State claim for restitution overpayment time-barred under objective prescription start date

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 20.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.029.996 RON reprezentând parte din diferenţa dintre valoarea de 1.529.996 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.12.2008 întocmit de către S.C. A. S.R.L. şi valoarea de 147.645 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren agricol intravilan în suprafaţă de 9715 mp situat în Hunedoara, jud. Hunedoara, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar la data de 08.03.2022 a formulat cerere de chemare în garanţie a A. S.R.L. şi B..

La termenul de judecată din 24.03.2022, tribunalul a admis excepţia tardivităţii depunerii de către pârâtă a întâmpinării şi a cererii de chemare în garanţie. 2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 521/24.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 48 A din 17 ianuarie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 521/24.03.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei 48 A din 17 ianuarie 2023 a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Susţine recurentul că instanţa de control judiciar a apreciat eronat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire. Aceasta întrucât la acel moment se cunoştea numai valorea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube, iar cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (reţinută de Curtea de Apel Bucureşti ca fiind momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014) şi un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, daca titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot sa nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv.

Recurentul pretinde că nu existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului având în vedere că părţile din prezenta cauză sunt persoane juridice distincte, cu atribuţii diferite -iar procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa ANRP şi a CCSD- şi nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportului de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control.

Recurentul susţine că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, nu conduce peremtoriu la o supraevaluare a cuantumului despăgubirilor.

În cauză se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, respectiv de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021.

Raţionamentul instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, deoarece analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţa noastră, ne aflăm în materia dreptului comun.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca inadmsibil, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în sensul că, inclusiv dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi astfel, că excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 19.01.2021, reprezentând data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurentul arată că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut reclamanţii să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 6798/FF/4.05.2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 6798/FF/4.05.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2008), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

În acest context, este nefondată critica recurentului privind interpretarea de către instanţa de apel a efectelor Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi aplicarea acestora, în prezenta cauză.

Art. 514 din C. proc. civ. enunţă scopul reglementării recursului în interesul legii, ca fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Interpretarea unitară este posibilă tocmai prin pronunţarea instanţei supreme asupra recursului în interesul legii, iar aplicarea unitară prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în interesul legii, prevăzut în art. 517 alin. (4) C. proc. civ.. Data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce prespune că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii -în speţă, natura juridică a actului de control al Curţii de Conturi şi efectele asupra începutului termenului de prescripţie- instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Pe cale de consecinţă, statuările cu valoare de principiu ale instanţei supreme prin Decizia nr. 19/2019 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză şi demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona)- recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 6798/FF/4.05.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului B., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurentul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 6798/FF/4.05.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/23.12.2008, întocmit de A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. 4101/FFCC/2007.

Recurentul nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce acesta aveau cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util.

Or, pasivitatea recurentului a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia reclamantului potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 6798/FF/4.05.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 6798/FF/4.05.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecinţă, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, recurentul putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 6798/FF/4.05.2009, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 48 A din 17 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 48 A din 17 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.