State liability for civil damages from criminal prosecution: causal link between acquittal, media exposure, and business losses

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă la data de 25.06.2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 1.500.000 euro pentru C. şi 1.000.000 euro pentru A., reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului cauzat prin declanşarea, în mod nejustificat şi abuziv a unui proces penal ce s-a derulat timp de 5 ani şi 5 luni, cu consecinţele negative asupra sănătăţii şi vieţii reclamanţilor, a imaginii publice şi drepturilor civile ale acestora; daune materiale în cuantum de 2.560.578 euro, reprezentând contravaloarea unei părţi din prejudiciul cauzat firmei în care reclamanţii sunt asociaţi, respectiv S.C. D. S.R.L., a beneficiului nerealizat rezultând din pierderea terenului şi a hotelului ridicat pe acesta în staţiunea Băile Felix, Sânmartin, precum şi a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor; plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acestora; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357 - 1380 C. civ., art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, toate celelalte temeiuri de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 33/C/27.02.2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a respins, ca nefondată, acţiunea.

Prin decizia nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 33/C din 27.02.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 7.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) în favoarea reclamantului A. şi a sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) în favoarea reclamantei B., cu titlu de daune morale; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei; a fost obligată partea intimată să plătească apelantei B. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Prin decizia nr. 570 din 17 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă; a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 827 Ap din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclul procesual

Prin decizia nr. 1869-A/20.12.2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 33/C/27.02.2020, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a admis, în parte, acţiunea; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 7.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) în favoarea reclamantului A. şi a sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) în favoarea reclamantei B., cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat intimatul să plătească apelantei B. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1869-A/20.12.2022 au declarat recurs, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4.1. Recurenţii-reclamanţi A., B. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii învederează că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a realizat o analiză concretă şi efectivă a cauzei deduse judecăţii, astfel cum s-a dispus prin hotărârea de casare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că motivarea instanţei de apel este contradictorie întrucât, pe de o parte, statuează că presa avea informaţii vaste şi detaliate cu privire la fapta reţinută legat de dată, oră, circumstanţele concrete, valoarea prejudiciului, valoarea despăgubirii încasate, care depăşeau nivelul unei informări superficiale cu privire la circumstanţele cauzei. Pe de altă parte, reţinând că, cercetând actele dosarului, cu precădere încheierea de arestare preventivă nr. 21/27.03.2013, orele 18:15 minute, instanţa de apel reţine că, în realitate, acuzaţia formulată şi motivele arestării preventive sunt mult mai vaste şi mai amănunţite, cu referire foarte amplă la probe, valoarea prejudiciului şi a despăgubirilor fiind şi acestea rotunjite, însă nu s-ar putea reţine că relatarea faptelor din actele de urmărire penală sau din încheierea de arestare preventivă ar fi aproape identice cu cele din articolul de presă.

Recurenţii critică considerentele hotărârii potrivit cărora informaţiile apărute în presă ar fi putut fi furnizate de paznicul societăţii reclamanţilor, audiat în dosarul penal, precum şi de martorii E., F. şi G., cu toate că, iniţial, instanţa de apel a reţinut că presa avea informaţii vaste cu privire la fapta reţinută. Or, câtă vreme aceste persoane nu au perceput în mod direct starea de fapt, cu toate datele şi informaţiile apărute în presă, denunţurile şi declaraţiile de martor fiind date la presiunea organelor de cercetare penală, este evident că acestea nu puteau oferi informaţii atât de detaliate, inclusiv referitoare la sume de bani. Mai mult, instanţa de apel reţine că denunţătoarele "ar fi aflat de circumstanţele acestei tâlhării înscenate" în condiţiile în care instanţa penală s-a pronunţat în mod definitiv că recurenţii nu au săvârşit o astfel de faptă.

Totodată, instanţa de apel nu a respectat principiul nemijlocirii, având în vedere că şi-a fundamentat soluţia pe mijloace de probă (depoziţii de martori, denunţuri aflate în dosarul penal) pe care nu le-a încuviinţat şi nu le-a administrat în mod direct, sens în care invocă prevederile art. 261 alin. (1), art. 16 C. proc. civ.

Recurenţii învederează că în conţinutul articolului publicat în presă se arată că acesta se bazează pe "surse din anchetă", susţinere care nu a fost dezminţită de către organele de cercetare penală care instrumentau, la acel moment, dosarul penal.

Invocând prevederilr art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 4 din C. proc. pen., recurenţii arată că prezumarea nevinovăţiei unei persoane implică faptul că pe tot parcursul procesului, cel puţin până la hotărârea de condamnare în primă instanţă, aceasta trebuie să fie considerată nevinovată de către organele judiciare, care nu pot lua nicio măsură faţă de persoana în cauză pe baza faptului că ar fi comis o infracţiune.

În ce priveşte recurenţii, prin conduita organului de urmărire penală, care nu doar că a pus la dispoziţia presei informaţii din ancheta penală aflată în desfăşurare, dar a şi lăsat să ce creadă, fără nicio îndoială, că aceştia sunt vinovaţi de săvârşirea presupuselor fapte, a fost încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, sens în care se impune ca şi prin prisma încălcării acestor drepturi, Statul Român să repare prejudiciul cauzat, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

De altfel, articole din presă, publicate ulterior datei la care s-a pronunţat hotărârea de achitare, au fost depuse de către recurenţi chiar şi în faţa instanţei de apel din primul ciclu procesual, articol în care procurorul care a instrumentat cauza arăta că aceştia sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost cercetaţi, cu toate că instanţa penală se pronunţase, în mod definitiv, asupra nevinovăţiei reclamanţilor.

În susţinerea argumentelor, recurenţii invocă considerentele deciziei nr. 913/21.04.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurenţii mai arată că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a daunelor materiale şi nu a analizat motivele pentru care au fost solicitate despăgubiri pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulaţie, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea.

Instanţa de apel reţine că din probele depuse de recurenţi, ar rezulta că toate măsurile restrictive de libertate au fost luate într-un alt dosar decât cel pentru care recurenţii au fost achitaţi. Instanţa nu a înţeles că, deşi acele măsuri au fost luate în alt dosar, motivul pentru care s-au luat acele măsuri a fost acela că recurenţii ar fi săvârşit o nouă infracţiune (cea pentru care apoi au fost achitaţi), fiind astfel revocată măsura eliberării provizorii pe cauţiune, iar recurenta a fost ţinută în arest pentru o perioadă de 56 de zile.

Nu se poate reţine că măsurile restrictive faţă de recurenţi au fost luate exclusiv în celălalt dosar penal, dimpotrivă aceste măsuri au fost luate tocmai pentru existenţa dosarului penal în care au fost, ulterior, achitaţi, dosar în care au fost acuzaţi de fapte deosebit de grave, precum înşelăciune calificată, lipsire de libertate în mod ilegal, înşelăciune, tâlhărie calificată.

Instanţa de apel prezintă soluţiile care au fost pronunţate, în toate fazele procedurale, în dosarul nr. x/2013, soluţii care nu interesează prezenta cauză, fără să se aplece asupra chestiunii de drept cu care a fost învestită atât prin cererea de apel cât, mai ales, de instanţa de casare, respectiv dacă, prin măsurile restrictiv luate, recurenţilor le-au fost create prejudicii.

În final, instanţa reţine că toate măsurile restrictive de libertate, care au împiedicat efectuarea unui tratament medical, au fost dispuse în celălalt dosar în care s-a dispus condamnarea recurentei, motiv pentru care a respins cererea de acordare despăgubiri pentru îngrădirea dreptului la liberă circulaţie, ca nefondată.

Cu toate că aceste susţineri ale instanţei de apel sunt străine cauzei, este de învederat că era suficient să existe măsuri restrictive pentru a beneficia de repararea prejudiciului suferit pentru simplul fapt că s-au luat astfel de măsuri împotriva unor persoane care nu se făceau vinovate de faptele imputate - arest, interdicţia de a părăsi localitatea - nefiind condiţionată repararea prejudiciului de alte motive (în speţă împiedicarea de a efectua un tratament medical).

Apoi, în calitate de inculpaţi în dosarul penal recurenţii aveau obligaţia de se prezenta la fiecare termen de judecată şi nu doar opţiunea, sancţiunea în cazul neprezentării fiind chiar luarea unei măsuri preventive împotriva acestora, or în acest sens, cu privire la infracţiunile pentru care ulterior a fost pronunţată soluţia de achitare, Statul Român s-a aflat în culpă procesuală evidentă.

Aşadar, câtă vreme instanţa de apel a reţinut faptul că în dosarul în care au fost achitaţi s-au luat împotriva recurenţilor măsuri restrictive, s-ar fi impus ca aceasta să se aplece asupra analizării îndreptăţirii recurenţilor la repararea prejudiciului pentru luarea acestor măsuri. Însă, instanţa a analizat chestiuni care nu interesează cauza, astfel că nu se poate susţine că a efectuat o analiză concretă şi efectivă a problemei deduse judecăţii.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 53 din Constituţie şi jurisprudenţa CEDO, recurenţii arată că instanţa de apel nu motivează soluţia raportat la susţinerile potrivit cărora împotriva acestora au fost luate măsuri restrictive în dosarul în care au fost achitaţi şi că, deşi o parte din măsurile restrictive au fost luate în dosarul nr. x/2013, la luarea acestor măsuri instanţa a reţinut că după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus liberarea provizorie pe cauţiune şi punerea în libertate s-au descoperit fapte penale noi, respectiv cele care fac obiectul dosarului nr. x/2013, apreciindu-se că sunt suficiente probe şi indicii care să justifice presupunerea rezonabilă că recurenţii ar fi comis o infracţiune de tâlhărie.

Referitor la daunele materiale, instanţa de apel reţine că singurele măsuri privative şi restrictive de libertate la care trebuie să se raporteze instanţa atunci când analizează daunele materiale şi morale solicitate, pentru intrarea firmelor în faliment şi încălcarea libertăţii de circulaţie sunt cele luate în dosarul nr. x/2013 în care s-a dispus reţinerea recurenţilor şi arestarea preventivă, cât şi măsura de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile fără încuviinţarea instanţei.

Or, recurenţii au solicitat a se avea în vedere daunele materiale suferite nu doar din perspectiva faptului că asupra lor au fost luate măsuri restrictive ci şi din perspectiva faptului că procesul a durat o perioadă îndelungată dar şi a faptului că după apariţia articolului în ziar în care au fost etichetaţi ca fiind infractori, toţi partenerii de afaceri au întrerupt orice legătură cu societăţile administrate de aceştia.

Recurenţii au arătat că există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, modalitatea în care acesta s-a desfăşurat în concret şi prejudiciul material şi moral suferit. Astfel, relaţiile comerciale s-au degradat, iar partenerii de afaceri au invocat diverse motive să întrerupă orice legătură cu societăţile administrate de către recurenţi.

În acest sens, recurenţii expun situaţii de fapt din perioada 2004-2018 privind dezvoltarea activităţii societăţii D. S.R.L., parteneriatul acesteia cu societatea H., deteriorarea relaţiei de colaborare dintre aceste două societăţi intervenită ulterior începerii urmăririi penale a recurenţilor, împrumuturile acordate de H., litigiul având ca obiect sechestrul asigurător asupra utilajului societăţii D. S.R.L., indicatorii financiari ai societăţii administrată de recurenta C., relaţia contractuală cu I. S.R.L. şi J. S.R.L., starea de sănătate a recurentei, creditul imobiliar contractat pentru achiziţionarea apartamentului situat în Oradea şi instituirea sechestrului penal asupra acestui imobil. Arată reclamanţii că aceste motive nu au constituit obiect de analiză pentru instanţa de apel, aceasta limitându-se să reitereze faptul că măsurile preventive şi restrictive de libertate din dosarul în care s-a dispus achitarea recurenţilor au fost doar în perioada 27.03.-29.03.2013 şi în luna aprilie 2013 iar măsurile restrângerii activităţii economice s-au luat în anul 2013 în alt dosar.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, astfel că, atâta vreme cât instanţa de fond nu a analizat susţinerile recurenţilor din cererea de apel, aceasta echivalează cu nemotivarea hotărârii.

4.2 Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că prin decizia recurată instanţa de apel s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită şi a analizat cauza din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021. În mod greşit instanţa s-a raportat la această decizie, câtă vreme acţiunea a avut ca temei prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1373 din C. civ., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen.

Invocând dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi art. 397 din C. proc. civ., recurentul arată că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii.

Prin urmare, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a refundamentat cererea de chemare în judecată, aspect ce nu poate fi realizat decât de partea care a formulat cererea.

Mai arată recurentul că statul poate răspunde în procesele civile în condiţiile prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ., dispoziţie legală care consacră regula conform căreia răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală, iar excepţiile de la această regulă sunt de strictă interpretare. Una dintre aceste excepţii este prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie. Această excepţie de la regula amintită se circumscrie strict erorilor judiciare. Asta înseamnă, per a contrario, că pentru prejudiciile suferite de părţile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noţiunii juridice autonome a erorii judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară.

Aşadar, argumentele instanţei de apel nu se circumscriu situaţiei juridice deduse judecăţii, aceasta omiţând ceea ce era cu adevărat esenţial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă în condiţiile legii speciale în materie, iar nu a dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

Raportat la soluţia instanţei de apel, de obligare la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reţinându-se în sarcina recurentului culpa procesuală în declanşarea prezentului litigiu, menţinerea în debit pentru orice valori pecuniare aferente instrumentării prezentului litigiu se impune a fi reformată, sens în care recurentul arată şi că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene din apel (2 termene) dar şi de complexitatea cauzei.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 05.04.2023, în termen legal, Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanţei să respingă recursul, ca nefondat.

Arată pârâtul că se impune a se face distincţie între răspunderea presei pentru modalitatea în care reflectă în media informaţii de interes public cu privire la desfăşurarea unor anchete penale în curs şi răspunderea statului pentru lipsa de diligenţă a organului de urmărire penală, în păstrarea confidenţialităţii informaţiei în cursul urmăririi penale şi încălcarea obligaţiei de furnizare a unor informaţii de interes public doar în condiţiile legii.

Susţine intimatul că nu s-a dovedit că informaţiile apărute în presă în data de 28.03.2013, în articolul invocat, au fost transmise de organul de urmărire penală şi doar de acesta.

Instanţa de apel a motivat soluţia raportându-se la măsurile luate în dosarul în care reclamanţii au fost achitaţi, concluzionând că măsurile restrictive şi privative de libertate luate în acest dosar nu le-au produs un prejudiciu moral în sensul restricţionării libertăţii de mişcare şi niciun prejudiciu material de 2.560.578 euro, astfel cum a fost el invocat.

Totodată, învederează că nu pot fi imputate Statului Român aspectele privind degradarea relaţiilor contractuale cu partenerii de afaceri, sens în care se impune analizarea conduitei si deciziilor acţionarilor societăţii D. S.R.L. în gestionarea activităţii acesteia.

La data de 18.04.2023, în termen legal, reclamanţii A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Învederează reclamanţii că pârâtul a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în dezvoltarea motivelor de recurs recurentul arată că instanţa de apel ar fi încălcat regulile de procedură, respectiv art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, motivele de recurs invocate nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi învederează că prin Decizia de casare nr. 570/17.03.2022 s-a statuat asupra necesităţii identificării textului normativ aplicabil pretenţiilor deduse judecăţii şi determinării fundamentului acestuia, astfel că instanţa de apel a dat curs dezlegărilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, reclamanţii au invocat puterea de lucru judecat cu privire la obligarea Statului Român la plata sumei de 7.000 euro în favoarea reclamantului A. şi a sumei de 10.000 euro în favoarea reclamantei B., faţă de soluţia dispusă prin decizia civilă nr. 827/24.06.2021 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în primul ciclu procedural şi respingerea recursului Statului Român împotriva acestei soluţii.

Sunt nefondate şi criticile privind obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în contextul în care instanţa de apel a acordat, în parte, cheltuielile, acestea au fost dovedite cu documentele fiscale depuse la dosar, iar munca avocatului nu a constat doar în a se prezenta la două termene de judecată astfel cum se susţine, soluţia atacată fiind dată în rejudecarea apelului şi în primul ciclu procesual în apel au fost administrate probe. Arată că, în rejudecare, s-ar fi impus ca instanţa de apel să acorde şi cheltuielile de judecată ocazionate cu judecarea recursului din primul ciclu procesual şi, astfel, să fi obligat Statul Român şi la plata respectivelor cheltuieli, astfel cum a şi dispus instanţa de casare şi nu doar cele din apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, în considerarea celor ce urmează:

Prealabil analizei dedicate fiecăruia din memoriile de recurs, o analiză comună se impune în legătură cu reţinerea de către instanţa de apel, cu prilejul identificării temeiurilor juridice ale răspunderii statului în raport cu pretenţiile deduse judecăţii, a incidenţei în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, element al cauzei regăsit în ambele memorii, antamat doar în recursul reclamanţilor (dar, totuşi, subsumat unui motiv de recurs, cel identificat la lit. A) a capitolului II din memoriu, dedicat motivelor de recurs) şi criticat pentru nelegalitate în recursul pârâtului.

Răspunzând obiectivului impus prin decizia de casare, instanţa de rejudecare a luat act de precizările reclamanţilor şi a reţinut că temeiul juridic al răspunderii Statului, ce s-a solicitat a fi angajată în legătură cu pretenţiile acestora, este dat de dispoziţiile art. 1349, 1357 şi 1373 din C. civ., de art. 6 şi 8 din CEDO, dar şi de statuările Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 care este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial, eveniment petrecut în cursul judecării pricinii în apel, în cel dintâi ciclul procesual al cauzei, respectiv la data de 12 mai 2021.

În continuare, deşi pe parcursul a patru file din considerentele hotărârii sale, instanţa de apel realizează o amplă analiză dedicată Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi considerentelor acesteia, reţinând indubitabil incidenţa sa în cauză, curtea de apel nu deduce nicio consecinţă din analiza sa, care nu se reflectă în niciun fel în dispozitivul hotărârii pronunţate şi nu are nicio implicaţie sub aspectul pretenţiilor a căror temeinicie aceasta o analizează în restul cercetării judecătoreşti întreprinse.

Deşi la punctul A al motivelor de recurs din propriul memoriu, reclamanţii menţionează ca fiind corect stabilită de instanţa de rejudecare incidenţa în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, care a extins sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., în sensul că dispoziţia de achitare ar fi suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi ulterior achitate (ipoteză în care s-au regăsit şi aceştia pe parcursul anchetării în dosarul penal nr. x/2013), ei şi-au restrâns observaţia la acest aspect, neformulând vreo eventuală critică în sensul că, deşi a reţinut incidenţa menţionatei decizii, nu a dedus şi consecinţele concrete din aceasta la cazul supus judecăţii.

În schimb, în recursul pârâtului, a fost criticată pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reţinerea incidenţei în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, afirmându-se că prin aceasta instanţa a încălcat normele de drept care o obligau să ţină seama de obiectul şi limitele procesului (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), să soluţioneze cauza fără a depăşi limitele învestirii (art. 22 alin. (6), cu respectarea principiului disponibilităţii. Or, reţinând în apel un temei juridic nou şi analizând cauza din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, pârâtul a considerat că instanţa de rejudecare s-a substituit rolului reclamantului, modificând obiectul cererii cu care a fost învestită şi refundamentând ea însăşi cererea de chemare în judecată.

În acest conţinut, motivul de recurs este susceptibil de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât invocă încălcarea regulilor de procedură (a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) referitoare la învestirea instanţei şi limitele judecăţii, cercetarea acestuia nefiind pusă în legătură cu aplicarea niciunei norme de drept material, aşa cum impune, ca situaţie premisă, cazul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, se reţine că motivul este integrat memoriului de recurs formulat de pârât, care a atacat hotărârea instanţei de apel în întregul său, constând în soluţie şi considerentele care o susţin, acesta neputând fi considerat, în lipsa unor precizări necesare în acest sens (impuse de prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.) un recurs la considerente, permis în această cale extraordinară de atac prin aplicarea art. 494 C. proc. civ.

Examinând însă motivul de recurs astfel reîncadrat, Înalta Curte apreciază că deşi îndreptăţit, acesta nu poate conduce la admiterea căii de atac formulate împotriva hotărârii din apel şi la o soluţie de casare a acesteia.

Motivul este îndreptăţit întrucât este real faptul că în mod greşit a fost stabilită incidenţa în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale în condiţiile în care cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. pentru ca, ulterioara declarare a neconstituţionalităţii acestor prevederi să oblige la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale care, aşa cum afirmă recurenţii-reclamanţi, extinde sfera de aplicare a normei în discuţie şi la cazul măsurilor privative de libertate nedrepte, nu doar nelegale.

În acest sens, se are în vedere că, încă din primul ciclu procesual al cauzei, reclamanţii au indicat că îşi fundamentează pretenţiile pe prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357-1380 C. civ.), pe art. 6 şi art. 8 din CEDO şi nu pe dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., iar decizia instanţei de apel nr. 827A/24 iunie 2021 care a reţinut aceste aspecte a fost casată prin decizia de recurs nr. 570/17.03.2022 a ÎCCJ ca fiind afectată de viciul motivării contradictorii (lipsindu-i claritatea, precizia, consecvenţa motivării), "urmând ca în rejudecare instanţa de apel să stabilească felul răspunderii civile în angajarea răspunderii Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice" pentru pretenţiile deduse judecăţii. Aceasta presupunea, în acord cu îndrumările menţionatei decizii de casare "determinarea textului normativ aplicabil pretenţiilor deduse judecăţii şi determinarea fundamentului acesteia", sarcină trasată instanţei de rejudecare, iar nu posibilitatea părţilor (reclamanţilor) ca prin precizări ulterioare să-şi suplimenteze temeiurile pretenţiilor indicate în primul ciclu de soluţionare a cauzei, astfel cum s-a întâmplat în rejudecare, în şedinţa publică din 4 octombrie 2022 când, la solicitarea instanţei, reclamanţii au indicat că temeiul răspunderii statului pentru pretenţiile solicitate este dat de răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357 şi 1373 C. civ.), art. 6 şi art. 8 din CEDO, dar şi de statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 136/2021, obligatorie de la data publicării.

Însă, chiar neglijând argumentele de ordin procedural care se opuneau suplimentării temeiurilor juridice ale răspunderii statului direct în apel, în al doilea ciclu procesual al cauzei (argumente date de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi") şi chiar în absenţa oricărei trimiteri la dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. în cererea iniţială, se apreciază că incidenţa Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale nu putea fi reţinută mai ales întrucât reclamanţii nu au pretins în mod specific obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru măsurile privative de libertate luate pe durata anchetării lor în cauza penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2013, ci doar pentru declanşarea faţă de ei a unui proces penal abuziv şi nejustificat, pentru încălcarea prezumţiei de nevinovăţie în legătură cu conţinutul articolului din 28.03.2013 din ziarul K., pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prin durata procesului penal, pentru încălcarea vieţii private, pentru repararea prejudiciilor de ordin moral şi material faţă de implicaţiile asupra stării sănăţii ori pentru falimentarea activităţilor comerciale, toate acestea invocate drept consecinţe ale anchetării lor în dosarul de urmărire penală nr. 80/P/2013 pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor de tâlhărie/complicitate la tâlhărie şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.

Aşadar, reţinerea incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în cauza dedusă judecăţii a fost realizată nu doar cu înfrângerea regulilor care ordonează judecarea cauzelor în apel, dar este şi fără legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, lipsind orice corespondenţă între acest temei de drept în sine (calificat ca atare prin decizia RIL nr. 1/2023 a ÎCCJ) şi pretenţiile din cererea reclamanţilor, acesta constituind, de altfel, motivul pentru care, la finalul analizei sale, instanţa de rejudecare nu reuşeşte să deducă nicio consecinţă din această statuare, pârâtul Statul român nefiind obligat la vreo prestaţie pe baza acestui temei (singurele obligaţii de plată stabilite în sarcina sa prin dispozitivul deciziei recurate fiind cele menţinute în urma judecăţii de recurs din primul ciclu procesual al cauzei). De altfel, instanţa de rejudecare nici nu explică concret în raport de care măsuri privative de libertate luate faţă de reclamanţi s-ar justifica aplicarea acesteia şi, deşi întinsă în cuprinsul a mai bine de 4 pagini (pg. 19-24), analiza sa rămâne una pur teoretică şi cu totul desprinsă de elementele de bază ale cadrului juridic trasat prin cererea de chemare în judecată în faţa primei instanţe: obiect şi cauză juridică a pretenţiilor deduse soluţionării litigioase.

Tocmai de aceea, aşa cum s-a reţinut anterior, deşi îndreptăţit motivul de recurs formulat de pârât, acesta nu va conduce la admiterea căii de atac şi la casarea hotărârii din apel, observându-se că instanţa de rejudecare nu a dedus nicio consecinţă concretă în planul raporturilor juridice obligaţionale născute între părţi din stabilirea incidenţei deciziei la speţă.

a) Recursul reclamanţilor. Examinând, în continuare, recursul reclamanţilor, Înalta Curte reţine ca fiind nefondate motivele de recurs subsumate soluţiei adoptate în rejudecare în privinţa pretenţiilor circumscrise temeiului art. 6 alin. (2) din CEDO, constând în încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a acestora, cercetată în speţă raportat la apariţia în 28 ianuarie 2013 în ziarul K. a unui articol în legătură cu faptele pentru care cei doi au fost cercetaţi în cauza penală înregistrată sub nr. x/2013.

În mod neconvingător, recurenţii au susţinut că analiza instanţei de apel dedicată acestor pretenţii ar fi una nelegală, bazată pe afirmaţii contradictorii şi care nu ar da curs îndrumărilor obligatorii din decizia de casare.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin decizia de recurs nr. 570/17.03.2022 din cel dintâi ciclu procesual al cauzei a fost sancţionată, în legătură cu pretenţia în discuţie, "omisiunea Curţii de a proceda la o examinare critică, efectivă şi adecvată a argumentelor esenţiale ale apelanţilor-reclamanţi" susţinute în legătură cu apariţia unui articol în cotidianul "K." din 28.03.2013 din cuprinsul căruia rezultă - potrivit acestora - certitudinea că ei au comis faptele imputate de organele de urmărire penală.

Or, luând spre examinare aceste pretenţii şi modul în care au fost ele justificate de reclamanţi, inclusiv prin notele de şedinţă depuse la 29.11.2022, instanţa de rejudecare a reţinut că acuzaţia privind încălcarea prezumţiei lor de nevinovăţie a fost motivată de reclamanţi prin felul în care articolul a fost redactat, cu precizarea de date exacte relative la fapta penală, valoarea prejudiciului, ora la care s-a produs fapta penală, aspecte ce se regăsesc în starea de fapt reţinută mai apoi în dosarul penal în care au fost cercetaţi, fiind evident în opinia acestora că sursa publicaţiei este organul de urmărire penală, element afirmat chiar în articol.

Tocmai întrucât avea de răspuns sarcinii trasate de instanţa de casare, de a examina critic, efectiv şi adecvat argumentele esenţiale ale reclamanţilor, instanţa de apel a supus unei analize de conţinut - pe care a realizat-o în mod comparativ - atât cuprinsul articolului incriminat, cât şi pe cel al încheierii de arestare preventivă nr. 21/27.03.2013, stabilind că există o diferenţă de consistenţă a informaţiilor care sunt expuse mult mai detaliat în cuprinsul încheierii, în timp ce prezentarea aceloraşi fapte, regăsită şi în cuprinsul articolului corespunde mai degrabă relatării părţii vătămate din procesul penal, în persoana paznicului societăţii din noaptea producerii faptelor.

Fiind vorba despre evaluări de probe, această analiză a instanţei de rejudecare nu se află sub controlul instanţei de recurs, astfel că concluzia sa potrivit căreia conţinutul articolului corespunde mai degrabă descrierii faptelor relatate de partea vătămată (paznicul societăţii) decât acuzaţiei formulate şi motivelor arestării descrise în încheierea de arestare preventivă, este una necenzurabilă în această etapă procesuală.

Faptul că în urma examinării comparative şi analizei de conţinut a acestor elemente probatorii, instanţa de rejudecare reţine caracterul vast şi detaliat al relatării din cuprinsul articolului, de un nivel superior simplei informări superficiale, din auzite, dar care este, la rândul său, cu mult depăşit ca nivel de detaliu al informaţiilor de descrierea faptelor din cuprinsul încheierii de arestare preventivă, nu demonstrează nicidecum un conţinut contradictoriu al analizei şi argumentaţiei instanţei, după cum au pretins recurenţii.

Tot în urma evaluării probelor şi la finalul analizei sale, instanţa de rejudecare a constatat că se confirmă afectarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamanţilor, dat fiind modul de prezentare a faptelor în cuprinsul articolului, însă nu şi sursa de provenienţă a informaţiilor, aceasta argumentând în mod pertinent că, la momentul luării măsurii arestării preventive faţă de reclamanţi exista un număr însemnat de persoane din zona apropiată anchetei - personal auxiliar al parchetelor şi instanţelor, poliţie, avocaţi, parchet, instanţă, martori - care aveau cunoştinţă de circumstanţele cauzei şi de măsura arestării, neputându-se stabili indubitabil că informaţiile furnizate presei ar proveni doar de la organul de urmărire penală (cum indicaseră reclamanţii, bazându-se pe o simplă supoziţie, dedusă din modul de scriere a articolului şi din indicaţia sursei din anchetă), pentru a se justifica pe acest temei angajarea răspunderii Statului.

Nu infirmă cu nimic pertinenţa analizei instanţei de apel - care, prin examinarea actelor de urmărire penală şi, în special, a încheierii de arestare preventivă, reţine existenţa unui număr crescut de potenţiale surse de informare a presei în legătură cu faptele reflectate mai apoi în articolul incriminat, de natură să înlăture prezumţia că informaţiile date publicării provin de la organele de urmărire penală - argumentul recurenţilor în sensul că denunţătorii au recunoscut în faţa instanţei ce a pronunţat decizia penală nr. 368A/2018 de achitare a lor pentru faptele penale imputate, că au acţionat sub presiunea arestului şi pe baza promisiunii procurorilor care instrumentau dosarul de evaziune fiscală. Aceasta nu demonstrează în mod necesar şi indubitabil că persoanele indicate nu au cunoscut în mod direct faptele relatate în conţinutul denunţului şi, în tot cazul, nu infirmă nimic din argumentarea instanţei de apel cât timp sfera de cuprindere a potenţialelor surse de informare în legătură cu circumstanţele faptelor cercetate şi prezentate în cuprinsul articolului este cu mult mai mare decât categoria denunţătorilor.

Nu se verifică în legătură cu soluţia dată acestei pretenţii a reclamanţilor nici critica de încălcare a principiului nemijlocirii invocat cu referire la aceea că instanţa de rejudecare şi-ar fi fundamentat soluţia pe mijloace de probă (depoziţii de martori, denunţuri) ale dosarului penal pe care nu le-a încuviinţat şi administrat în mod direct, cu nesocotirea prevederilor art. 261 alin. (1) şi ale art. 16 din C. proc. civ.

Invocând această critică, reclamanţii uită că obiectul de cercetare al instanţei civile nu îl constituiau faptele penale însele, ce au fost cercetate în dosarul de urmărire nr. x/2013, ci doar modul în care s-au reflectat acestea în actele organelor de cercetare penală comparativ cu conţinutul articolului incriminat spre a determina în ce măsură se confirmă supoziţia acestora (de valoarea unei prezumţii simple) - dar pe care reclamanţii au indicat-o la nivel de certitudine -, în sensul că sursa publicaţiei este organul de urmărire penală, aspect pe care l-au dedus din modul de scriere a materialului publicat, cu date exacte, şi din indicarea sursei din anchetă, în chiar cuprinsul său.

Prin urmare, nu se poate pretinde, în mod rezonabil că, având a verifica ori cerceta existenţa unei posibile legături identitare de acest tip, instanţa civilă ar fi trebuit să audieze în mod direct martorii din procesul penal, pe denunţători sau chiar partea vătămată.

Întrucât vizează o situaţie de fapt stabilită în mod definitiv în faţa instanţei de apel care a reţinut " că nu s-a dovedit că informaţiile apărute în presă în 28.03.2013 în articolul invocat au fost transmise acesteia de organul de urmărire penală şi doar de acesta", Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de orice consecinţe juridice trimiterile consistente făcute de recurenţi prin memoriul de recurs atât la jurisprudenţa CEDO, cât şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze prin care a fost sancţionată nesocotirea prezumţiei de nevinovăţie a persoanelor cercetate penal. Tot astfel, sunt în afara realităţii de fapt şi juridice a speţei aserţiunile recurenţilor care, în ciuda celor stabilite prin decizia atacată, au continuat să afirme că, prin conduita sa, organul de urmărire penală - care nu doar că a pus la dispoziţia presei informaţii din ancheta penală aflată în desfăşurare, dar a şi lăsat să se creadă că ei sunt vinovaţi de săvârşirea presupuselor fapte - a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, sens în care se impunea ca Statul român să repare prejudiciul astfel cauzat lor, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

În sfârşit, nefăcând obiectul cercetării judecătoreşti în legătură cu niciuna din numeroasele pretenţii afirmate de recurenţi în litigiul pendinte, atitudinea procurorului de caz faţă de soluţia finală adoptată în dosarul penal nr. x/2013, devenit în instanţă dosarul nr. x/2014, este nerelevantă cauzei.

Prin urmare, se reţine că nu se verifică în legătură cu soluţia instanţei de apel nici criticile susţinute pe temeiul art. 488 (1) pct. 5, şi nici cele formulate cu trimitere la pct. 6 al aceluiaşi articol.

- Soluţia adoptată de instanţa de apel în sensul respingerii daunelor solicitate pentru îngrădirea libertăţii de mişcare a reclamanţilor cu consecinţe asupra sănătăţii, prin măsurile privative şi restrictive de libertate luate în dosarul penal finalizat cu achitare, a fost motivată pe parcursul a şapte pagini din considerentele hotărârii recurate, la finalul analizei sale ample şi minuţioase, instanţa de rejudecare observând că toate actele medicale care atestă afecţiunea gravă a reclamantei B. datează din perioada octombrie 2013 - ianuarie 2015, care este ulterioară perioadei 26 martie 2013, 27-29 martie 2013 când reclamanţii au fost reţinuţi şi arestaţi în dosarul penal nr. x/2013 şi lunii aprilie 2013 pentru care s-a instituit faţă de aceştia, în aceeaşi cauză, măsura de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei, pe o durată de 30 de zile.

Această soluţie a fost criticată prin recurs, în pofida consistentei sale fundamentări prin considerentele hotărârii atacate, pentru viciul nemotivării dar şi pentru "lipsa de preocupare (a instanţei) de a analiza în concret, din perspectiva motivelor invocate a despăgubirilor solicitate pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulaţie, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea".

Critica nemotivării însă a fost concentrată şi rezumată în a se susţine faptul că instanţa de apel nu ar fi înţeles că toate actele procedurale menţionate prin notele de şedinţă din 29.11.2022, deşi se refereau la măsuri luate în alt dosar (cel în care reclamanta B. era cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani), au fost dispuse faţă de reclamanţi (în realitate, doar faţă de reclamanta B., reclamantul A. având doar calitatea de martor în acel dosar) tocmai pentru motivul că ar fi săvârşit o nouă infracţiune, cea pentru care mai apoi au fost achitaţi, fiind astfel revocată măsura liberării provizorii pe cauţiune în dosarul de evaziune, cu consecinţa efectuării de către aceasta a unui arest de 56 de zile.

Înalta Curte reţine că o atare punere în relaţie a celor două dosare penale în care au fost cercetaţi reclamanţii şi a consecinţelor produse de existenţa unuia asupra celuilalt ori a măsurilor luate pe parcursul acestora lipseşte atât cererii de chemare în judecată, ca act de învestire a instanţei, dar şi apelului formulat ori notelor de şedinţă depuse la 29.11.2002 la solicitarea instanţei (de apel), ca act de lămurire a pretenţiilor adresate iniţial.

În esenţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral şi material complex generat de instrumentarea împotriva lor a unui proces penal abuziv, în cursul căruia au fost acuzaţi pe nedrept de săvârşirea unor fapte penale grave, dar care a fost soluţionat în mod definitiv prin achitarea lor dispusă prin decizia penală nr. 368A/2018 a Curţii de apel Oradea. Nu se regăseşte fundamentat niciunul din multele prejudicii a căror reparare aceştia au solicitat-o, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin notele de şedinţă depuse în apel la 29.11.2022, cu trimitere la verificarea modului în care situaţia penală a acestora din dosarul nr. x/2012 ar fi fost influenţată în mod prejudiciabil ori vătămător de cercetarea lor penală în dosarul nr. x/2013, în care au fost în final achitaţi.

Sunt, într-adevăr, prezentate pe larg şi în amănunt măsurile restrictive de libertate luate faţă de reclamantă în dosarul de evaziune fiscală şi spălare de bani prin notele de şedinţă din 29.11.2022 depuse în rejudecarea cauzei în apel, însă prin acest document nu se solicită instanţei a se analiza modul în care existenţa dosarului nr. x/2013 a influenţat cercetarea penală şi măsurile dispuse în dosarul de evaziune fiscală şi spălare de bani, înregistrat în instanţă sub nr. x/2013, soluţionat prin condamnarea reclamantei la pedeapsa cu închisoare.

Dimpotrivă, astfel cum rezultă din cuprinsul acestui document se înţelege că reclamanta se plânge faţă de măsurile dispuse împotriva sa în acest al doilea dosar, în legătură cu măsura de instituire a controlului judiciar/refuz al revocării/înlocuirii/modificării acestuia prin îngrădirea dreptului la liberă circulaţie, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea, cu consecinţe asupra sănătăţii şi a dreptului la viaţă deoarece "Niciodată nu s-a pus problema ca subsemnata să mă sustrag de la urmărirea penală", înţelegându-se că aceasta tinde să conteste în sine şi autonom măsurile în cauză, faţă de modul cum au fost acestea apreciate în concret, iar nu ca măsuri aflate/luate/dispuse sub influenţa celui dintâi dosar penal.

De altfel, când arată actul procedural prin care ar fi explicat prejudiciul suportat în această punere în relaţie a celor două dosare penale în care au fost cercetaţi, recurenţii indică recursul din primul ciclu procesual al cauzei care, în mod evident, nu ar putea constitui un act de învestire legală a instanţelor, fiind vorba despre o cauză juridică nouă a prejudiciului afirmat iniţial, astfel cum a fost descris în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, necercetarea prejudiciului "din perspectiva motivelor invocate pentru îngrădirea exercitării dreptului la liberă circulaţie, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea", astfel cum este afirmat prin actualele critici ale recursului nu este consecinţa unei omisiuni ori nemotivări a instanţei, ci a neînvestirii sale legale cu o astfel de cauză juridică a prejudiciului. În realitate, nu este vorba decât de o repoziţionare a reclamanţilor faţă de concluzia clară a instanţei de apel care, la finalul unei analize ample ce a avut ca scop delimitarea măsurilor procesual-penale luate faţă de reclamanţi pe parcursul cercetării lor penale atât în dosarul de urmărire penală nr. 80/P/2013 (în care au fost achitaţi), cât şi în dosarul nr. x/2012 (finalizat prin condamnarea la închisoare a reclamantei), a stabilit indubitabil că toate măsurile efective privative şi restrictive de libertate au produs efecte în dosarul finalizat cu achitare doar în perioada 26.03.2013, 27.03.2013-29.03.2013 şi în luna aprilie 2013, anterior deci actelor medicale ce atestă afectarea stării de sănătate a reclamantei. Tot astfel, s-a stabilit că toate măsurile de îngrădire a libertăţii de mişcare a reclamantei, cu posibile efecte pe planul sănătăţii şi vieţii acesteia s-au luat la momente ulterioare celor arătate anterior, în cauza penală finalizată cu condamnarea acesteia.

Aşadar, nu pentru că nu a fost motivat, ci pentru că nu putea fi judecat ceva ce nu a fost ca atare solicitat, explică absenţa din analiza instanţei de rejudecare a relaţiei de determinare şi influenţare între cele două dosare penale în care au fost anchetaţi reclamanţii, aspect semnalat de altfel la debutul analizei când curtea de apel a sesizat că "e pusă în situaţia de a face trimitere la măsurile restrictive de libertate luate într-un alt dosar penal, cu privire la care însă nu este învestită (...)" pag. 28 par.final.

În sfârşit, chiar şi o simplă lecturare a deciziei nr. 231R/2.04.2013 a Curţi de Apel Oradea, ce a exercitat controlul judiciar asupra încheierii nr. 19/29.03.2013 a Tribunalului Bihor de revocare a liberării provizorii pe cauţiune a reclamantei B. şi de arestare preventivă a acesteia, relevă lipsa oricărei acoperiri în actele procesual-penale înfăptuite faţă de reclamanţi a acuzaţiei invocate pe calea prezentului recurs, în sensul că atât măsura revocării liberării provizorii pe cauţiune, cât şi toate măsurile restrictive de libertate instituite subsecvent acesteia asupra reclamantei în dosarul de evaziune fiscală şi spălare de bani (cu consecinţa îngrădirii libertăţii sale de circulaţie, de natură să-i împiedice accesul la tratament medical) ar fi avut ca temei tocmai faptul de a fi fost anchetaţi pentru săvârşirea de noi infracţiuni în dosarul de urmărire penală nr. 80/P/2013, dosar soluţionat prin achitarea reclamanţilor.

Astfel, potrivit hotărârii penale menţionate, la luarea acestor măsuri s-a avut în vedere că faţă de persoana cercetată penal (reclamanta) s-a început urmărirea penală în alte două dosare, respectiv nr. x/2013 şi nr. y/2013 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, împrejurare considerată de natură să atragă incidenţa art. 16010 alin. (1) lit. a) C. proc. civ..pen. (cazul revocării măsurii liberării condiţionate pe cauţiune pentru descoperirea de fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie).

În mod specific, apreciind asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii de revocare şi de arestare preventivă, instanţa de control judiciar a reţinut cu trimitere particulară la dosarul nr. x/2013 (iar nu a celui cu nr. 80/P/2013) că faptele noi de care reclamanta era acuzată "sunt acte materiale ce se circumscriu săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani pentru care a fost iniţial arestată inculpata iar extinderea cercetărilor şi cu privire la activitatea desfăşurată în numele altor societăţi comerciale reflectă perseverenţa infracţională a inculpatei şi aşa cum în mod legal şi fondat a reţinut instanţa de fond aceste fapte se circumscriu noţiunii reglementate în articolul 16010 lit. a) alin. (1) C. proc. pen., respectiv fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la data arestării preventive".

Alături de aceste considerente, instanţa de control judiciar a reamintit că subzistă în cauză temeiurile art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen. avute în vedere cu prilejul cererii de arestare preventivă a inculpatei, că există probe şi indicii care susţin în mod rezonabil presupunerea că aceasta ar fi săvârşit faptele de evaziune fiscală şi spălare de bani de care era acuzată, iar aceste acuzaţii au şi fost confirmate prin decizia penală nr. 1448A/2021 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Aşadar, acestea sunt argumentele instanţelor penale ce au stat la baza revocării liberării condiţionate pe cauţiune a reclamantei în cauza penală în care aceasta a fost cercetată pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, a însumării unui număr de 56 de zile de arest preventiv, a instituirii în privinţa sa a controlului judiciar cu consecinţa îngrădirii exercitării dreptului la liberă circulaţie prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea, fiind deplin corectă şi pertinentă concluzia instanţei de apel în sensul că măsurile restrictive de libertate despre care se pretinde că au împiedicat efectuarea unui tratament medical au fost dispuse în dosarul în care s-a pronunţat condamnarea reclamantei.

Aceste măsuri restrictive de libertate au fost luate împotriva reclamantei în considerarea faptelor de natură penală săvârşite de aceasta iar nu cum pretinde, în actualul recurs, respectiv "tocmai pentru existenţa dosarului penal în care au fost ulterior achitaţi", existenţa dosarului nr. x/2013 constituind doar unul din motivele revocării măsurii liberării condiţionate a reclamantei, dar nu singurul.

Mai mult decât atât Înalta Curte, apreciază însă că, în afara cadrului legal special dat de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 (eroarea judiciară) lipseşte abilitarea instanţelor civile de a exercita un control de orice natură asupra activităţilor şi actelor procesual-penal, incluzând aici şi hotărâri judecătoreşti, îndeplinite/realizate în cauze penale soluţionate definitiv, indiferent că prin hotărârile pronunţate cei anchetaţi au fost achitaţi ori condamnaţi.

Activitatea de urmărire şi cercetare a faptelor penale intră în sarcina şi atribuţiile organelor de anchetă, fiind una organizată şi reglementată legal (constituind aşadar o activitate legală) neputându-se reţine o culpă a statului decurgând dintr-o soluţie de achitare ori din activitatea în sine de cercetare a unei persoane, activitate care este permisă de lege şi al cărei specific - ce include posibilitatea administrării de probe în apărare ori invocării de nulităţi a actelor de procedură - nu impune în mod necesar procurorului ca la data întocmirii rechizitorului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Pentru aceleaşi raţiuni, soluţia de achitare a reclamanţilor prin decizia nr. 368A/2018 a Curţii de Apel Oradea pentru faptele pentru care aceştia au fost cercetaţi în dosarul nr. x/2013 nu poate fundamenta angajarea răspunderii patrimoniale a Statului nici pentru acţiunile organelor de cercetare penală şi nici pentru activitatea instanţei ce a judecat cauza în fond (Judecătoria Oradea) pentru motivul de a nu fi pronunţat ea soluţia de achitare, singura acceptată ca fiind legală dintre cele care au fost îndeplinite în legătură cu procesul penal menţionat.

În aceeaşi notă a diversificării pretenţiilor şi temeiurilor juridice de acordare a acestora în etapa recursului se înscriu şi susţinerile reclamanţilor subsumate aceloraşi critici prin care arată că era suficient să existe măsuri restrictive luate faţă de ei în cauza penală soluţionată prin achitare, pentru a beneficia de repararea prejudiciului suferit, chiar necondiţionat de repararea prejudiciului din alte motive (în speţă, împiedicarea de a efectua tratament medical).

Or, afirmând aceasta, recurenţii omit, pe de o parte, că au precizat în mai multe rânduri că cererea lor în despăgubiri nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 538 - 539 C. proc. civ..pen., iar pe de altă parte, că din obiectul de învestire al instanţelor nu a făcut parte şi acordarea de daune pentru măsurile restrictive/privative de libertate luate în cursul anchetării lor în dosarul penal nr. x/2013, înregistrat ca dosar de instanţă sub nr. x/2014. Cele reţinute cu prilejul examinării comune a recursurilor reclamanţilor şi pârâtului pe aspectul greşitei reţineri, de către instanţa de apel, a incidenţei în cauză a Deciziei nr. 136/2021 direct în apel, în absenţa unui obiect de învestire adecvat (aşadar, pentru argumente de ordin procedural) sunt valabile şi în privinţa acestor critici formulate de recurenţii-reclamanţi.

Apreciind că, în limita soluţiei examinate, hotărârea recurată nu suferă de viciul nemotivării ci, dimpotrivă, beneficiază de o amplă şi temeinică fundamentare şi că nici nu cuprinde motive străine cauzei atunci când se referă la măsurile restrictive de libertate dispuse în legătură cu dosarul penal nr. x/2013, acestea fiind impuse pentru lămurirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine ca fiind nefondat şi acest motiv de recurs.

- Soluţia de respingere a daunelor materiale solicitate pentru falimentarea activităţii economice a firmelor deţinute de reclamanţi a fost contestată doar afirmându-se contrariul celor stabilite pe baza evaluării de probe în rejudecarea cauzei în apel, respectiv că ar exista legătura de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal pretins instrumentat abuziv (dosar nr. x/2013), modalitatea în care acesta s-a desfăşurat în concret şi prejudiciul încercat de reclamanţi.

În demonstrarea afirmaţiei lor, reclamanţii au expus o lungă şi detaliată situaţie de fapt, interpretată într-o notă personală (asupra împrejurărilor în care a intervenit ruperea relaţiilor de afaceri cu partenerul lor german H., neinfluenţată de anchetarea, reţinerea şi arestarea reclamantei în dosarul în care a fost condamnată, ci de instrumentarea celui de-al doilea dosar nr. x/2013 finalizat cu achitarea reclamanţilor, asupra împrejurărilor care au adâncit dificultăţile financiare, cum ar fi ridicarea dreptului reclamantei de administrare a activităţii S.C. D. ori instituirea sechestrului penal asupra apartamentului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, etc.), nerelevantă însă judecăţii în recurs care exercită un control în legalitate şi nu în temeinicie asupra hotărârilor pronunţate în apel.

Doar în mod formal a fost susţinută şi o critică de nemotivare a soluţiei instanţei de apel asupra acestor pretenţii, afirmându-se că întreaga stare de fapt pe care au descris-o ar fi rămas în afara analizei instanţei, împrejurare care nu corespunde realităţii, observându-se că ultimele două pagini ale considerentelor din decizia recurată argumentează lămuritor faptul că, întocmai ca şi daunele solicitate pentru restricţiile impuse asupra libertăţii de deplasare, cu consecinţe asupra sănătăţii, şi daunele pentru falimentul activităţilor economice îşi găsesc originea, cauzele ori justificarea în măsurile procesuale penale dispuse în dosarul penal nr. x/2012 finalizat cu condamnarea reclamantei pentru delapidare şi spălare de bani (cum ar fi ridicarea dreptului reclamantei de administrare a activităţii S.C. D. ori instituirea sechestrului penal asupra apartamentului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, reamintite şi prin memoriul de recurs).

Reţinând caracterul formal al criticii aduse, care nu a indicat punctual aspecte, elemente de drept deduse judecăţii şi necercetate/nemotivate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi în privinţa acestui motiv de recurs, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

b) Recursul pârâtului, prin care se supune atenţiei încălcarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. civ. în legătură cu obligaţia de plată stabilită în sarcina sa prin decizia atacată, este nefondat întrucât ceea ce se omite atunci când se invocă răspunderea subsidiară a Statului în acele împrejurări care nu se circumscriu unui caz de angajare a răspunderii sale obiective (art. 52 alin. (3) din Constituţie), este faptul că obligarea sa la plata în favoarea reclamanţilor a sumelor de 7.000 şi 10.000 de euro cu titlu de daune morale pentru proces neechitabil şi încălcarea vieţii private constituie rezultatul judecăţii finalizate împotriva sa în primul ciclu procesual al cauzei. Aceste dispoziţii ale hotărârii din apel au fost singurele menţinute în urma controlului judiciar realizat prin decizia nr. 570/17.03.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel justificându-se reluarea lor formală în dispozitivul deciziei pronunţate în rejudecarea apelului în urma casării dispuse care, se înţelege, a fost una doar parţială.

Cum pentru pretenţiile menţinute în urma controlului judiciar din recurs nu a mai avut loc o reluare a judecăţii, nici critici împotriva soluţiei dată acestora nu mai pot fi formulate întrucât s-ar deschide prin aceasta calea cenzurării unei hotărâri definitive pronunţate în recurs.

Cea din urmă critică a acestui recurs, vizând obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată parţiale în apel în valoare de 2.000 RON, prin care s-a solicitat diminuarea sumei în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită întrucât cenzurarea onorariului avocaţial din etapa procesuală anterioară presupune evaluarea unor împrejurări de fapt ale cauzei, incompatibile cu control în legalitate asupra decizii atacate înfăptuit de instanţa de recurs, aşa cum s-a stabilit de altfel, cu valoare obligatorie şi prin decizia RIL nr. 3/2020.

În considerarea tuturor aspectelor analizate în legătură cu acest recurs, Înalta Curte îl apreciază ca fiind, de asemenea, nefondat şi îl va respinge în consecinţă.

Întrucât, prin soluţiile date asupra recursurilor, ambele părţi sunt considerate căzute în pretenţii, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea recurenţilor-reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată din etapa recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarat de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1869-A din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenţii-reclamanţi.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.