Cassation appeal dismissed: insurer liable for damages in tort action against insured and insurer

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Beiuş la 1 septembrie 2015, reclamanţii A., B. şi A., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea pârâtului la plata de daune materiale, în cuantum de 12.351,84 RON şi daune morale, în sumă de 150.000 euro, reprezentând repararea prejudiciul material şi moral cauzat prin decesul fiicei, respectiv, surorii lor, D., precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanţie, în contradictoriu cu E. S.A., solicitând ca în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligată chemata în garanţie la plata către pârât a sumei la care ar fi obligat faţă de reclamanţi.

2. Sentinţa Tribunalului Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 153 din 21 octombrie 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta E. S.A.; a respins acţiunea civilă introdusă de reclamanţii A., B. şi A., în contradictoriu cu pârâtul C. şi cu pârâta E. S.A. având ca obiect pretenţii; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul C., în contradictoriu cu pârâta - chemată în garanţie E. S.A., având ca obiect pretenţii; a obligat pe reclamanţi să achite pârâtului suma de 700 de RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

3. Decizia Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanta - pârâtă E. S.A. şi care vizează strict soluţia excepţiei autorităţii de lucru judecat; a fost admis apelul civil declarat de către apelanţii-reclamanţii A., B. şi A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A. şi cu intimatul-pârât C. împotriva sentinţei civile nr. 153/C din 21 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost anulată şi, în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cauza a fost trimisă spre rejudecare pe fondul dreptului dedus judecăţii, ţinând seama de considerentele deciziei.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 2053 din 19 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015. A fost casată, în parte, decizia şi cauza a fost trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel, sub aspectul soluţiei date apelului declarat de reclamanţi.

5. Decizia Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1314 din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul civil introdus de apelanţii A., B. şi A., în contradictoriu cu intimaţii C. şi E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 153/C din 21 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi E. S.A.; a obligat pe pârâta E. S.A. să plătească reclamanţilor suma de 4896 RON şi 180 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune materiale; a obligat pe pârâta E. S.A. să plătească reclamanţilor următoarele sume, cu titlu de daune morale: reclamantului A., suma de 45.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reclamantei B., suma de 45.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reclamantului A., suma de 27.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii; a înlăturat dispoziţia de obligare a reclamanţilor la plata către pârâtul C. a sumei de 700 RON cheltuieli de judecată; a păstrat restul dispoziţiilor din sentinţa apelată; a luat act de declaraţia reclamanţilor apelanţi că vor solicita cheltuieli pe cale separată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, recurenta E. S.A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., pârâta E. S.A. a susţinut că instanţa de apel nu a respectat limitele casării şi dezlegările instanţei de recurs cu privire la problemele de drept.

Învederează că prin decizia de casare s-a reţinut că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin recalificarea, din oficiu, a cererii de chemare în judecată, cu nerespectarea principiului disponibilităţii, schimbând cauza cererii de chemare în judecată. Astfel, instanţa de recurs a dispus rejudecarea cauzei în limitele învestirii prin cererea de apel formulată de reclamanţi, respectiv soluţionarea cauzei în temeiul art. 1357 C. civ., invocat de reclamanţi, pârât fiind asiguratul care a introdus în cauză asigurătorul prin formularea cererii de chemare în garanţie.

Arată că, în rejudecare, instanţa de apel a săvârşit aceeaşi greşeală pentru care a fost admis recursul, a recalificat cererea din oficiu şi, fără a pune în discuţie acest aspect, a atribuit asiguratorului calitatea de pârât alături de pârâtul asigurat, fiind admisă acţiunea şi obligată pârâta E. S.A. la plata despăgubirilor pentru decesul numitei D.. Mai arată că acţiunea a fost admisă în ciuda constatării incidenţei cazului fortuit, deşi temeiul acţiunii era art. 1357 C. civ., iar cazul fortuit înlătură răspunderea pârâtului C..

Instanţa de apel a încălcat art. 502 şi art. 481 C. proc. civ., fiind înrăutăţită situaţia E. S.A. în rejudecarea apelului după admiterea recursului declarat de aceasta, în lipsa recursului reclamanţilor. Arată că împotriva deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual a declarat recurs doar E. S.A., nu şi reclamanţii, iar calea de atac exercitată a fost admisă, dosarul fiind trimis spre rejudecare sub aspectul soluţiei date apelului declarat de reclamanţi, urmând ca analiza cauzei să se efectueze în raport de limitele învestirii. Cu toate acestea, prin decizia pronunţată în rejudecare, a fost soluţionat fondul cauzei în sensul obligării E. S.A. la plata despăgubirilor, ca pârâtă, deşi s-a constatat că nu are această calitate, fiind, astfel, înrăutăţită situaţia sa în propria cale de atac.

Prin decizia recurată a fost încălcat art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 9, art. 14 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, prin modalitatea de soluţionare a apelului, Curtea de Apel Oradea a îndeplinit atribuţiile reprezentantului convenţional trecând dincolo de principiul disponibilităţii. A schimbat temeiul de drept al acţiunii şi a făcut trimitere la răspunderea obiectivă, independentă de culpă, deşi nu a indicat expres textul legal în baza căruia a admis acţiunea. Cu încălcarea art. 478 C. proc. civ., a principiilor contradictorialităţii, disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului, instanţa de apel a schimbat calitatea E. S.A. din chemat în garanţie în pârât.

În considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc motivele de drept pentru care a fost admisă acţiunea, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. Mai susţine recurenta că, în vederea angajării răspunderii civile delictuale, instanţa trebuia să cerceteze întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate şi vinovăţie.

7. Apărările formulate

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 mai 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1314A din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta E. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Decizia recurată a fost criticată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură şi care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi la nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În raport cu limitele judecăţii apelului trasate prin decizia de casare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate relativ la încălcarea art. 501 C. proc. civ., care priveşte judecata în fond după casare, a art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., care vizează limitele efectului devolutiv al apelului, precum şi ale art. 14, art. 9 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează principiile contradictorialităţii, disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului.

Astfel, se arată că instanţa de apel, în rejudecare, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta E. S.A. la plata despăgubirilor constând în daune materiale şi morale pentru decesul numitei D., deşi instanţa de recurs a dispus rejudecarea cauzei în limitele învestirii prin cererea de apel formulată de reclamanţi, ceea ce presupunea soluţionarea dosarului, în temeiul art. 1357 C. civ., invocat de aceştia, pârât fiind asiguratul care a introdus în cauză asiguratorul prin formularea cererii de chemare în garanţie.

Învederează astfel că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat despăgubiri, în contradictoriu cu asiguratul C. căruia i-au atribuit calitatea de pârât, iar acesta din urmă a introdus în cauză asiguratorul E. S.A. prin cererea de chemare în garanţie şi, prin urmare, calitatea acestei părţi în dosar este de chemată în garanţie, nu de pârâtă.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte consacrând principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege, aşadar, faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului, a cauzei sale juridice, a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le parcurge.

Totodată, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră efectul devolutiv al apelului, care constă în posibilitatea recunoscută părţilor de a supune litigiul judecării în apel, cu toate problemele ce au fost ridicate în primă instanţă, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Devoluţiunea este, însă, limitată prin dispoziţiile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (...) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

În egală măsură, instanţa de recurs notează că, potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., "Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Aplicând toate aceste considerente de ordin teoretic speţei deduse judecăţii, instanţa de recurs observă că, prin cererea înregistrată la Judecătoria Beiuş la 1 septembrie 2015, reclamanţii A., B. şi A., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea acestuia la plata daunelor morale şi materiale, reprezentând repararea prejudiciul material şi moral cauzat prin decesul fiicei, respectiv surorii lor D..

La 28 februarie 2018, reclamanţii au formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, sub aspectul cadrului procesual subiectiv pasiv, arătând că înţeleg să cheme în judecată, în calitate de pârât, şi pe asiguratorul E. S.A. alături de pârâtul C..

Se constată că, prin decizia civilă nr. 2053 din 19 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei, a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, sub aspectul soluţiei date apelului declarat de reclamanţi.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că instanţa de apel a anulat sentinţa pronunţată de tribunal şi a trimis cauza spre rejudecare din perspectiva obiectivă, a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, prevăzută de art. 1376 C. civ., reţinând că acesta ar fi temeiul de drept al demersului judiciar prin raportare la un înscris denumit "Răspuns la poziţia procesuală" prin care reclamanţii au formulat apărări cu privire la aspectele invocate de către pârâta societate de asigurare. Instanţa de casare a apreciat că, prin acest înscris, reclamanţii nu au modificat temeiul de drept al acţiunii, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci doar au făcut trimitere la doctrină şi jurisprudenţă, în finalul acestuia susţinând tot răspunderea pentru fapta proprie, nefiind invocată necesitatea recalificării obiectului acţiunii.

Prin urmare, conduita instanţei de apel a fost apreciată ca fiind o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece calificarea realizată din oficiu, cu nerespectarea principiului disponibilităţii, a reprezentat, în realitate, o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, instanţa de apel a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta E. S.A. să plătească reclamanţilor despăgubiri materiale şi morale, reţinând că prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată în recursul în interesul legii de instanţa supremă s-a statuat că prin dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 se instituie răspunderea exclusivă a asiguratorului pentru prejudicii cauzate de asigurat.

Înalta Curte notează că, în prezenta cauză, reclamanţii au înţeles să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva pârâţilor C., în calitate de asigurat, şi a E. S.A., în calitate de asigurator, iar instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor deciziei de casare, a analizat pretenţiile reclamanţilor în contradictoriu cu pârâta persoană juridică, potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive precizate, în virtutea principiului disponibilităţii, nefiind modificată, aşadar, calitatea părţilor şi cauza cererii de chemare în judecată, cum susţine recurenta, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta critică soluţia instanţei de apel şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 502 şi art. 481 C. proc. civ., susţinând înrăutăţirea situaţiei sale în propria cale de atac.

În acest sens arată că împotriva deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual, a declarat recurs doar E. S.A., nu şi reclamanţii, calea de atac exercitată fiind admisă şi dosarul trimis spre rejudecare sub aspectul soluţiei date apelului declarat de reclamanţi, însă prin decizia pronunţată în rejudecare a fost soluţionat fondul cauzei în sensul obligării E. S.A. la plata despăgubirilor, ca pârâtă, deşi s-a constatat că nu are această calitate.

Este nefondată şi această critică referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 481 din C. proc. civ., conform cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege, fiind de observat în acest sens că, deşi hotărârea instanţei de apel, în primul ciclu procesual, a fost atacată doar de pârâtă, iar casarea hotărârii recurate este consecinţa constatării caracterului fondat al recursului declarat de această parte, rejudecarea fondului de către instanţa de apel a intervenit în limitele trasate prin decizia de casare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurentei, prin decizia de casare nu s-a reţinut că recurenta nu are calitatea de pârâtă, ci necesitatea analizării răspunderii civile pentru faptă proprie conform învestirii iniţiale a instanţelor, şi, în raport de cele statuate prin această decizie, nu se poate reţine incidenţa principiul non reformatio in peius, consacrat de prevederile legale anterior menţionate.

Recurenta critică decizia instanţei de apel şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea este nemotivată sub aspectul temeiului de drept în baza căruia a fost admisă acţiunea.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanţii determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, întrucât obiectul învestirii instanţei de apel în rejudecare, conform deciziei de casare, l-a constituit verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva dispoziţiilor art. 1357 C. civ., iar instanţa de apel - cum deja s-a arătat - a analizat răspunderea asiguratorului, reţinând că prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată în recursul în interesul legii de instanţa supremă a statuat că dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asiguratorului pentru prejudicii cauzate de asigurat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1314A din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 6930,90 RON către intimaţii B., A. şi A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1314A din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 6930,9 RON către intimaţii B., A. şi A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.