State's damages claim time-barred as three-year prescription ran from 2009 compensation decision; appeals by State and property authority dismissed, costs award upheld.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 06.08.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finantelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.610.839 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea 1.836.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/22.12.2008 întocmit de către A. S.A. Bucureşti în dosarul nr. x C. civ. şi valoarea de 225.161 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 621 mp situat în municipiul Piteşti, judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, dar şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin cerere de chemare în garanţie a solicitat introducerea în cauză a numiţilor S.C. A. S.A. şi B..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 904/14.06.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanţie, ca tardiv formulată; a obligat pârâta ANRP să plătească S.C. A. S.A. suma de 1.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1915A/15.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţi împotriva sentinţei nr. 904/14.06.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1915A/15.12.2022 au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4.1 În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv instanţa de apel în mod greşit reţine că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului.

Regula instituită prin dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.

Deci, chiar dacă pârâta s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Recurentul nu avea cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa ANRP şi a CCSD. Intimata-pârâtă este o persoană juridică distinctă de recurenţii reclamanţi, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor şi ANRP.

Nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum indică Curtea de Apel Bucureşti, deoarece, la acel moment se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei. Prin urmare, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurenţii să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, din considerentele Deciziei nr. 1915/2022 rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Aşadar, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că "momentul la care apelanţii reclamanţi puteau şi trebuiau să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 13019/FF/26.08.2010/.../".

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

În cauză se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021.

4.2 Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăţilor a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451, art. 453 C. proc. civ.

Arată recurenta că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o legătură de dependenţă şi subordonare în sensul că soluţia cererii principale influenţează şi soluţia cererii de chemare în garanţie. Astfel având în vedere că în prezenta cauză cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect, nefiind culpa pârâtei că reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată prescrisă. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie ca urmare a acţiunii formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, iar instanţa de fond în mod eronat a apreciat că aceasta este în culpă şi a obligat ANRP la plata de cheltuieli de judecată.

Cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor şi experţilor, cheltuieli făcute pentru administrarea probelor ori pentru deplasarea părţilor şi martorilor la instanţă or, în prezenta speţă, acordarea de cheltuieli de judecată în sumă de 1.300 RON S.C. A. S.A. este o sumă disproporţionată raportat de munca prestată, puse în mod nelegal în sarcina ANRP.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că eventualele cheltuieli de judecată ar fi trebuit stabilite în sarcina reclamantului.

În subsidiar, solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată, sens în care invocă jurisprudenţa CEDO şi Anexa la Hotărârea Consiliului UNBR nr. 272 din 26 august 2017.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 24 martie 2023, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, la Decizia Înaltei Curţi nr. 19/2019. În mod corect instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente, reţinând că termenul de prescripţie era împlinit la momentul introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1 În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., partea reclamând aplicarea eronată a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă.

Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 19.01.2021, reprezentând data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurentul arată că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut reclamanţii să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 5545/23.04.2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 5545/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2008), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona)- recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 5545/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului B., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurentul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 5545/23.04.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/22.12.2008, întocmit de A. S.A. în dosarul de despăgubire nr. 352/CC/5.10.2005.

Recurentul nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce acesta aveau cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util.

Or, pasivitatea recurentului a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia reclamantului potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 5545/23.04.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 5545/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecinţă, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, recurentul putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 5545/23.04.2009, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse- din anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

II.2. Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituire a Proprietăţilor se reţin următoarele:

Criticile recurentei-pârâte, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privesc regimul juridic al cererii de chemare în garanţie, raportat la aplicarea dispoziţiilor art. 451 şi prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-pârâtă pretinde că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Criticile nu pot fi validate.

Cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală în cadrul procesului civil, iar ca natură juridică reprezintă o adevărată cerere de chemare în judecată, după cum rezultă din dispoziţiile art. 73 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "cererea va fi făcută în forma prevăzută cererea de chemare în judecată."

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată"

Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa de apel - formularea unei pretenţii împotriva chematei în garanţie A. S.A., pretenţie care nu a fost respinsă în considerarea soluţiei adoptate în privinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii cererii de chemare în garanţie, în virtutea principiului independenţei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a născut doar între pârâtă şi terţele persoane chemate în garanţie, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant şi A. S.A., întrucât pretenţiile reclamantului nu au vizat obligarea acesteia la o anumită conduită.

Altfel spus, deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se şi aceea că este supusă principiului disponibilităţii, cât şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemata în garanţie, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de aceasta.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală (în cauză, iniţiativa atragerii terţului în proces aparţinând pârâtului), astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care, acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chemata în garanţie, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Relativ la criticile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziţia instanţei de fond, validată prin decizia recurată, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariul de avocat în cuantum -redus- de 1.300 RON) care a fost acordat chematei în garanţie A. S.A. constituie argumente care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, -obligatorie conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37).

Prin urmare, critica recurentei, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1915 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1915 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.