State liability for criminal acquittal: appeals dismissed, objective liability for compensation upheld

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă la 4 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata daunelor materiale în valoare de 176.751,34 RON, sumă compusă din: 141.797,43 RON reprezentând contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor (suma de 98.372,64 RON reprezentând salariul net pe care l-ar primit de la AFP Bihor în situaţia în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor din cauza urmăririi penale şi trimiterii în judecată de către organele judiciare din cadrul DNA Oradea) şi 34.953,91 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată pe care a fost nevoită să le suporte pe parcursul procesului penal.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite, sumă plătibilă în RON, la cursul afişat de BNR la data rămânerii definitive a hotărârii care se va pronunţa şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată asupra sumei totale acordate cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, de la data înregistrării acţiunii şi până la data plăţii integrale.

Modificarea cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la 3 noiembrie 2020, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, şi a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv a Ministerului Justiţiei, cu reluarea fidelă a petitelor şi argumentelor în fapt şi în drept.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 26/C din 18 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2020, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi Ministrul Justiţiei, ca neîntemeiată.

A fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice după cum urmează:

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să achite reclamantei următoarele despăgubiri: suma de 12.464 RON, cu titlul de daune materiale reprezentând contravaloarea salariului net pe care l-ar fi primit reclamanta de la AFP Bihor pe perioada 15 iulie 2016-14 septembrie 2016; suma de 34.952,91 RON, cu titlul de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate de dosarul penal; suma de 7.500 de euro, echivalentul în RON de la data plăţii, cu titlul de daune pentru prejudiciul moral suferit; dobânda legală calculată asupra sumelor sus-menţionate, de la data introducerii acţiuni până la data plăţii efective.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să achite reclamantei, cu titlul de cheltuieli de judecată, suma de 2.481,61 RON, reprezentând contravaloarea taxei de timbru achitate în prezenta cauză, proporţional cu valoarea admisă a daunelor morale şi materiale.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1320/A din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes în promovarea apelului de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie invocată de apelanta A..

A respins apelul formulat de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva sentinţei civile nr. 26/C din 18 februarie 2022 pronunţată de Tribunalului Bihor.

A respins apelul formulat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii din 25 ianuarie 2021 şi a sentinţei civile nr. 26/C din 18 februarie 2022, pronunţate de Tribunalului Bihor.

A admis apelul declarat de apelanta A. în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Ministerul Justiţiei, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă:

A anulat în parte sentinţa civilă nr. 26/C din 18 februarie 2022, pronunţată de Tribunalului Bihor.

În baza art. 406 alin. (5) C. proc. civ., a luat act de renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi Ministerul Justiţiei.

A schimbat în parte sentinţa şi, în consecinţă, a majorat cuantumul daunelor morale la care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice de la suma de 7500 euro la suma de 10.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, care nu contravin prezentei decizii.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1320/A din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

4.1. Prin recursul declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că acţiunea reclamantei a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1373 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitenţilor pentru prepuşi. Corespunzător acestui temei de drept, s-a invocat excepţia netimbrării acţiunii, iar reclamanta şi-a timbrat acţiunea, potrivit notelor de şedinţă din 25 ianuarie 2021, la care au fost anexate şi dovezile privind achitarea taxelor de timbru, conform pretenţiilor solicitate.

Având în vedere că acţiunile introduse în baza art. 538 şi 539 C. proc. pen. sunt scutite de taxa judiciară de timbru, potrivit art. 541 alin. (4) din acelaşi cod, în aprecierea recurentului, rezultă că acţiunea este una de angajare a răspunderii civile delictuale, conform C. civ., nicidecum o acţiune de repararea a pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, reglementată de art. 538-542 C. proc. pen.

În dezvoltarea acestei critici a precizat că, la 3 noiembrie 2020, reclamanta a depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, şi a Ministrului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv a Ministerului Justiţiei.

Întrucât în procedurile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen. pârâtul este indicat fără echivoc, acesta fiind doar statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, alte persoane fizice sau juridice neputând avea calitate procesuală pasivă, recurentul a susţinut că acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de C. civ.

Faţă de aceste aspecte, recurentul a invocat că hotărârile instanţelor de fond au o motivare contradictorie şi conţin motive străine de natura pricinii, fiind aplicate greşit normele de drept material, pentru că acţiunea a fost considerată admisibilă având în vedere considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, iar daunele materiale şi morale au fost acordate prin raportare la art. 540 C. proc. pen., deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală.

Recurentul a susţinut că acţiunea prevăzută de art. 540 C. proc. pen. este diferită, fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru, poate fi introdusă doar într-un termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a constatat eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate, iar calitatea procesuală pasivă are doar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În acest context, recurentul a apreciat că nu poate fi primit argumentul primei instanţe, menţinut apoi de instanţa de apel, în sensul că, întrucât la data introducerii acţiunii (august 2020), dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. nu îi permiteau reclamantei să introducă cu succes această acţiune, ea trebuie considerată admisibilă în urma Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, chiar dacă ea nu a fost întemeiată sau precizată ca fiind o acţiune de despăgubiri în baza procedurilor speciale prevăzute de C. proc. pen.

Criticând raţionamentul instanţelor de fond cu privire la admisibilitatea acţiunii, recurentul a arătat că:

- reclamanta a înţeles să formuleze o acţiune întemeiată exclusiv pe răspunderea delictuală, deşi a avut posibilitatea să introducă acţiunea în despăgubiri în baza art. 539 C. proc. pen., iar pe parcursul procesului civil să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale, întocmai cum au procedat reclamanţii din dosarul în care a fost invocată şi admisă excepţia de neconstituţionalitate, fiind pronunţată Decizia nr. 136/2021 de Curtea Constituţională;

- raportat la data deciziei definitive de achitare (decizia nr. 552 din 1 noiembrie 2019), acţiunea a fost introdusă la 4 august 2020, adică cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Printr-o altă critică s-a susţinut că daunele materiale solicitate de reclamantă, constând în salariile neîncasate de la locul de muncă şi cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul penal, au fost acordate de prima instanţă, respectiv menţinute de instanţa de apel, în baza daunelor materiale sau morale pentru privarea de libertate.

În susţinerea acestei critici, au fost enunţate dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., recurentul susţinând că acele criterii nu au cum să fie aplicabile atunci când se solicită cheltuieli de judecată, cuantumul acestor despăgubiri trebuind să fie stabilit pe bază de alte probe, fără nicio legătură cu durata privării de libertate sau consecinţele acestei măsuri asupra persoanei.

De asemenea, au fost reluate argumentele prezentate în susţinerea criticii referitoare la admisibilitatea acţiunii.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

4.2. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut că acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1373 alin. (2) C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, aşa cum s-a reţinut în încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2021.

În dezvoltarea acestei critici a invocat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, normă care are menirea de a sublinia preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată.

În continuare a arătat că, supunând o pretenţie judecăţii, reclamantul şi-o fundamentează pe o anumită situaţie de fapt, pe care apoi o califică din punct de vedere juridic, astfel încât pretenţia respectivă să apară justificată. Pârâtul, în apărare, construieşte şi el o situaţie de fapt, aşa încât pretenţia formulată împotriva lui să apară ca fiind neîntemeiată; în baza mijloacelor de probă administrate pentru dovedirea sau combaterea afirmaţiilor celor două părţi, judecătorul va stabili situaţia de fapt a speţei, reţinând din împrejurările de fapt prezentate de părţi numai pe acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare juridică, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei situaţii.

Aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rolul activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii (decizia nr. 156/2021 pronunţată de secţia a II-a civilă).

De asemenea, în doctrină s-a apreciat că nu trebuie recunoscută posibilitatea judecătorului de a schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată şi în considerarea faptului că o asemenea modificare s-ar face exclusiv în favoarea reclamantului, afectându-se astfel obligaţia de imparţialitate a instanţei şi dreptul pârâtului la un proces echitabil.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţele de fond, în aprecierea recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ., invocate ca temei al cererii de chemare în judecată.

Raportat la definiţia comitentului, prevăzută de dispoziţiile art. 1373 alin. (2) C. civ., recurentul-pârât a susţinut că între comitent şl prepus trebuie să existe raporturi de autoritate/subordonare, care să rezulte fie dintr-un contract, fie din lege.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind statutul judecătorilor şi procurorilor:

"(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei".

Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate.

Pentru ca dispoziţiile art. 1373 C. civ. să îşi găsească aplicarea în cauză este necesar ca Statul român prin Ministerul Finanţelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între stat şi aceştia nu există un raport de prepuşenie, statul român nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

În cauza dedusă judecăţii, intimata A. a chemat în judecată Statul român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii salariului pe care l-ar fi încasat în situaţia în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor, plata contravalorii cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat pe parcursul procesului penal şi despăgubiri pentru daunele morale suferite, provocate de cercetarea penală efectuată în cadrul dosarului penal nr. x/2014 al DNA-Serviciul Teritorial Oradea şi judecării dosarului penal nr. x/2016

În conformitate cu dreptul naţional, Statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Faţă de aceste circumstanţe, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că solicitarea reclamantei, de obligare la plata contravalorii salariului pe care l-ar fi încasat în situaţia în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor, plata contravalorii cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat pe parcursul procesului penal şi despăgubiri pentru daunele morale suferite, provocate de cercetarea penală efectuată împotriva sa nu se subsumează noţiunii "eroare judiciară", noţiune al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi art. 538 şi 539 din C. proc. pen.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a fost suspendată din funcţie pe durata procesului penal şi că în acest timp nu şi-a încasat salariul cuvenit nu este imputabilă reprezentanţilor statului, ci, dimpotrivă suspendarea după momentul trimiterii în judecată era obligatorie conform dispoziţiilor legale în vigoare, iar nu facultativă.

În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului orice procedură penală implică unele repercusiuni asupra vieţii private, acestea fiind admisibile dacă nu merg dincolo de consecinţele normale şi inevitabile în asemenea situaţii.

În aceste condiţii, recurentul-pârât a susţinut că nu se poate reţine vinovăţia Statului român pentru pretinsul prejudiciu suferit de reclamantă.

În acest context, a mai arătat că obligaţia plăţii contravalorii drepturilor salariate cuvenite pentru perioada 15 iulie 2016 - 14 septembrie 2016 revine instituţiei al cărei angajat a fost intimata-reclamantă, întrucât, chiar dacă în prezent aceasta nu mai are calitatea de angajat al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bihor, pretenţiile acesteia vizează perioada în care s-a aflat în raporturi de muncă cu acest angajator şi decurg din raporturile de serviciu.

Dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ. nu reglementează o răspundere a Statului român, care să o substituie pe cea a angajatorului, neputându-se institui o răspundere generală a statului, nelimitată şi necondiţionată, după cum nici nu poate opera o subrogare a statului în drepturile şi obligaţiile angajatorului pentru fapte sau acte ce ţin de raporturile de muncă.

Raportat la prevederile legate mai sus invocate şi în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a mai susţinut că Statul român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel Oradea reţinând în mod greşit că în cauză sunt aplicabile prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/20211 în baza căreia statul are obligaţia "de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei".

O altă critică vizează soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cu privire la care recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, soluţia primei instanţe, considerând-o ca fiind apărare de fond.

A învederat recurentul-pârât că singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen., potrivit cărora "Statut răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare."

Referitor la răspunderea statului în caz de eroare judiciară, recurentul-pârât a enumerat cazurile de răspundere a statului în caz de erori judiciare, astfel cum apar acestea în doctrina şi legislaţia românească.

Totodată, a învederat că în practica judecătorească s-a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ.) nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Dintr-o asemenea perspectivă, reclamantul cheamă în judecată statul pentru a pretinde să îi fie reparat un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condiţiile legale pentru cercetarea şi admiterea pe fondul ei a acţiunii trebuie să se facă prin raportare la condiţiile stabilite în acest scop prin legile speciale în materie, iar nu cu ignorarea acestora, recurgându-se exclusiv la dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv la art. 1349 şi următoarele C. civ.

Când reclamantul alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile în materia răspunderii civile delictuale, iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

În aprecierea recurentului-pârât, într-un asemenea caz, acţiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă şi respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voinţă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă. Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea speciala are preferinţă în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială, astfel că din această perspectivă acţiunea este inadmisibilă.

Prin urmare, a apreciat că instanţa de apel s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită şi analizând cauza din perspectiva art. 539 C. proc. pen. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a considerat că, per ansamblu, problema dedusă concret judecăţii priveşte supunerea reclamantei la proceduri juridice penale şi la măsuri privative de libertate dispuse în mod legal, dar care au devenit nedrepte/injuste ca urmare a soluţiei de achitare şi nu supunerea ei la proceduri şi măsuri abuzive.

Deşi acţiunea are ca temei regulile de drept comun, art. 1373 C. civ. şi nu norma specială din art. 539 din C. proc. pen., totuşi instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a României trebuie aplicată în cauză. În mod greşit s-a raportat Curtea de Apel Oradea la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în soluţionarea cererii, câtă vreme acţiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ., iar nu ale art. 539 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte chestiunea admisibilităţii acţiunii, recurentul-pârât a mai arătat că instanţele judecătoreşti nu pot suplini pe cale jurisprudenţiala lipsa intervenţiei legiuitorului într-un anumit domeniu, cum este şi cel al procedurii penale, căruia nu i se pot aplica prin analogie reguli de strictă interpretare şi aplicare. Întrucât legiuitorul nu a înlăturat vidul legislativ constatat de Curtea Constituţională, decizia acesteia nu poate completa dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., privind cazurile de răspundere civilă delictuală a statului în situaţia erorilor judiciare, astfel că organele judiciare nu pot analiza această chestiune decât din perspectiva dispoziţiilor legale rămase în vigoare, respectiv a celorlalte cazuri prevăzute de textul legal.

De asemenea, a învederat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 este incidenţă în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen. şi nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În al doilea rând, în jurisprudenţa anterioară acestei decizii, chiar Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

În ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale, recurentul-pârât a mai susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că acestea se cuvin în virtutea "obligaţiei statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public de justiţie astfel cum a reţinut Curtea Constituţională."

În toate situaţiile în care a operat suspendarea de drept a raporturilor de muncă, după soluţionarea definitivă a cauzei penale în favoarea persoanei al cărei raport de muncă a fost suspendat, instituţia angajatoare are obligaţia de a acorda drepturile salariale cuvenite şi nu Statul român.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de dosarul penal, în temeiul aceleiaşi obligaţii a statului de garantare a bunei funcţionări a serviciului public, a mai învederat că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, ce se referă la elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii "parte care pierde procesul", reglementată de art. 453 C. proc. civ.

Răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor patrimoniale este antrenată doar dacă se constată incidenţa producerii unei erori judiciare în condiţiile Codului de procedură penată. În speţă, intimata-reclamantă a fost achitată pentru infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată, însă nu s-a constatat existenţa unei erori judiciare. Dispoziţia de achitare nu stabileşte o culpă procesuală a Statului român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat, în temeiul dispoziţiilor legii civile. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare.

Trimiterea în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul cercetării penale reprezintă o activitate pe care legea o permite şi o dă în competenţa procurorului. Procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi învestirea instanţei realizându-se de către organele judiciare penale ale statului. Legea nu cere procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului să aibă siguranţa unei condamnări penale, ceea ce nici nu este posibil, deoarece soluţia eventuală de achitare în cauză este de competenţa exclusivă a instanţei penale şi depinde de probatoriul administrat şi în etapa judecăţii.

În caz contrar s-ar ignora specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităţii actelor de procedură, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situaţia întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În acest sens, a indicat Decizia nr. 20 din 19 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia: "nu este posibil a se stabili fundamentul juridic al răspunderii pentru cheltuielile procesuale efectuate de părţi în procesul penal, ca expresie a aplicării legii civile, printr-o extrapolare a circumstanţelor concrete ale cauzei, printr-o rezolvare de principiu care să regleze întreaga problematică generată prin aplicarea textului de lege."

Concluzionând, a precizat că nu există temei de drept pentru obligarea statului la plata cheltuielilor în absolut toate cazurile de achitare, fără niciun fel de distincţii. Nici chiar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu prevede dreptul la reparaţie al unei persoane împotriva căreia a fost formulată o acuzaţie în materie penală, pentru cheltuieli efectuate în cadrul procedurilor penale în care s-au pronunţat soluţii de achitare.

De asemenea, în ceea ce priveşte Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 50/2011 prin care a fost reglementată modalitatea de plată şi recuperare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva persoanelor care ocupă sau au ocupat funcţii de demnitate publică, înalţi funcţionari publici, funcţionari publici şi personal contractual în cadrul Ministerului Finanţelor, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al unităţilor aflate în subordinea acesteia, reclamanta a formulat cerere în temeiul Ordinului 50/2011, însă lipsa de diligenta a acesteia a condus la respingerea solicitării. Deşi Comisia de analiză a solicitat doamnei A., prin două adrese, completarea cererii cu descrierea faptelor pentru care s-au demarat procedurile judiciare împotriva sa, aceasta nu a procedat la depunerea actelor şi informaţiilor solicitate motiv pentru care i-a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor ocazionate cu procedurile judiciare iniţiate împotriva sa. Prin urmare, este culpa reclamantei că nu a beneficiat de recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva sa.

Cu privire la majorarea daunelor morale acordate pentru prejudiciul moral suferit, de la suma de 7.500 euro la suma de 10.000 euro, recurentul-pârât a susţinut că măsurile privative de libertate au fost dispuse în mod legal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie de speţă, a hotărât că pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum, care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite. (Decizia nr. 320 din 1 februarie 2018).

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudenţa este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanţe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptăţite (Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018).

Astfel, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Faţă de aceste repere jurisprudenţiale, recurentul-pârât a considerat că instanţa de apel a acordat o sumă superioară faţă de sumele acordate în mod constant de CEDO, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just şi echitabil.

O altă critică priveşte soluţia instanţei de apel de menţinere a obligaţiei pârâtului la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii, respectiv 4 august 2020 şi până la data plaţii efective, acordate în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

În aprecierea recurentului-pârât, această soluţie este greşită prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, potrivit cu care debitorul se află de drept în întârziere în cazul în care obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, în condiţiile în care, pe de-o parte, instanţa a reţinut că nu există o faptă ilicită a statului, în cauză fiind vorba de o răspundere obiectivă, independentă de culpă, şi, pe de altă parte, a menţinut obligaţia de plată a dobânzii legale în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

Totodată, în condiţiile în care nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor acesta nu poate fi obligat nici la suportarea dobânzii legale aferente pretinsului debit principal stabilit de instanţa de fond.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În combaterea criticilor formulate de recurentul-pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în mod corect s-a dat efect Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

A mai arătat că, în mod corect, a fost obligat Statul român la plata daunelor materiale, reprezentând drepturi salariale, întrucât angajatorul AJFP Bihor nu a avut implicare în faptele ilicite invocate în cauză.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, intimata-reclamantă a susţinut că, deşi nu este incidentă culpa procesuală, este evident că în lipsa cercetărilor penale aceste cheltuieli nu ar fi fost efectuate.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, instanţa a apreciat în mod corect că măsurile privative de libertate pot fi un factor de stres care sa creeze suferinţă morala, suferinţe care trebuiesc recompensate, cuantumul daunelor morale fiind majorat la suma de 10.000 euro, pentru a se asigura o justă compensaţie a suferinţelor pe care le-a îndurat.

Cu privire la criticile formulate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, intimata-reclamantă a susţinut că sunt valabile aceleaşi apărări, în sensul menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând, prioritar, interesul procurorului din cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea în formularea recursului în cauza de faţă, Înalta Curte constată că, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri a apelului de la termenul din data de 06.09.2022, procurorul care a participat la şedinţa de judecată, respectiv domnul procuror B., a arătat că este procuror în cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi participă la judecată în temeiul art. 92 alin. (2) coroborat cu alin. (3) C. proc. civ.

Se constată, aşadar, că procurorul a participat facultativ la judecata apelului, în baza temeiului legal anterior menţionat, iar nu în calitate de reprezentant al părţii Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, instanţa de apel luând act de acest aspect prin încheierea de şedinţă mai sus precizată.

Potrivit art. 92 alin. (2) C. proc. civ. "Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.", iar, conform alin. (4) al aceluiaşi articol, procurorului îi este recunoscut dreptul de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile când a participat la judecată.

Prin urmare, din perspectiva dreptului procurorului de a participa la judecata acţiunii civile, norma legală precizată lasă la aprecierea acestuia exercitarea acestui drept.

Cu referire la interesul procurorului în declararea căii de atac în cazurile în care acesta a participat la judecată pe temeiul dispoziţiilor art. art. 92 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că acesta este justificat atunci când procurorul apreciază că acest lucru este necesar pentru realizarea scopurilor prevăzute de textul legal de referinţă, instanţa de judecată neavând posibilitatea cenzurării acestui drept.

Or, în cauza de faţă, se constată că, deşi prin decizia recurată, în baza art. 406 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a luat act de renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justitie - Direcţia Naţională Anticorupţie, recursul analizat, din perspectiva interesului, nu a fost declarat de această parte, ci de către procurorul din cadrul Serviciului Teritorial Oradea ca urmare a participării acestuia la judecata apelului.

Prin urmare, raportat la aceste constatări, Înalta Curte apreciază că în cauză subzistă interesul procurorului pentru exercitarea căii de atac a recursului.

În ce priveşte nulitatea recursului exercitat de procurorul din cadrul Serviciului Teritorial Oradea al Direcţiei Naţionale Anticorupţie faţă de soluţia dată de instanţa de apel cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justitie - Direcţia Naţională Anticorupţie, se reţine că, într-adevăr, prin recursul declarat procurorul nu critică soluţia dată cererii de chemare în judecată în raport cu acest din urmă pârât. Acest aspect însă nu este de natură a invalida demersul procesual al procurorului fundamentat, astfel cum mai sus s-a arătat, pe dispoziţiile art. 92 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.

În acest sens, din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate, se observă că acestea nu impun procurorului să atace doar anumite soluţii pronunţate de instanţă, după cum nici nu limitează dreptul acestuia de a invoca orice aspecte de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti, în cazurile în care a participat la judecata acţiunii civile.

În cauza de faţă, se constată că prin recursul formulat procurorul invocă aspecte de nelegalitate a deciziei instanţei de apel subsumate, în opinia acestui recurent, motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte apreciază că nu poate fi anihilată iniţiativa procesuală a procurorului prin aplicarea sancţiunii nulităţii recursului pe temeiul dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ.

Analizând pe fond recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte va analiza împreună cele două recursuri declarate în cauză având în vedere că acestea dezvoltă critici similare care presupun o analiză coroborată şi o soluţie unitară.

Prin intermediul primului motiv de recurs, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum şi prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a analizat admisibilitatea cererii de chemare în judecată, respectiv calitatea procesuală pasivă a Statului român din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat reclamanta.

În acest sens, recurenţii au susţinut că instanţa a respins apelurile în baza dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, deşi prin cererea de chemare în judecată s-a urmărit atragerea răspunderii civile delictuale de drept comun a statului, pe temeiul dispoziţiilor art. 1373 alin. (2) C. civ.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi procurorul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar Statul român prin Ministerul Finanţelor, în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului ori a rolului activ al judecătorului, precum şi încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurenţi presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi.

Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii este admisibilă, iar subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional dedus judecăţii este Statul român.

Determinând, astfel, cadrul juridic aplicabil, curtea de apel a procedat la examinarea cauzei din perspectiva aspectelor reclamate de procuror şi pârâtul Statul român prin cererile de apel, ceea ce denotă, contrar susţinerilor recurenţilor, că procedeul uzitat de instanţa de apel nu are semnificaţia unei încălcări a limitele efectului devolutiv al apelului, a principiului disponibilităţii ori a limitelor rolului activ al judecătorului întrucât instanţa este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, indiferent de opinia părţii asupra modului în care trebuie aplicată şi interpretată legea la o anumită situaţie de fapt, intră în atribuţiile judecătorului stabilirea unui raţionament corect, nepunându-se problema depăşirii de către instanţa de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei atacate, drept pentru care cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au pretins greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material cu referire la greşita reţinere în cauză a calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv a admisibilităţii cererii de chemare în judecată în raport de cauza juridică a acesteia.

În esenţă, recurenţii au susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1373 C. civ., întrucât nu se pune problema unei răspunderi civile delictuale în calitate de comitent a statului, raportat la temeiurile juridice invocate în cererea introductivă de instanţă.

Critica recurenţilor apare a fi neîntemeiată.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat în cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., astfel cum a fost restrâns, priveşte obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 100.000 euro (în echivalent RON), cu titlu de daune morale pentru privarea injustă de liberate în cursul procesului penal, dar şi cu titlu de prejudiciu constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale produse prin: declanşarea unor proceduri penale nelegale şi abuzive, confirmate printr-o decizie de achitare definitivă; încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, prin comunicatele de presă din 14.07.2016 şi 05.08.2016 ale DNA; încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, prin lipsirea de drepturile salariale; încălcarea dreptului la viaţă privată ca urmare a ingerinţei autorităţilor realizată prin supravegherea operată şi întocmirea unor note informative de către structuri ale statului, nelegal administrate. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului şi la plata unor daune materiale, respectiv a sumei de 34.953,91 RON constând în cheltuielile ocazionate de deplasarea reclamantei în faţa organelor de urmărire penală ori în faţa instanţei de judecată pe parcursul fazelor procesuale desfăşurate în procesul penal, precum şi a sumei de 17.966 RON reprezentând contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor în perioada 15.07.2016-14.09.2016 în situaţia în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor din cauza urmăririi penale şi trimiterii în judecată de către organele judiciare din cadrul DNA Oradea, respectiv pe perioada reţinerii şi arestării.

În drept, reclamanta a invocat atât dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., cât şi pe cele ale art. 20, art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 28, art. 31 alin. (6), art. 52 alin. (3), toate din Constituţia României, art. 94 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 303/2004 (varianta în vigoare la data sesizării primei instanţe), art. 5 paragraful 5 şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 539 C. proc. pen..(varianta în vigoare la data sesizării primei instanţe), respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 453 C. proc. civ.

Aşadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamanta a formulat pretenţia patrimonială de faţă, aceasta, deşi a invocat în susţinerea demersului său judiciar dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 din C. civ., a indicat, în acelaşi timp, şi alte norme materiale ori procedurale prevăzute de art. 539 C. proc. pen., respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 453 C. proc. civ., prevederile de ordin constituţional arătate mai sus, precum şi cele de drept european prevăzute de art. 6 paragraf 2 şi art. 5 paragraf 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

De asemenea, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin activitatea defectuoasă, derulată în cadrul dosarului penal, în care au fost implicate mai multe instituţii ale statului - parchet, structuri ale poliţiei, aceasta pretinzând că toate aceste activităţi întreprinse în cadrul cercetării penale, la finalul căreia a fost inculpată, au avut drept consecinţă încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 5 şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi care reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii sale private, ceea ce o îndreptăţeşte la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum şi a celui material, constând în cheltuielile efectuate pentru prezentarea sa în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată ori contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor în perioada 15.07.2016-14.09.2016 în situaţia în care nu i-ar fi fost suspendat raportul de muncă cu AJFP Bihor din cauza urmăririi penale şi trimiterii în judecată de către organele judiciare.

Totodată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta a înţeles să se îndrepte cu acţiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă". Acest text constituţional consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.

Aşadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu, în condiţiile art. 1357 C. civ. ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepuşenie, din perspectiva art. 1373 din C. civ.

În realitate, îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamanta a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective, independente de orice vinovăţie, a statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea acestuia de garant al legalităţii căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Statul român, a cărui răspundere, în acest context, nu este una specifică unui comitent pentru prepusul său.

Dacă ar fi concluzionat în sens contrar, instanţa de apel ar fi nesocotit izvorul pretenţiilor reclamantei care, atunci când a făcut referire la art. 5 şi art. 6 CEDO şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, pentru a justifica temeiul răspunderii statului, a avut în vedere obligaţia acestuia, în calitate de semnatar al Convenţiei europene, de a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu respectarea drepturilor şi libertaţilor fundamentale ale persoanei, respectiv de a acţiona în scopul prevenirii şi, atunci când este cazul, înlăturării încălcării drepturilor părţilor, inclusiv prin modalitatea de derulare a procedurilor judiciare.

Faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acţiunii introductive şi dispoziţiile art. 1349, respectiv art. 1373 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală obişnuită, respectiv a comitentului pentru prepusul său, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acesteia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului ori grefată pe raportul de prepuşenie în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei. Or, aceasta este o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenţiei europene, care se fundamentează pe ideea de garanţie, în condiţiile în care statul şi-a asumat monopolul administrării justiţiei, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia.

Prin urmare, în cauză nu se analizează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a statului, în calitate de comitent, pentru a se pune problema lipsei calităţii sale procesuale pasive ori a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta.

În acelaşi context, Înalta Curte apreciază că nici faptul că reclamanta a timbrat cererea de chemare în judecată ca urmare a măsurii dispuse de judecătorul de primă instanţă prin rezoluţia din data de 5.11.2020, obligaţie comunicată prin citaţia emisă pentru termenul din data de 25.01.2021 în faţa Tribunalului Bihor, nu este de natură a schimba cauza juridică a cererii formulate, reclamanta alegând să se conformeze acestei dispoziţii a instanţei în vederea continuării demersului său judiciar.

Printr-o a treia critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au pretins greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. cu referire la greşita reţinere în cauză a incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

În esenţă, sub aspectul daunelor morale acordate şi a daunelor materiale în cuantum de 17.966 RON (reprezentând contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor în perioada 15.07.2016-14.09.2016), recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu putea da eficienţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în condiţiile în care cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. declarate neconstituţionale prin decizia de referinţă. Se mai solicită instanţei de recurs să constate că suma stabilită cu titlu de daune morale, raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, este nejustificat de mare şi de natură să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei.

Totodată, s-a mai susţinut că daunele materiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată se întemeiază pe culpa procesuală a părţii care pierde procesul, în sensul art. 453 C. proc. civ., fundamentul juridic al acestor pretenţii fiind reprezentat de o răspundere civilă de natură delictuală, sens în care se impune întrunirea cumulativă a condiţiilor acestei forme de răspundere, respectiv existenţa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie prin care să se fi cauzat părţii adverse un prejudiciu constând în cheltuielile de judecată.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, potrivit constatărilor de fapt stabilite la judecata în fond a cauzei, faţă de reclamantă s-au demarat acte de cercetare/urmărire penală în dosarul nr. x/2014 al DNA - Serviciul Teritorial Oradea. În cadrul acestui dosar reclamanta a făcut obiectul unor măsuri de supraveghere tehnică derulate pe o durată totală de patru luni în perioada iulie 2014 - iulie 2015 şi al unei acţiuni de flagrant în 26.05.2015.

Prin Ordonanţa DNA din data de 14.07.2016 reclamanta A. a fost reţinută pentru 24 de ore, apoi a fost plasată în arest la domiciliu în perioada 15.07.2016 -10.10.2016, însumând o perioadă totală de privare de liberate de 88 de zile, pentru ca apoi, în perioada 11.10.2016 - 14.02.2017 (151 de zile) să se afle sub control judiciar.

Până la data de 15 iulie 2016 (a doua o zi după data reţinerii) reclamanta a ocupat efectiv funcţia de şef administraţie adjunct în cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bihor. Reclamanta a fost titularul funcţiei anterior menţionate până la data de 14.09.2016, când raporturile de serviciu au încetat prin acordul părţilor, însă perioada de referinţă(15.07.2016-14.09.2016)s-a suprapus cu cea a măsurilor preventive, astfel încât în această perioadă nu a lucrat efectiv, raportul de serviciu fiind suspendat de drept. Reclamanta e pensionată anticipat din 15.09.2016.

Prin Rechizitoriul din 04 august 2016 emis de DNA - Serviciul Teritorial Oradea, în dosarul nr. x/2014 s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi luare de mită în formă continuată (patru acte materiale). Ulterior, prin sentinţa penală nr. 116/P/2017, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2016, s-a dispus achitarea reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi a fost condamnată la o pedeapsă de 3 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Prin decizia penală nr. 552/2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea sentinţa Tribunalului Bihor a fost desfiinţată în parte, în sensul că s-a dispus achitarea reclamantei şi pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată şi, în consecinţă, au fost înlăturate pedeapsa principală de 3 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile instituite în sarcina sa pe durata termenului de supraveghere.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat acordarea de daune morale pentru privarea de libertate în procesul penal, dar şi cu titlu de prejudiciu constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale produse prin: declanşarea unor proceduri penale nelegale şi abuzive, confirmate printr-o decizie de achitare definitivă; încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, prin comunicatele de presă din 14.07.2016 şi 05.08.2016 ale DNA; încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, prin lipsirea de drepturile salariale; încălcarea dreptului la viaţă privată ca urmare a ingerinţei autorităţilor realizată prin supravegherea operată şi întocmirea unor note informative de către structuri ale statului, nelegal administrate. Totodată, s-a solicitat şi obligarea pârâtului la plata unor daune materiale constând în suma de 34.953,91 RON reprezentând cheltuielile ocazionate de deplasarea reclamantei în faţa organelor de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată pe parcursul fazelor procesuale derulate în procesul penal(fond, apel, recurs), precum şi a sumei de 17.966 RON reprezentând contravaloarea salariului brut pe care l-ar fi primit de la AFP Bihor în perioada 15.07.2016-14.09.2016.

În drept, reclamanta a invocat atât dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C. civ., cât şi pe cele ale art. 20, art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 28, art. 31 alin. (6), art. 52 alin. (3), toate din Constituţia României, art. 94 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 303/2004, art. 5 paragraful 5 şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 539 C. proc. pen., respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 453 C. proc. civ., prevalându-se, totodată, de soluţia de achitare dispusă de instanţa penală.

Prin decizia nr. 136/2021(în continuare decizia CCR nr. 136/2021), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Totodată, se reţine că pe parcursul judecăţii recursului a fost pronunţată şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă nr. 1/16.01.2023, prin care, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., s-a statuat că în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate, respectiv, că în acest caz, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Examinând decizia recurată, prin gruparea criticilor subsumate motivului de casare analizat formulate de procurorul din cadrul Serviciului Teritorial Oradea al DNA şi de Statul român prin Ministerul Finanţelor, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la incidenţa în cauză a deciziei CCR nr. 136/2021, criticile formulate de ambii recurenţi se impun a fi înlăturate, pe de o parte, pentru că nu se fundamentează, ci ignoră dezlegările date de instanţa de apel prin considerentele hotărârii recurate şi, pe de altă parte, pentru că argumentele dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de instanţa de contencios constituţional în cuprinsul deciziei de referinţă, iar instanţele judecătoreşti au a le respecta, nu a le reevalua cum, nepermis, pretind recurenţii.

Nici împrejurarea invocată de recurenţi potrivit cărora în accepţiunea art. 539 acordarea daunelor morale sau materiale este strâns legată de privarea de libertate nu sunt de natură să impună concluzia potrivit căreia raportul de despăgubire dedus judecăţii nu se supune statuărilor din decizia CCR nr. 136/2021 întrucât aceste susţineri neglijează considerentele acestei decizii.

În realitate, Înalta Curte consideră că, prin argumentele invocate, recurenţii omit a observa că decizia CCR nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică normativă şi, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 din C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.

Astfel, după cum corect şi riguros a reţinut instanţa de apel, din cuprinsul deciziei CCR nr. 136/2021 rezultă, fără nici o îndoială, faptul că având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale "constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală."(a se vedea în acest sens paragraful 44 din decizie).

În considerarea celor arătate, se impune concluzia conform căreia instanţele judecătoreşti, în aplicarea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie şi în raport de interpretarea dată erorii judiciare prin decizia CCR nr. 136/2021, au a face distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri materiale şi morale persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate (în acest sens şi decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă).

Aşa fiind, recurenţii pretind, nepermis, instanţei de recurs să constate că dreptul la despăgubire al părţii reclamante pentru privarea de libertate în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare, ce confirmă netemeinicia acuzaţiei penale ce a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, se impunea a fi fost examinat, la judecata în apel a cauzei, cu ignorarea deciziei CCR nr. 136/2021.

Totodată, decizia CCR nr. 136/2021 este aplicabilă cauzei pendinte şi în raport de art. 147 din Constituţia României, în baza argumentelor relevate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, prin care aceasta a statuat cu privire la efectele propriilor decizii de admitere a neconstituţionalităţii (Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017 şi Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017 şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 836 din 01 octombrie 2018).

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei CCR nr. 136/2021 este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat (a se vedea paragraful 28 din decizia CCR nr. 404/2016).

În speţă, necontestat, raportul de despăgubire dedus judecăţii nu era consolidat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior publicării deciziei de admitere a CCR nr. 136/2021, moment de la care, de altminteri, prezumţia de constituţionalitate a normei de drept examinate, în interpretarea dată anterior în practica judecătorească, a fost răsturnată.

Aşa fiind, rezultă că în mod corect instanţa de apel a statuat cu privire la aplicabilitate în cauza pendinte a deciziei CCR nr. 136/2021 şi a examinat cauza din perspectiva acestei decizii, raportat la cauza cererii de chemare în judecată avute în vedere de reclamantă, după cum mai sus s-a arătat.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale, acesta se stabileşte de judecătorii fondului prin apreciere, în raport de circumstanţele de fapt particulare ale cauzei, dovedite prin probatoriile administrate, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale şi jurisprudenţiale.

Acest aspect a fost expus şi în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel explicând că daunele morale se cuantifică prin apreciere, în considerarea unor criterii jurisprudenţiale, pe care le-a valorificat cum sunt: consecinţele negative resimţite în plan fizic şi psihic de persoana prejudiciată (ce nu sunt palpabile şi nici identice, cu cele resimţite de persoane aflate în aceeaşi situaţie), importanţa valorilor ce au fost lezate, intensitatea cu care a perceput consecinţele vătămării, inclusiv, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, prin raportare la situaţia de fapt a cauzei, cu privire la care a reţinut că este pe deplin stabilită.

În acest context al analizei, este de menţionat că suma de 10.000 de euro echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii a fost stabilită de instanţa de apel tot prin apreciere, în urma reevaluării circumstanţelor particulare ale cauzei expuse în cuprinsul hotărârii (consecinţele concrete suportate de reclamantă atât în plan personal, afectarea vieţii sociale, transformarea dintr-o femeie de carieră cu o viaţă activă într-o persoană retrasă, cu probleme de sănătate, cât şi profesional, prin suspendarea din activitate, urmată de pensionare, modul în care a fost percepută public pe parcursul procesului, dar şi necesitatea existenţei unui echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată, toate rezultate direct din procesul penal finalizat cu achitare). Aşadar, curtea de apel, reevaluând situaţia de fapt pe baza probelor administrate, a schimbat soluţia primei instanţe de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 7500 euro la 10.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii.

Pe de altă parte, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, susţinerile prin care se pretinde instanţei de recurs să constate că suma de 10.000 de euro echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, şi ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei, nu constituie critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel de natură să fie supuse cenzurii în recurs, în sensul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât nu pot fi primite spre examinare, ştiut fiind că instanţa de recurs controlează modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modul în care au stabilit şi apreciat faptele.

Nici susţinerea invocată de recurentul Statul român prin Ministerul Finanţelor potrivit căruia obligaţia plăţii daunelor materiale solicitate drept contravaloare a drepturilor salariate cuvenite reclamantei pentru perioada 15 iulie 2016 - 14 septembrie 2016 revine instituţiei al cărei angajat a fost intimata-reclamantă nu este fondată.

Astfel, conform art. 94 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, varianta în vigoare la data de 15.07.2016, raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public este arestat preventiv sau se află în arest la domiciliu, o dispoziţie normativă similară existând şi în art. 50 litg) din Codul muncii, în varianta normativă de la acelaşi moment temporal.

Or, fiind vorba despre o suspendare de drept a raporturilor de muncă, angajatorul sau fostul angajator nu este obligat să achite angajatului/fostului angajat drepturile salariale în condiţiile în care munca nu a fost prestată, iar normativ nu este reglementată o asemenea posibilitate.

Totodată, Înalta Curte apreciază ca inapt să determine casarea deciziei şi motivul invocat de acelaşi recurent vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 221 şi art. 224 alin. (1) din C. civ., întrucât aceste dispoziţii legale nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel la pronunţarea deciziei recurate.

Criticile din recurs prin care recurenţii au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a statuat că poate fi antrenată răspunderea Statului pentru acordarea daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal şi că sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În cauza de faţă, argumentele care au fundamentat soluţia instanţei de apel au avut în vedere faptul că obligaţia statului pentru despăgubirea reclamantei are la bază răspunderea obiectivă a acestuia, iar nu o răspundere fundamentă pe ideea de culpă.

Această statuare a instanţei de apel este corectă prin raportare la cadrul legal şi la situaţia de fapt reţinută în cauză.

În speţă, pretenţia analizată priveşte dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal soluţionat definitiv prin achitare, ca formă de reparare a prejudiciului adus acesteia, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

Prin raportare la obiectul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speţă sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli au fost efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora:

"(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (…) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

Înalta Curte apreciază că "legea civilă" la care face trimitere alin. (6) al art. 276 C. proc. civ. este reprezentată atât de dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă (art. 1349 şi urm.), cât şi de cele ale C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată (art. 451-455), întrucât obligarea părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre "prepuşii" săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată chiar şi în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului la recuperarea cheltuielilor de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale exprese.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz specific, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, justificarea soluţiei instanţei de apel nu încalcă dispoziţiile de drept substanţial aplicabile cauzei deoarece statul organizează şi conduce activitatea judiciară. Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale acestui articol, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

În consecinţă, faţă de soluţia dată prin sentinţa penală nr. 116/P/2017, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 552/2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în acelaşi dosar, condiţia pierderii procesului nu mai este o chestiune ce poate fi pusă la îndoială. În acest sens, Înalta Curte reţine că, pe fondul acuzaţiei penale, statul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, achitarea fiind pronunţată în mod definitiv, caz în care este reclamat un necesar drept de despăgubire. Netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie un motiv care justifică un drept la despăgubire pentru prejudiciul produs persoanei inculpate prin efectuarea cheltuielilor de judecată în procesul penal. Acţiunea statului nu poate fi calificată decât ca o faptă care a adus atingere drepturilor sau intereselor altei persoane, faptă care angajează răspunderea sa civilă delictuală, obiectivă.

Prin urmare, din perspectiva soluţiei pronunţate pe fondul acuzaţiei penale, favorabile inculpatului, se naşte un drept la despăgubire faţă de acesta din urmă.

Neîntemeiat este şi argumentul invocat de Statul român prin Ministerul Finanţelor vizând greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

Potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. debitorul se află de drept în întârziere atunci când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Astfel, se reţine că, deşi este pertinentă observaţia recurentului în sensul că instanţa de apel a statuat că temeiul răspunderii statului este răspunderea civilă delictuală obiectivă, totuşi această constatare nu înlătură de la aplicare norma indicată întrucât aceasta sugerează faptul că dispoziţiile legale de referinţă devin incidente în cazul în care răspunderea debitorului nu are izvor contractual, ci extracontractual (cum este şi răspunderea obiectivă a statului căci aceasta se analizează din perspectivă delictuală).

Totodată, Înalta Curte apreciază că, reţinând incidenţa principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat la nivel legislativ prin dispoziţiile art. 1385 C. civ., în mod corect instanţa de apel a statuat în sensul că în baza acestui principiu pârâtul este obligat să acopere integral prejudiciul constând atât în paguba efectiv suferită, cât şi în beneficiul nerealizat şi a menţinut dispoziţia primei instanţe vizând obligarea Statului român la plata dobânzii legale pentru sumele datorate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

Referitor la apărarea recurentului Statul român vizând incidenţa procedurii speciale pentru recuperarea cheltuielilor de judecată reglementată prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 50/2011, în acord cu cele statuate de instanţa de apel, Înalta Curte constată că acest act normativ reglementează o procedură facultativă, administrativă, de recuperare a cheltuielilor de judecată efectuate, iar neurmarea acestei proceduri nu este aptă să determine nelegalitatea deciziei recurate şi casarea acesteia. Accesul liber la justiţie reprezintă un principiu constituţional fundamental, potrivit art. 21 din Constituţia României, iar orice condiţionare a accesului liber la justiţie reprezintă o nesocotire a acestui principiu, dar şi a unor standarde internaţionale universale, cum sunt cele prevăzute în art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului care garantează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

Nici argumentul aceluiaşi recurent vizând incidenţa Deciziei nr. 20/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu constituie un motiv de recurs de natură a determina casarea deciziei recurate întrucât, prin decizia de referinţă, Înalta Curte a respins sesizarea în vederea dezlegării chestiunii de drept cu care a fost sesizată nepronunţând, aşadar, o dezlegarea asupra problemei respective de drept care să devină obligatorii pentru instanţe, în sensul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate ca nefondate.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., instanţa de recurs va obliga recurenţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 5.975,08 RON, către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de aceasta din urmă în faza procesuală a recursului, întrucât culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac aparţine recurenţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1320/A din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 5.975,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.