprezentaţi.

Instanţa de apel încălcat art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi din perspectiva faptului că legea trebuie interpretată în sensul aplicării acesteia şi nu în sensul neaplicării ei. Arată că, prin soluţia instanţei de apel, imobilul autorilor reclamantului rămâne fără recunoaşterea dreptului de proprietate, deşi din probele administrate rezultă că aceştia au exercitat posesia sub nume de proprietar începând cu anul 1942. Susţine că din actele dosarului rezultă că atât reclamantul, cât şi autorii săi au exercitat o posesie continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar întrucât au achitat impozitele şi taxele aferente imobilului, au posedat o perioadă mai mare de 30 de ani şi nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în discuţie.

Învederează că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind dată cu nerespectarea principiului aflării adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ. şi al legalităţii reglementat de art. 7 din acelaşi act normativ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că instanţa de apel a analizat cauza numai sub aspectul lucrului judecat în raport de hotărârile judecătoreşti anterioare, omiţând faptul că nu a avut calitatea de parte astfel că puterea doveditoare a acestora este similară cu cea a înscrisurilor şi nu a analizat restul probatoriilor administrate în cauză prin care a făcut dovada contrară. Susţine că, deşi în cauză au fost administrate probe care atestă întrunirea cumulativă a caracteristicilor uzucapiunii, instanţa de apel a ignorat în totalitate acest aspect şi a ţinut seama numai de lucrul judecat anterior. Recurentul consideră că a fost privat de dreptul de a dovedi dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, caz în care a fost încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Apreciază că, în contextul în care au fost administrate probe suficiente care să ateste temeinicia cererii de chemare în judecată, coroborat cu împrejurarea că, în cauză, nu ne regăsim în situaţia unei moşteniri vacante, instanţa de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, încălcând principiul bunei credinţe şi aflării adevărului, fiind încălcat spiritul şi scopul legii.

Afirmă că, prin raportarea, printr-un formalism excesiv, strict la puterea de lucru judecat, fără a califica, în mod corect, opozabilitatea hotărârilor anterioare şi cu ignorarea ansamblului probator administrat în cauză, care dovedeşte îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 1847 C. civ., instanţa de apel nu a respectat principiul aflării adevărului şi dreptul reclamantului la un proces echitabil.

În condiţiile în care reclamantul nu a fost parte în acele litigii, consideră că instanţa de apel a încălcat principiile obligativităţii şi opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti. Fiind terţ faţă de hotărârile judecătoreşti în raport de care s-a reţinut puterea de lucru judecat, aceste hotărâri i se opun doar cu valoarea unui mijloc de probă suspectibil de dovada contrară, pe care reclamantul apreciază că a făcut-o în cauză. În atare condiţii, reclamantul arată că instanţa de apel a ignorat probatoriul administrat şi a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. cu ignorarea art. 435 din acelaşi act normativ, nefiind respectat principiul inopozabilităţii faţă de terţi a hotărârilor judecătoreşti.

Susţine, în baza dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea este nemotivată întrucât nu face trimitere la probele administrate şi nici nu argumentează de ce acestea nu au fost luate în considerare, se raportează strict la chestiunea puterii de lucru judecat, omite motivarea privind contrarietatea considerentelor hotărârilor anterioare cu probatoriile administrate în cauză şi este confuză. Apreciază că motivarea este lipsită de acurateţe şi inconsecventă, întrucât face trimitere fie la puterea de lucru judecat, fie la autoritatea de lucru judecat pentru ca în final să refere lucrul judecat.

Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., consideră că decizia recurată încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât instanţa a dat eficienţă doar puterii de lucru judecat, ignorând faptul că, faţă de reclamant, hotărârea are doar efectul unei prezumţii răsturnate prin înscrisurile şi depoziţiile de martori, astfel încât s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal.

Recurentul arată că, în sistemul noului C. proc. civ., lucrul judecat este doar un efect al hotărârii judecătoreşti între părţi, fără a se mai regăsi în sfera prezumţiilor legale absolute. Fiind un mod de dobândire a proprietăţii originar, care necesită dovedirea îndeplinirii cerinţelor unei posesii utile pe durata prescrisă de lege, iar efectele acestei posesii se produc erga omnes, rezultă că o cerere de constatare a uzucapiunii se impune a fi analizată prin prisma probatoriului administrat nemijlocit în faţa instanţei de judecată şi nu doar în baza unei prezumţii de adevăr judiciar exprimat printr-o hotărâre faţă de care reclamantul este terţ.

Recurentul invocă decizia nr. 18/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dispus că, în cazul acţiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părţi (coproprietate), dispoziţiile art. 643 alin. (2) teza a doua din C. civ. instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti reglementată de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., interpretare care solicită a fi aplicată şi în cauza dedusă judecăţii, prin raportare la prevederiler art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare recurentul citează Cauzele Lupaş şi alţii contra României şi Derscariu şi alţii contra României, concluzionând că nu regula unanimităţii în sine pune problema dreptului de acces la o instanţă, ci modul ei rigid de aplicare în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia.

5. Apărările formulate

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 mai 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1502A din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, se reţine că, schimbând în parte hotărârea apelată, instanţa de apel a respins acţiunea în constatarea prescripţiei achizitive promovată de recurentul reclamant, cu motivarea că nu este îndeplinită condiţia de fond a existenţei unei posesii utile ca efect al joncţiunii posesiilor pe o durată de 68 de ani exercitate asupra imobilului de către reclamant sub nume de proprietar.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a ignorat apărările invocate de pârât, prin care acesta a învederat că, potrivit hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate în cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. x/2009 şi, respectiv, nr. x/2014 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a stabilit că autoarea intimatului-reclamant, B., nu îndeplineşte condiţiile legale privitoare la posesia cerută pentru a putea uzucapa.

Curtea de apel a reţinut, privitor la aceste aspecte, că prin sentinţa civilă nr. 9505 din 13.07.2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2009, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect uzucapiunea imobilului în speţă formulată de reclamanta B., autoarea intimatului-reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.

De asemenea, printr-o cerere ulterioară înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2014, modificată la 03.02.2016, aceeaşi reclamantă, B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se constate că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă de 210 m.p. situat în Bucureşti, str. x, ca efect al îndeplinirii condiţiilor prescripţiei achizitive de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor. Această ultimă cerere a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 3967 din 04.03.2016, fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat.

Constatând că în raporturile dintre părţi conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ. se impun dezlegările anterioare, instanţa de apel a apreciat că nu se poate stabili, în cauza de faţă, că stăpânirea în fapt exercitată de autoarea reclamantului, respectiv, aceea a autorilor acesteia, în perioada 1942-2016, perioadă invocată în prezenta cauză ca efect al joncţiunii posesiilor pe care reclamantul şi-a întemeiat această cerere de chemare în judecată, a fost o posesie utilă, aptă de a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin intervenirea prescripţiei achizitive, reclamantul putând dovedi exclusiv exercitarea unei posesii utile exercitată asupra aceluiaşi imobil ulterior perioadei examinate prin sentinţa civilă nr. 3967 din 04.03.2016 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, perioadă ce nu reprezintă un interval de timp suficient pentru producerea efectului prescripţiei achizitive.

Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 476 - 479 şi ale art. 7 şi 22 C. proc. civ. invocând din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care autoritatea sau puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare nu a fost invocată nici prin cererea de apel şi nici la fondul cauzei, de niciuna dintre părţi şi nici de instanţa de fond, din oficiu, astfel încât hotărârea a fost pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii prin valorificarea unui mijloc nou de apărare invocat din oficiu direct în apel.

Recurentul arată că o eventuală invocare din oficiu a puterii sau autorităţii de lucru judecat se putea realiza în şedinţă publică, prin punerea în discuţia contradictorie a părţilor, însă instanţa nu a procedat în această manieră, nu a pus în discuţia părţilor recalificarea notelor de şedinţă depuse de către pârât în dosarul de fond, încălcând principiile contradictorialităţii, al oralităţii şi cel al dreptului la apărare.

În plus, consideră că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în condiţiile în care textul de lege permite doar părţilor dreptul de a invoca lucrul anterior judecat, nu şi instanţei de judecată. Procedând astfel instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

Invocând nesocotirea principiilor aflării adevărului şi legalităţii recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat principiile obligativităţii şi opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti, întrucât nu a fost parte în acele litigii, astfel că acestea i se opun doar cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, pe care apreciază că a făcut-o în cauză. Consideră că, în contextul în care au fost administrate probe suficiente care să ateste temeinicia cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, încălcând principiul bunei credinţe şi aflării adevărului, fiind încălcat spiritul şi scopul legii.

Critica este nefondată.

Astfel, dispoziţiile art. 476-479 C. proc. civ. reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele în care acesta operează şi de care instanţa urmează a ţine seama la efectuarea controlului de legalitate şi temeinicie cu privire la situaţia de fapt reţinută şi la corecta interpretare şi aplicare a legii, în raport de ceea ce s-a dedus judecăţii în primă instanţă şi de ceea ce s-a apelat, conform principiilor tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Prin derogare de la dispoziţiile anterior citate, art. 432 C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs, iar, ca efect al admiterii excepţiei sub efect pozitiv sau negativ, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Prin urmare, încălcarea autorităţii de lucru judecat constituie, în actuala reglementare, un motiv de nelegalitate de ordine publică, ce poate fi invocat în orice fază procesuală, de către partea interesată sau de către instanţă din oficiu, de unde rezultă că, în concursul dintre normele ce reglementează principiul devoluţiei şi autoritatea de lucru judecat, legiuitorul a înţeles să dea prioritate acestui din urmă principiu.

Înalta Curte reţine că nu este vorba de o excepţie care se invocă doar in limine litis, după distincţiile menţionate de recurent, ci ea poate fi propusă în orice fază procesuală, inclusiv de către instanţa de judecată, având în vedere că, prin reţinerea efectului negativ sau pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se urmăreşte fie împiedicarea unei noi judecăţi, fie evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii.

În acest context, nu se poate reţine că, acordând prevalenţă autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 476-479 şi ale art. 7 şi 22 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte reţine că pârâtul a învederat în faţa instanţei de fond existenţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare derulate între părţi, invocând dezlegările conţinute în considerente decisive ale acestora atunci când a susţinut netemeinicia acţiunii pentru neîndeplinirea condiţiei exercitării pe durata termenului prevăzut de lege a unei posesii utile pentru a uzucapa.

Prin urmare, se reţine, din această perspectivă, că reclamantul avea ştiinţă de o atare apărare însă nu a formulat un punct de vedere prin care să o combată. În plus, în condiţiile în care autoritatea de lucru judecat poate fi invocată şi analizată inclusiv în faza procesuală a recursului, recurentul reclamant nu poate pretinde o vătămare procesuală din perspectiva garanţiilor ce îi permit a se apăra prin dezbaterea în contradictoriu a acestei chestiuni litigioase, câtă vreme a fost dedusă judecăţii instanţei de recurs prin criticile formulate în calea extraordinară de atac.

Pe de altă parte se observă că instanţa de apel nu a reţinut efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care ar fi determinat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, ca o excepţie procedurală peremptorie, ci a valorificat apărarea pârâtului în contextul în care, în apel, a fost reluată analiza condiţiilor care definesc caracterul util al posesiei, reţinând efectul pozitiv al acestei autorităţi care se opune cu puterea unei prezumţii irefragabile unei statuări contrare. Prin urmare nu se poate considera că, procedând astfel, instanţa de apel ar fi recalificat apărările formulate de pârât în fond cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, câtă vreme efectul devolutiv al căii de atac permite reaprecierea mijloacelor de probă administrate în faţa instanţei inferioare, cu atât mai mult când acesta constă într-o hotărâre judecătorească ce se opune cu forţa unei prezumţii legale.

Este nefondată susţinerea în sensul că aceleaşi principii procesuale, dar şi principiul bunei credinţe şi al aflării adevărului au fost încălcate de către instanţa de apel care a ignorat caracterul relativ şi inopozabilitatea hotărârilor judecătoreşti în raport de care s-a reţinut puterea de lucru judecat, faţă de care reclamantul este terţ şi că aceste hotărâri i se opun doar cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, pe care apreciază că a făcut-o în cauză.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti şi nu doar o prezumţie absolută ce este utilizată ca mijloc de probă, astfel că, pentru părţi, dar şi pentru succesorii cu titlu universal sau particular ai acestora, devine obligatorie şi împiedică pronunţarea unei soluţii contrare. Doar când se opune unor terţi, potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., aceştia pot înlătura acest efect administrând dovada contrară.

Or, în condiţiile în care nu s-a reţinut că reclamantul este terţ faţă de hotărârile menţionate, efectele acestora au fost corect aplicate.

Mai susţine recurentul şi că dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. au fost greşit aplicate din perspectiva faptului că, deşi legea trebuie interpretată în sensul aplicării acesteia, prin soluţia instanţei de apel, imobilul autorilor reclamantului rămâne fără recunoaşterea dreptului de proprietate, cu toate că, atât reclamantul, cât şi autorii săi au exercitat o posesie continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar întrucât au achitat impozitele şi taxele aferente imobilului, au posedat o perioadă mai mare de 30 de ani şi nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în discuţie. Aceste susţineri nu reprezintă o critică de nelegalitate încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ci o simplă nemulţumire a părţii căreia nu i s-a validat punctul de vedere pe fondul raportului juridic de drept substanţial.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul consideră că hotărârea este nemotivată întrucât nu face trimitere la probele administrate şi nici nu argumentează de ce acestea nu au fost luate în considerare, este lipsită de acurateţe, inconsecventă şi confuză întrucât face trimitere fie la puterea de lucru judecat, fie la autoritatea de lucru judecat pentru ca în final să refere lucrul judecat.

Critica este nefondată. Astfel, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ori aceste motive sunt contradictorii şi nu susţin soluţia pronunţată. Or, în cauză, împrejurarea reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu forţa unei prezumţii legale iuris et de iure a făcut inutilă analiza şi înlăturarea punctuală a dovezilor contrare întrucât forţa juridică a unei atare prezumţii este superioară şi nu poate fi contrazisă printr-un alt mijloc de probă.

Nu poate fi reţinută, cu efectul constatării unei nelegalităţi a hotărârii, nici inconsecvenţa terminologică a denumirii date efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, câtă vreme, în raţionamentul instanţei de apel, nu există un echivoc asupra instituţiei juridice aplicate, al temeiului său juridic ori a consecinţelor deduse cu privire la aplicarea sa în cauza pendinte.

Deşi a invocat şi dispoziţiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurentul nu a subsumat acestui motiv de recurs critici care să susţină încălcarea autorităţii de lucru judecat a altei hotărâri.

Prin ultima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susţine că decizia recurată încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că instanţa a dat eficienţă doar puterii de lucru judecat, ignorând faptul că, faţă de reclamant, terţ în acele cauze, hotărârea are doar efectul unei prezumţii răsturnate prin înscrisurile şi depoziţiile de martori, şi prin aceasta a adus atingere dreptului de acces la un tribunal. În plus, fiind un mod de dobândire a proprietăţii originar, care necesită dovedirea îndeplinirii cerinţelor unei posesii utile pe durata prescrisă de lege, iar efectele acestei posesii se produc erga omnes, reclamantul consideră că o cerere de constatare a uzucapiunii se impune a fi analizată prin prisma probatoriului administrat nemijlocit în faţa instanţei de judecată şi nu doar în baza unei prezumţii de adevăr judiciar exprimat printr-o hotărâre faţă de care reclamantul este terţ.

Recurentul invocă Decizia nr. 18/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dispus că, în cazul acţiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părţi (coproprietate), dispoziţiile art. 643 alin. (2) teza a doua din C. civ. instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti reglementate de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., interpretare care solicită a fi aplicată şi în cauza dedusă judecăţii. De asemenea, citează Cauzele Lupaş şi alţii contra României şi Derscariu şi alţii contra României, concluzionând că nu regula unanimităţii în sine pune problema dreptului de acces la o instanţă, ci modul ei rigid de aplicare în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia.

Critica este nefondată. Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat are natura juridică a unui mijloc de probă res iudicata, ceea ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre, chiar dacă nu i se opune interdicţia de reluare a procedurii judiciare, non bis in idem, pentru identitate de părţi, obiect şi cauză.

Aceasta, deoarece, din perioada prevăzută de lege pentru posesia utilă, s-a reţinut ca fiind o posesie precară, în baza statuărilor hotărârii anterioare, cea exercitată de autorii reclamantului până în anul 2016, nu şi perioada ulterioară, care a fost considerată, însă, insuficientă pentru a uzucapa.

În ceea ce priveşte identitatea de părţi, contrar susţinerilor reclamantului, aceasta nu poate fi negată. Este adevărat că reclamantul nu a fost parte în litigiile anterioare, însă nu are, precum susţine, calitatea de terţ, raportat la judecata anterioară, ci de având cauză, întrucât, prin actul juridic translativ al dreptului de folosinţă cu titlu gratuit încheiat la 16.04.2018, a preluat drepturile şi obligaţiile civile transmise de autoarea sa, motiv pentru care a şi invocat joncţiunea posesiilor, prevalându-se de posesia autorilor săi pe care a considerat-o constitutivă de drepturi. Or, pentru părţi şi succesorii lor, se prezumă că hotărârea anterioară exprimă realitatea raporturilor juridice conform principiului res judicata pro veritate habetur.

Prin urmare, în această calitate, hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea autoarei sale pentru lipsa caracterului public al posesiei i se opune recurentului cu forţa unei prezumţii absolute a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat care înfrânge efectul de relativitate şi inopozabilitate al acestei hotărâri, reglementat de art. 435 C. proc. civ., pe motiv că a făcut dovada contrară.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului ce vizează inopozabilitatea hotărârii în materia coproprietăţii imobiliare şi atenuarea regulii unanimităţii nu poate fi valorificată, prin analogie, cu efectele pretinse de recurent, de vreme ce s-a reţinut că recurentul nu are calitatea de terţ.

În consecinţă, pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1502A din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.