Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1792/2023 AI generated

Start of limitation period for unlawful act claims: Objective knowledge of damage and liability vs. subjective notification of damage extent

Case Number Decizia nr. 1792/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the State of Romania, represented by the Ministry of Finance, thereby upholding the appellate decision that rejected the initial claim as time-barred. The dispute concerned a claim by the State against the National Authority for the Return of Properties for approximately 598,543 RON, alleged to be the difference between an inflated real estate valuation and its true market value, arising from compensation decisions issued in 2009–2010. The central legal issue was the determination of the starting point for the statute of limitations under Article 8(1) of Decree No. 167/1958, concerning the right to claim compensation for unlawful acts. The Court held that the statute of limitations began to run from the objective moment when the State should have known of the damage and the responsible party, which it identified as the date a Court of Accounts decision regarding the irregular valuation was rendered final by a civil court judgment in 2014, rather than the subjective date in 2021 when the State was formally notified of the discrepancy. The Court clarified that the statute is triggered by the knowledge of the existence of the damage and the liable party, not by the quantification of the damage’s extent, and rejected the argument that the State’s lack of active monitoring excused its inaction, ultimately confirming that the claim was prescribed.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 431 alin. (2) C. proc. civ, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 402 C. proc. civ; Start of limitation period for unlawful act claims: Objective knowledge of damage and liability vs. subjective notification of damage extent: Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Keywords

AI generated
statute of limitations civil judgment state liability right of return real property valuation date

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.
art. 431 alin. (2) C. proc. civ
În acest sens, intimata invocă şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin.
art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin.
art. 402 C. proc. civ
Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 08.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 598.543 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.933.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/05.03.2009 de către expertul evaluator şi valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului din municipiul Bucuresti în suprafaţă de 300 mp, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., B., C., D., cerere respinsa de tribunal ca tardivă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 455/28.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1896A/13.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 455/28.03.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În aplicarea normelor de drept material antereferite instanţa de control judiciar în apel reţine că, "într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare sau cel la care a fost emis titlul de conversie, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate". Cu toate acestea, apreciază în mod greşit că Statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, astfel că poate fi constatat ca moment la care curge prescripţia data la care a rămas definitiv raportul nr. x/26.04.2013, prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la data pronunţării sentinţei antereferite, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evealuare.

Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014 vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/11.05.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu putem vorbi de existenţa unui prejudiciu. Argumentele sunt confirmate prin chiar Decizia 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/05.03.2009 era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare. În acelaşi sens, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu putem vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că, la momentul indicat de instanţa de control judiciar, anume la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 recurentul-reclamant nu cunoştea - şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte - nici existenţa prejudiciului (şi, cu atât mai puţin, întinderea acestuia).

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită -atât sub aspectul existenţei, cât si al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. S.R.L..

În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrări în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată. În acest sens, intimata invocă şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumţia legală a lucrului judecat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi astfel, că excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea Standardelor Internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 8022/23.03.2010 în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data "finalizării raportului nr. x/26.04.2013 (întocmit în termenul de 3 ani de la producerea pagubei), cu atât mai mult cea la care el a rămas definitiv prin hotărâre judecătorească, şi anume sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014" (prin care a fost respinsă contestaţia ANRP împotriva deciziei Curţii de Conturi).

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma întocmirii raportului de reevaluare efectuat de E. SRL).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi, respectiv întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. SRL) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, reţinut de instanţa de apel ca fiind cel al pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control.

Invocarea lipsei supravegherii şi controlului activităţii instituţiilor publice, care îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant, or aceste apărări nu pot susţine motivul de casare invocat.

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.

În egală măsură, considerentele anterior reţinute sunt aplicabile şi în cazul Curţii de Conturi a României, instituţie care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Privitor la apărările intimatei-pârâte, referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma deciziei nr. 501/15.03.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se constată că acestea nu pot fi primite, din moment ce hotărârea pronunţată în respectiva cauză nu îndeplineşte cerinţa existenţei unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor. Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cum în mod greşit susţine intimata-pârâtă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1896 A din 13 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1896 A din 13 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.