Rice-irrigation improvements ownership affirmed; appeals dismissed as unfounded on res judicata

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia I civilă la 7 iulie 2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost precizată, reclamantul U.A.T. Judeţul Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/9.07.2003, având ca obiect amenajările orezicole aflate pe suprafaţa de 931,48 ha, să se constate nulitatea absolută a înscrierii în cartea funciară a amenajărilor respective, să se dispună înscrierea dreptului de proprietate asupra lor în favoarea sa; în subsidiar, să se constate dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole şi inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei, având în vedere că aceste lucrări de îmbunătăţiri funciare s-au transmis în domeniul public al Judeţului Brăila prin efectul H.G. nr. 2087/24.11.2004, anterior înscrierii lor în cartea funciară, să se dispună rectificarea cărţii funciare şi intabularea amenajărilor orezicole în favoarea sa; să se constate existenţa dreptului său de proprietate asupra amenajărilor orezicole şi inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei, care a pierdut atributele dreptului de proprietate, ca urmare a restituirii în proprietate a terenului pe care se află încorporate amenajările, fiind achitată contravaloarea lor.

Prin cerere reconvenţională formulată în cauză, astfel cum a fost modificată, pârâta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea reclamantului la plata de despăgubiri în cuantum de 9.840.886 RON, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu 01.09.2014 şi până la data plăţii, în schimbul transferării dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole, iar, în subsidiar, obligarea reclamantului la plata despăgubiri în cuantum de 9.171.294 RON, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu 24.11.2004 şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată în prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 926/16.12.2021, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a respins ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis în parte cererea principală, a constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, aflate pe terenul în suprafaţă de 165,52 ha, situat pe raza comunei Vădeni, judeţul Brăila, teren proprietatea reclamantului prin accesiune imobiliară, a respins celelalte capete de cerere ca lipsite de interes, a respins cererea reconvenţională pentru autoritate de lucru judecat şi a anulat ca netimbrat capătul din cererea reconvenţională vizând actualizarea cu indicele de inflaţie.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel principal, iar reclamantul a formulat apel incident, ambele fiind respinse ca nefondate de către Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 139A din 13 iulie 2022.

4. Recursurile formulate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii, la 12 august 2022, pârâta A. S.R.L. a formulat recurs principal, prin care a solicitat casarea deciziei şi, în principal, rejudecarea apelului principal, admiterea acestuia şi schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligării reclamantului la plata de despăgubiri în cuantum de 9.840.886 RON sau de 9.171.294 RON, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel reţine la pag. 21 a deciziei recurate faptul că în dosarul nr. x/2011 pârâta ar fi fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie nu doar terenul în suprafaţă de 165,52 ha, ci şi amenajările orezicole aflate pe acesta, în contradictoriu cu cele reţinute la par. 5 de la pag. 22 a deciziei recurate, în sensul că obiectul acţiunii în revendicare l-a constituit terenul. Or, aceasta reprezintă o interpretare cu totul nouă a sentinţei civile nr. 232/2015 pronunţate de Tribunalul Brăila, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, în condiţiile în care reclamantul nu a cerut să îi fie lăsate în proprietate şi amenajările orezicole, odată cu terenul, instanţa care a pronunţat această sentinţă nefiind învestită cu o astfel de solicitare. Dacă ar fi corectă interpretarea dată prin decizia civilă recurată, ar însemna că, prin sentinţa civilă nr. 232/2015, s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Având în vedere că sentinţa civilă nr. 232/2015 a fost pronunţată anterior datei de 31.10.2017 (moment până la care ar fi fost recunoscut dreptul pârâtei de proprietate asupra amenajărilor, după cum susţine instanţa de apel), nu putea interveni accesiunea imobiliară în favoarea reclamantului şi recunoaşterea dreptului său de proprietate pentru amenajări anterior datei de 31.10.2017. Cu atât mai mult cu cât, prin decizia nr. 30/A/2018, se reţine că A. este proprietara amenajărilor orezicole şi că sentinţa civilă nr. 232/2015 nu reprezintă titlu de proprietate asupra amenajărilor în favoarea UAT Judeţul Brăila, întrucât nu a solicitat acest lucru, iar pe calea lămuririi dispozitivului nu este posibilă formularea unei astfel de cereri, reţinând că "sintagma folosită de Tribunalul Brăila în dispozitivul încheierii de lămurire nu poate echivala cu constituirea în favoarea reclamantei a unui titlu de proprietate asupra amenajărilor orezicole".

Contrarietate de motive există şi la pag. 23 a deciziei recurate, atunci când instanţa de apel reţine următoarele:

"Prin sentinţa civilă nr. 223/2015 a Tribunalului Brăila, se stabilise deja caracterul accesoriu al amenajărilor orezicole faţă de teren şi se dispusese lăsarea proprietăţii ambelor imobile către reclamantă, fiind stabilită şi contravaloarea despăgubirilor amenajărilor orezicole de care pârâta era lipsită. Nu se poate vorbi, însă, de autoritate sau putere de lucru judecat în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole de către reclamant prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011, atât timp cât cauza şi obiectul acelui dosar au fost diferite de cel din dosarul de faţă."

Există contrarietate de motive şi la pag. 24 a deciziei recurate, atunci când instanţa de apel reţine următoarele:

"Totuşi, manifestarea efectivă de voinţă a proprietarului terenului s-a făcut cu privire la amenajările orezicole, în sensul obţinerii titlului de proprietate ad probationem abia prin acţiunea din dosarul de faţă, deşi reclamanta deţinea posesia şi uzul acestor amenajări cel puţin de la momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, prin care s-a admis acţiunea în revendicare, iar pârâta A. a fost obligată să lase în proprietate şi posesie reclamantei atât terenul, cât şi amenajările orezicole în suprafaţă de 165,52 ha, situate in localitatea Vădeni", comparativ cu reţinerile de la aceeaşi pagină:

"Dreptul de proprietate asupra lucrărilor (sau construcţiei) se dobândeşte de proprietarul terenului prin accesiune, iar nu prin manifestarea sa de voinţă, care este un act juridic. Ca urmare, accesiunea se produce de plin drept pe măsură ce lucrările sau construcţia au fost edificate fără a mai fi necesară o manifestare de voinţă din partea proprietarului terenului. Curtea concluzionează că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 488 şi 494 din vechiul C. civ.."

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 232/2015 pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, sens în care a învederat următoarele aspecte:

Cererea reconvenţională ce face obiectul prezentului dosar este diferită de cererea reconvenţională soluţionată în dosarul nr. x/2011, întrucât în prezentul litigiu se solicită despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate pe care îl deţinea pârâta asupra amenajărilor orezicole, pe când în celălalt litigiu s-a solicitat şi s-a dispus plata de despăgubiri pentru cedarea folosinţei şi posesiei amenajărilor, precum şi lăsarea în deplină posesie şi proprietate a terenului.

Nu există echivalenţă între cele două forme de despăgubiri, în condiţiile în care, în dosarul nr. x/2011, acestea au fost acordate, conform petitului formulat de reclamant, pentru lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului, iar în cauza de faţă au fost solicitate pentru transferul proprietăţii amenajărilor orezicole în favoarea reclamantului. De altfel, nu există echivalenţă nici măcar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor. Ca atare, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, prin dosarul nr. x/2011, pârâta ar fi pretins şi obţinut "despăgubiri pentru chiar dreptul său de proprietate asupra amenajărilor orezicole", în condiţiile în care acestea nu au făcut obiectul judecăţii în acel dosar.

Instanţa de apel a reţinut că "nicăieri în considerentele sau dispozitivul deciziei civile nr. 30A/19.02.20218 nu se arată că despăgubirile ar reprezenta contravaloarea lipsei de folosinţă asupra amenajărilor orezicole pentru o anumită perioadă". Or, având în vedere cererea de lămurire soluţionată prin decizia civilă nr. 30A/2018, nu era necesar a se specifica de către instanţă pentru ce au fost acordate despăgubirile, atâta vreme cât a solicitat a fi despăgubită pentru lăsarea în deplină posesie şi proprietate a suprafeţei de teren de 165,52 ha, cu consecinţa cedării posesiei şi folosinţei amenajărilor existente pe acest teren, care erau deja folosite de reclamantă din anul 2004, fără a le întreţine, dar încasând redevenţe de la terţii concesionari, şi fără a achita vreo sumă societăţii proprietare. Acest ultim aspect nu a mai fost avut în vedere de către instanţa de apel atunci când a interpretat hotărârile judecătoreşti pronunţate în legătură cu această speţă.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele:

Instanţa de apel, interpretând eronat sentinţa civilă nr. 232/2015, nu a ţinut cont de faptul că despăgubirile la plata cărora a fost obligat reclamantul au fost acordate pentru lăsarea terenului în posesie şi proprietate şi lăsarea posesiei şi folosinţei amenajărilor, în beneficiul reclamantului.

În dosarul nr. x/2011, Tribunalul Brăila a fost învestit cu cererea reclamantului de lăsare în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţă de 165,52 ha, pe care se află construită amenajarea orezicolă. Având în vedere limitele învestirii, Tribunalul Brăila nu avea posibilitatea legală de a obliga pârâta să lase în deplină posesie şi proprietate, pe lângă suprafaţa de teren, şi amenajarea orezicolă, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, care nu a ţinut cont de faptul că despăgubirile la care a fost obligat reclamantul au fost acordate pentru lăsarea terenului în posesie şi proprietate şi pentru lăsarea în posesie şi folosinţă a amenajărilor orezicole. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, din moment ce a schimbat destinaţia despăgubirilor, lipsind de conţinut prevederile art. 488 şi art. 494 din C. civ.

Dispoziţiile art. 494 din C. civ., care reglementează încorporarea lucrărilor/construcţiilor şi plata despăgubirilor de către proprietarul terenului nu au făcut obiectul analizei în dosarul nr. x/2011, astfel că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că s-au acordat despăgubiri pentru dreptul de proprietate asupra amenajărilor. Acest temei legal a intrat în discuţie abia în prezentul litigiu, astfel că despăgubirile încasate la 07.07.2017, ca urmare a executării sentinţei civile nr. 232/2015, au fost acordate pentru ca reclamantul să poată deţine posesia şi proprietatea terenului său concomitent cu posesia şi folosinţa amenajărilor.

Principiul accesiunii trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi cu respectarea dreptului fundamental prevăzut de art. 44 din Constituţia României. Or, instanţa de apel nu a considerat că despăgubirile încasate au reprezentat lipsa de folosinţă asupra amenajărilor pe o perioadă de cel mult 30 de ani, conform art. 559 din C. civ.. Proprietarul terenului poate deveni proprietarul amenajărilor doar cu plata unei juste despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate asupra amenajărilor, iar nu folosindu-se de despăgubirile achitate doar pentru folosinţa amenajărilor începând cu anul 2024 şi până în prezent.

Prevederile art. 595 din actualul C. civ. sunt menite să elimine discuţiile în legătură cu momentul în funcţie de care va stabili instanţa despăgubirea datorată de propriertarul terenului, trebuind a se ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului, calculată la data hotărârii judecătoreşti, naşterea celor două drepturi fiind concomitentă, ca urmare a exercitării dreptului de accesiune abia în litigiul de faţă, nu în dosarul nr. x/2011. Ca atare, stabilirea momentului la care trebuie să se raporteze instanţa pentru a calcula despăgubirea cuvenită constructorului pe terenul altuia este acela în care instanţa este învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri, mai exact în prezenta cauză, după cum instanţa de apel a reţinut la pag. 24.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 17 noiembrie 2022, Înalta Curte a admis cererea recurentei-pârâte privind acordarea ajutorului public judiciar, a redus cuantumul taxei judiciare de timbru datorate de la 51.106,93 RON la 40.000 RON şi a eşalonat plata acestei taxe de timbru în 40 de rate lunare, a câte 1.000 RON fiecare.

4.2. Odată cu întâmpinarea, reclamantul U.A.T. Judeţul Brăila a formulat recurs incident, prin care a solicitat, doar pentru eventualitatea în care s-ar admite recursul principal, casarea totală a deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel atât a apelului principal, cât şi a apelului incident.

În drept, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 491 alin. (1) şi ale art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

5. Apărările formulate în cauză

La 17 octombrie 2022, intimatul-reclamant U.A.T. Judeţul Brăila a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului principal, prin raportare la art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 94 alin. (1) lit. j)2 din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că decizia civilă recurată este legală şi că toate motivele de casare invocate de către recurenta-pârâtă sunt nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul principal, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, cu consecinţa respingerii şi a recursului incident, pentru următoarele considerente:

Chiar dacă nu a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care are în vedere încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, totuşi recurenta-pârâtă a invocat prin memoriul de recurs nesocotirea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., sub aspectul depăşirii limitelor învestirii.

În acord cu susţinerile intimatului-reclamant din cadrul dezbaterilor, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu poate fi analizat, întrucât a fost invocat direct în recurs (omisso medio), fără a fi supus analizei instanţei de apel, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia cuprinde motive contradictorii.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că decizia recurată nu conţine considerente contradictorii, din cuprinsul cărora să rezulte situaţii de fapt sau de drept opuse, care să nu se poată concilia sau care să contravină dispozitivului. Dimpotrivă, lecturând considerentele deciziei recurate, se observă că instanţa de apel a înfăţişat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei, astfel că argumentele subsumate acestui motiv de casare nu pot fi primite.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă a susţinut că există contrarietate între anumite considerente prezentate la paginile 21, 22, 23 şi 24 ale deciziei recurate, învederând în esenţă că, deşi instanţa de apel reţine iniţial că, prin sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015 pronunţată de către Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2007, pârâta ar fi fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului U.A.T. Judeţul Brăila nu doar terenul în suprafaţă de 165,52 ha, ci şi amenajările orezicole aflate pe acesta, totuşi reţine ulterior că obiectul acţiunii în revendicare din dosarul nr. x/2011 l-a constituit doar terenul, nu şi amenajările orezicole, precum şi că manifestarea efectivă de voinţă a proprietarului terenului, în sensul obţinerii titlului de proprietate ad probationem asupra amenajărilor orezicole, s-a făcut abia prin acţiunea ce face obiectul litigiului de faţă, deşi reclamantul deţinea posesia şi uzul acestor amenajări cel puţin de la momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Susţinând caracterul contradictoriu al acestor considerente, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a dat o interpretare eronată sentinţei civile nr. 232/30.03.2015 pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, în condiţiile în care reclamantul U.A.T. Judeţul Brăila nu a cerut să îi fie lăsate în deplină proprietate şi liniştită posesie şi amenajările orezicole, odată cu terenul în suprafaţă de 165,52 ha, Tribunalul Brăila nefiind învestit cu o atare solicitare, astfel că, dacă ar fi corectă interpretarea instanţei de apel, ar însemna că s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Contrar acestor susţineri ale recurentei-pârâte, se constată că toate acele considerente redate în cuprinsul memoriului de recurs (la secţiunea III, pct. 1.1-1.3) nu au caracter contradictoriu, instanţa de apel prezentând în mod corect atât soluţia definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2011, cât şi efectele sale, recurenta-pârâtă fiind cea care se află într-o vădită eroare şi care, din această cauză, formulează critici inadmisibile împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Astfel, considerentele deciziei citate la pct. 1.1. din cererea de recurs nu sunt contradictorii, ci explică, într-o manieră coerentă, motivele pentru care instanţa de apel a respins criticile pârâtei, ce porneau de la o greşită interpretare a sentinţei civile nr. 232/30.03.2015, lămurită prin încheierea din 31.10.2017.

În contextul în care pârâta a susţinut, prin cererea de apel, că în dosarul nr. x/2011 a fost soluţionată o acţiune posesorie, că efectul celor dispuse de Tribunalul Brăila este acela că U.A.T. Judeţul Brăila a dobândit doar posesia şi folosinţa amenajărilor orezicole, în timp ce nuda proprietate asupra acestora ar fi rămas în patrimoniul societăţii A., şi că suma stabilită cu titlu de despăgubire nu viza nicidecum transferarea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole, în mod corect a argumentat instanţa de apel că aceste susţineri sunt infirmate prin chiar încheierea din 31.10.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 30/19.02.2017, prin care s-a reţinut, fără echivoc, că despăgubirile acordate pârâtei reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul de 165,52 ha, iar nu contravaloarea vreunui drept de posesie sau de folosinţă.

După cum în mod corect a învederat intimatul-reclamant prin întâmpinare, obligarea sa, în cadrul dosarului nr. x/2011, la plata sumei de 3.613.426 RON, reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat, conform lămuririi dispozitivului făcute prin încheierea din 31.10.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 30/19.02.2017, echivalează cu pierderea de către pârâtă, începând cu acel moment, a tuturor atributelor ce compun dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, iar nu doar a posesiei şi a folosinţei.

Nu au caracter contradictoriu nici considerentele deciziei recurate prin care se reţine că obligarea U.A.T. Judeţul Brăila la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea amenajărilor orezicole, nu a avut automat un efect translativ de proprietate, în lipsa unei cereri exprese a proprietarului terenului care să fi fost formulată în acel litigiu, însă formularea unei acţiuni pe cale separată prin care să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole de către U.A.T. Judeţul Brăila nu este împiedicată de judecata realizată în dosarul nr. x/2011. Aceasta, întrucât obiectul acţiunii în revendicare din acel dosar l-a constituit terenul în suprafaţă de 165,52 ha, care avea incorporate amenajările orezicole aflate, la acel moment, în proprietatea pârâtei, acesta fiind motivul pentru care a fost obligat U.A.T. Judeţul Brăila la plata contravalorii acestor amenajări. Or, aceste aspecte se bucură de autoritate de lucru judecat, cum se va arăta infra.

Nici considerentele deciziei citate la pct. 1.2. din memoriul de recurs nu au caracter contradictoriu, ci explică situaţia juridică creată în urma pronunţării sentinţei civile nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, în sensul că prin aceasta s-a stabilit caracterul accesoriu al amenjărilor orezicole faţă de bunul principal (terenul în care erau incorporate) şi că obligarea reclamantului U.A.T. Judeţul Brăila la plata contravalorii amenajărilor orezicole implică pierderea dreptului de proprietate al pârâtei asupra acestora.

Împrejurarea învederată de către recurenta-pârâtă, potrivit căreia, în cadrul dosarului nr. x/2011, reclamantul nu a revendicat şi amenajările agricole, ci doar terenul în suprafaţă de 165,52 ha, astfel că, dacă ar fi corectă interpretarea instanţei de apel, ar însemna că s-a dat mai mult decât s-a cerut, nu poate fi însă analizată în litigiul de faţă, întrucât sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, este definitivă şi se bucură de toate efectele prevăzute de art. 429-435 din C. proc. civ.

Nu sunt contradictorii nici considerentele deciziei citate la pct. 1.3 din memoriul de recurs, prin care instanţa de apel argumentează aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 şi art. 494 din C. civ. de la 1864, reţinând că, sub imperiul acestei reglementări, accesiunea se producea de plin drept, pe măsură ce lucrările/construcţia au fost edificate, fără a mai fi necesară manifestarea de voinţă din partea proprietarului terenului, încorporarea bunului accesoriu în cel principal având, în mod direct, un efect achizitiv de proprietate.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susţinând că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 232/30.03.2015 pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011 şi învederând că cererea reconvenţională ce face obiectul prezentului litigiu este diferită de cea soluţionată în dosarul nr. x/2011, întrucât în cauza de faţă solicită despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate pe care îl deţine asupra amenajărilor orezicole, pe când în litigiul anterior a solicitat şi i s-au acordat despăgubiri pentru cedarea folosinţei şi posesiei amenajărilor, precum şi lăsarea în deplină posesie şi proprietate a terenului revendicat în suprafaţă de 165,52 ha.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de casare este nefondat.

Relativ la despăgubirile solicitate în prezentul litigiu, instanţa de apel a reţinut corect că este legală soluţia primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale faţă de autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 232/30.03.2015 pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018.

Principiul autorităţii de lucru judecat asigură stabilitatea juridică şi ordinea socială, fiind interzisă readucerea în discuţie a chestiunii litigioase deja rezolvate, raţiunea reglementării sale constituind-o necesitatea de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite, în scopul asigurării securităţii juridice.

În acest sens, art. 430 din Codul de procedură prevede: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

În continuare, art. 431 din C. proc. civ. stipulează: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi nu trebuie contrazisă de altă hotărâre.

Sub acest aspect, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii procesuale de fond, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, între cererea reconvenţională din litigiul de faţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel că în mod legal instanţa de apel a respins criticile privind greşita valorificare de către prima instanţă a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 232/30.03.2015 pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

În acest sens, se reţine că, prin sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamantul U.A.T. Judeţul Brăila şi a fost obligată pârâta A. S.R.L. să-i lase acestuia în liniştită posesie şi deplină proprietate terenul în suprafaţă de 165,52 ha, a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi a fost obligat pârâtul U.A.T. Judeţul Brăila să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 3.613.426 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţă de 165,52 ha. În cuprinsul acestei sentinţe, s-au reţinut următoarele considerente relevante:

"(...) În anul 2003, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003, pârâta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, ce a fost intabulat în anul 2005. (...) Pârâta-reclamantă, potrivit cererii reconvenţionale, precizărilor şi completărilor depuse cu ocazia rejudecării, a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata de despăgubiri, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare. Astfel, în rejudecare, la termenul din 25.09.2013, pârâta-reclamantă şi-a precizat obiectul şi temeiul cererii reconvenţionale, în sensul că solicită obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor în cuantum de 5.526.736 RON, pentru lăsarea în deplină proprietate şi folosinţă a terenului, care este ocupat de amenajările orezicole, iar, ulterior efectuării expertizei, câtimea a fost majorată la suma de 9.840.886 RON, potrivit variantei 1.

Instanţa reţine că pârâta-reclamantă, în cererea reconvenţională, are calea unei acţiuni în despăgubiri, ce este fondată, în condiţiile în care face dovada că amenajările existente pe terenul revendicat au fost dobândite în temeiul unui act juridic anterior momentului în care terenul a intrat în proprietatea reclamantului prin H.G. nr. 287/2004. În speţă, pârâta-reclamantă a invocat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat de reclamant. Chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004 nu se prevede expres constituirea unui drept de superficie, instanţa va reţine că s-a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate dobândit în temeiul contractului arătat, dreptul de proprietate asupra amenajării orezicole fiind intabulat în anul 2005. (...)

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanţa va avea în vedere evaluarea efectuată de expert la nivelul sumei de 3.631.426 RON, varianta evaluării după costurile de înfiinţare. Instanţa nu va acorda despăgubirile în cuantumul solicitat de pârâtă, prin reţinerea variantei ce exclude uzura fizică a amenajării orezicole, deoarece, în răspunsul la obiecţiuni, expertul arată că, în situaţia dată, este corectă varianta de cumulare a deprecierii datorată vechimii cu deprecierea datorată stării tehnice şi neadecvării funcţionale, din cauza faptului că activele evaluate nu au fost funcţionale din anul 2000 şi nici nu au fost întreţinute.

Prin urmare, modalitatea de calcul care a determinat evaluarea la nivelul sumei de 3.631.426 RON este cea corectă, urmând a fi omologată de către instanţă."

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la 25 iulie 2017, reclamantul U.A.T. Judeţul Brăila a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 232/30.03.2015, învederând că din acesta nu reiese indubitabil faptul că despăgubirile au fost acordate pentru amenajările orezicole asupra cărora pârâta avea un drept de proprietate şi care se află pe terenul revendicat.

Prin încheierea din 31.10.2017, Tribunalul Brăila a admis această cerere şi a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 232/30.03.2015, în sensul că despăgubirile în sumă de 3.613.426 RON, la plata cărora a fost obligat reclamantul-pârât către pârâta-reclamantă pentru lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 165,52 ha, reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat, considerentele relevante fiind următoarele:

"(...) Potrivit cererii reconvenţionale iniţiale, pârâta a solicitat ca, în situaţia în care va fi admisă acţiunea în revendicare a reclamantului, să fie obligat acesta la plata de despăgubiri cauzate de obligarea de a demola amenajările orezicole ce se întind pe o suprafaţă de 186,6 ha teren, ca efect al admiterii primului capăt de cerere, precum şi obligarea la plata sumelor ce s-ar impune a fi cheltuite pentru demolarea acestor amenajări şi a cheltuielilor de judecată.

Ulterior, în rejudecarea cauzei, prin nota depusă la 25.09.2013, pârâta a depus precizări cu privire la obiectul cererii reconvenţionale, în sensul că solicită despăgubiri în cuantum de 5.526.736 RON, pentru lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţă de 165,52 ha, făcându-se referire la fila x a acestei note că despăgubirile reprezintă contravaloarea de piaţă a amenajărilor agricole aflate pe terenul revendicat în cauză.

În aceste condiţii, este evident că obiectul cererii, aşa cum a fost precizat, îl constituie plata despăgubirilor pentru lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului, despăgubiri ce reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat. De altfel, pârâta a motivat atât în cererea reconvenţională depusă iniţial, cât şi în nota de precizări, că deposedarea de construcţiile-amenajări funciare de pe terenul revendicat de reclamant trebuie să se facă printr-o justă şi prealabilă despăgubire, ce reprezintă valoarea de piaţă a amenajărilor.

Sunt nefondate susţinerile pârâtei din cadrul procedurii de lămurire că se încearcă modificarea obiectului cauzei, că reclamantul interpretează dispozitivul sentinţei în sensul în care încearcă trecerea în proprietatea sa a imobilelor-amenajări orezicole ce se întind pe terenul respectiv, că reclamantul a lipsit pârâta de dreptul de folosinţă asupra amenajărilor orezicole pe o perioadă de 7 ani, aspect recunoscut de reclamant şi care a condus la acordarea de despăgubiri, deoarece în niciun moment, în cadrul soluţionării în fond a cauzei, nu s-a invocat natura despăgubirilor ca fiind o consecinţă a lipsirii de folosinţă.

Procedura lămuririi, instituită de dispoziţiile art. 2811 din C. proc. civ. de la 1865, nu presupune o nouă judecată a cauzei, ci doar anumite lămuriri în raport cu cele dispuse în hotărâre de instanţa de judecată.

Ca urmare, deşi în dispozitivul sentinţei nu s-a prevăzut în mod expres faptul că despăgubirile acordate pârâtei reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză, instanţa pronunţându-se în dispozitiv strict, potrivit petitului precizat în cererea reconvenţională, aceste despăgubiri au fost solicitate de pârâta-reclamantă ca o justă şi prealabilă despăgubire şi reprezintă contravaloarea amenajării orezicole, aşa cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, reţinută de instanţă în considerentele sentinţei".

Împotriva acestei încheieri, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, pentru următoarele considerente:

"Având în vedere modul în care a fost formulată, completată şi precizată de către pârâtă cererea reconvenţională (...), Curtea constată că în mod corect tribunalul a reţinut, prin încheierea de lămurire a dispozitivului pronunţată în cadrul prezentei hotărâri, că este evident că obiectul pretenţiilor pârâtei, formulate prin cererea reconvenţională, îl constituie contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză, amenajări de care pârâta a fost deposedată. Din această perspectivă, soluţia de admitere a cererii de lămurire a dispozitivului apare ca fiind pe deplin justificată, instanţa de fond nefăcând nimic altceva decât să precizeze în concret, în cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 232/2015, ce reprezintă despăgubirile respective, precizarea întemeindu-se pe susţinerile pârâtei din completările şi precizările la cererea reconvenţională.

Pârâta este proprietatea amenajărilor orezicole, amenajări pe care le-a pierdut în momentul în care a fost obligată printr-o hotărâre definitivă să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul pe care acestea sunt edificate, astfel că, este firesc, aşa cum ea însăşi a susţinut în precizările la cererea reconvenţională, ca, pentru lăsarea în deplină proprietate şi posesie a suprafeţei de 165,52 ha teren din litigiu, să fie despăgubită cu contravaloarea de piaţă a amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză.

Nu poate fi primită susţinerea apelantei, în sensul că pe calea prezentei proceduri, reclamanta a încercat modificarea obiectului cauzei, solicitând interpretarea dispozitivului sentinţei instanţei de fond într-o manieră de natură a conduce la ideea că amenajările orezicole au trecut în proprietate sa. Dincolo de faptul că nu a fost formulată o cerere în acest sens, procedura reglementată de art. 2821 din C. proc. civ. nici nu ar permite o astfel de modificare. Sub un alt aspect, sintagma folosită de Tribunalul Brăila în dispozitivul încheierii de lămurire "despăgubirile...reprezintă contravaloarea amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în cauză" nici nu poate echivala cu constituirea în favoarea reclamantei a unui titlu de proprietate asupra amenajărilor respective.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia instanţa ar fi acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin cererea de lămurire a dispozitivului. Reclamanta a solicitat să fie lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 232/2015, în sensul de a stabili ce anume reprezintă despăgubirile acordate pârâtei, iar instanţa a admis cererea şi a lămurit dispozitivul, în raport cu ceea ce a avut efectiv în vedere atunci când a pronunţat hotărârea şi cu ceea ce rezultă din cererea reconvenţională formulată de pârâtă, astfel cum a fost completată şi precizată, acesta fiind, de altfel, scopul pentru care a fost instituită această procedură prin dispoziţiile art. 2821 din C. proc. civ..".

În raport cu soluţia şi considerentele hotărârii judecătoreşti definitive prezentate anterior, rezultă cu evidenţă că este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cererea reconvenţională din litigiul de faţă şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, astfel că în mod corect instanţa de apel a respins criticile de apel privind greşita valorificare de către prima instanţă a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 232/30.03.2015 pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia I civilă, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut corect că cererile reconvenţionale formulate în cele două litigii au aceleaşi părţi, acelaşi obiect (despăgubiri pentru dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole) şi aceeaşi cauză (temeiul pretenţiilor pârâtei este fundamentat pe susţinerea că este proprietara amenajărilor orezicole şi că are dreptul la despăgubiri pentru pierderea în favoarea reclamantului a dreptului de proprietate asupra acestora), fiind întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 431 din C. proc. civ. ("nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect").

Recurenta-pârâtă a susţinut că cele două cereri reconvenţionale sunt diferite şi că nu există echivalenţă între cele două tipuri de despăgubiri solicitate, învederând că în cauza de faţă a solicitat despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate pe care îl deţine asupra amenajărilor orezicole, pe când prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 a solicitat şi i s-au acordat despăgubiri "pentru lăsarea în deplină posesie şi proprietate a terenului în suprafaţă de 165,52 ha, dar mai ales pentru cedarea folosinţei şi posesiei amenajărilor orezicole".

Aceste alegaţii sunt nefondate şi contrazic hotărârile judecătoreşti definitive prezentate pe larg supra. Nu este permisă repunerea în discuţie a obiectului dedus judecăţii, a limitelor învestirii instanţei şi a chestiunilor de fapt şi de drept care au fost dezlegate în cadrul dosarului nr. x/2011, astfel cum procedează recurenta-pârâtă, întrucât sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015 a Tribunalului Brăila, în maniera în care i-a fost lămurit dispozitivul, este o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de efectele prevăzute de lege, inclusiv autoritatea de lucru judecat, conform dispoziţiilor art. 430 şi urm. din C. proc. civ., după cum în mod corect au reţinut ambele instanţe de fond.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a interpretat eronat sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, nu i-a schimbat înţelesul dispozitivului şi nici nu i-a nesocotit/încălcat în vreun fel autoritatea de lucru judecat. Este corectă concluzia instanţei de apel, potrivit căreia, prin sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, recurenta-pârâtă a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie intimatului-reclamant nu doar terenul în suprafaţă de 165,52 ha, ci şi amenajările orezicole aflate pe acesta, pentru care U.A.T. Judeţul Brăila a fost obligat la plata unor despăgubiri în valoare de 3.613.426 RON, reprezentând contravaloarea de piaţă a amenajărilor orezicole aflate pe teren. Recurenta-pârâtă este cea care dă o altă interpretare dispozitivului şi considerentelor acestei hotărâri judecătoreşti definitive, cu consecinţa înfrângerii autorităţii lucrului judecat, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept, guvernat de principiul legalităţii.

În acest context, nu au relevanţă susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că U.A.T. Judeţul Brăila a avut posesia şi folosinţa amenajărilor orezicole încă din anul 2004 şi că a încheiat, fără acordul său, contracte de concesiune cu terte persoane în perioada 2010-2022, atâta timp cât recurenta-pârâtă a fost despăgubită cu suma de 3.613.426 RON, reprezentând contravaloarea de piaţă a amenajărilor respective, conform sentinţei civile nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită.

Natura juridică a sumei pe care intimatul-reclamant a fost obligat să o plătească recurentei-pârâte rezultă fără echivoc din această hotărâre judecătorească definitivă, în sensul că reprezintă contravaloarea de piaţă a tuturor amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat, ce au fost dobândite de recurenta-pârâtă prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003. Cum în mod corect a observat şi instanţa de apel, nicăieri în considerentele sau dispozitivul sentinţei civile nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, nu se menţionează că despăgubirile de 3.613.426 RON ar reprezenta contravaloarea lipsei de posesie sau folosinţă asupra amenajărilor orezicole pentru o anumită perioadă, cum în mod nefundamentat susţine recurenta-pârâtă. Dimpotrivă, atât în încheierea pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă la 11.10.2017, cât şi în decizia civilă nr. 30A/19.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, se reţine explicit că suma de 3.613.426 RON reprezintă contravaloarea de piaţă a amenajărilor orezicole aflate pe terenul de 165,52 ha, ceea ce înseamnă că despăgubirile au inclus contravaloarea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra amenajărilor (usus, fructus, abusus), fiind echivalente cu despăgubirile datorate pentru pierderea dreptului de proprietate însuşi.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 44 din Constituţia României şi în art. 488 şi art. 494 din C. civ. de la 1864.

În susţinerea acestui motiv, recurenta-pârâtă a argumentat că instanţa de apel, interpretând în mod eronat sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită, nu a ţinut cont de faptul că despăgubirile la plata cărora a fost obligat reclamantul au fost acordate pentru lăsarea terenului în liniştită posesie şi deplină proprietate, dar mai ales pentru cedarea posesiei şi folosinţei amenajărilor orezicole, cu consecinţa că a lipsit de substanţă prevederile art. 44 din Constituţia României şi ale art. 488 şi art. 494 din C. civ. de la 1864, proprietarul terenului putând deveni proprietarul amenajărilor doar cu plata unei juste despăgubiri pentru transferul dreptului de proprietate, iar nu folosindu-se de despăgubirile achitate doar pentru folosinţa amenajărilor.

Prin prisma considerentelor prezentate supra, este evident că aceste susţineri sunt nefondate, din moment ce recurenta-pârâtă a fost despăgubită, prin hotărâre judecătorească definitivă, cu suma de 3.613.426 RON, care reprezintă contravaloarea de piaţă a amenajărilor orezicole aflate pe terenul revendicat în suprafaţă de 165,52 ha, iar nu despăgubiri doar pentru cedarea posesiei şi folosinţei acestor amenajări.

Pe cale de consecinţă, este nefondată critica recurentei-pârâte, potrivit căreia instanţa de apel ar fi schimbat destinaţia despăgubirilor şi ar fi golit de conţinut dispoziţiile art. 488 şi art. 494 din C. civ. de la 1864, care reglementează, pe lângă încorporarea lucrărilor, şi plata despăgubirii de către proprietarul terenului.

Totodată, nu se poate reţine încălcarea art. 44 din Constituţia României, cât timp, pentru dreptul de proprietate asupra amenajărilor orezicole, recurenta-pârâtă a primit o justă despăgubire, calculată la valoarea de piaţă a bunurilor, conform raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2011.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că prevederile art. 595 din actualul C. civ. stabilesc că instanţa de judecată trebuie să stabilească despăgubirea datorată de proprietarul terenului în funcţie de valoarea de circulaţie calculată la data hotărârii judecătoreşti pronunţate în litigiul de faţă, întrucât naşterea celor două drepturi este concomitentă, ca urmare a exercitării dreptului de accesiune de către intimatul-reclamant în litigiul de faţă, iar nu în dosarul nr. x/2011.

Nici aceste susţineri nu pot fi primite, instanţa de apel reţinând în mod corect că nu sunt aplicabile prevederile actualului C. civ., ci cele ale C. civ. de la 1864, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dat fiind că încorporarea amenajărilor orezicole cu terenul în suprafaţă de 165,52 ha s-a făcut anterior datei de 01.10.2011. În continuare, instanţa de apel a reţinut în mod just că despăgubirile cuvenite recurentei-pârâte pentru pierderea dreptului de proprietate asupra amenajărilor orezicole au fost stabilite, în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 232/30.03.2015, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 31.10.2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 30A/19.02.2018. O atare chestiune nu mai poate fi repusă în discuţie într-un nou litigiu, iar eventualele nemulţumiri ale recurentei-pârâte puteau fi valorificate doar în cadrul căilor de atac exercitate împotriva sentinţei civile nr. 232/30.03.2015.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a reiterat şi aspecte legate de limitele învestirii instanţei în dosarul nr. x/2011, care, pe lângă faptul că nu se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nici nu pot fi analizate, întrucât, după cum s-a arătat deja, nu este permisă repunerea în discuţie a obiectului dedus judecăţii, a limitelor învestirii instanţei şi a chestiunilor de fapt şi de drept ce au fost dezlegate în dosarul nr. x/2011, printr-o hotărâre judecătorească definitivă care se bucură de efectele prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 430 şi urm. din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală şi că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul incident, se constată că acesta a fost formulat doar pentru eventualitatea în care s-ar admite recursul principal, ipoteză în care reclamantul a solicitat casarea totală a deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel atât a apelului principal, cât şi a apelului incident, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.. Având în vedere că recursul principal a fost respins ca nefondat şi dând eficienţă principiului disponibilităţii, stipulat la art. 9 din C. proc. civ., rezultă că nu se impune analiza motivelor de casare invocate de reclamant, astfel că Înalta Curte va respinge şi recursul incident ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâta A. S.R.L. şi recursul incident formulat de reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Brăila împotriva deciziei civile nr. 139A din 13 iulie 2022 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.