State succession standing and acquisitive prescription of state-owned land

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Primăria Municipiului Bucureşti, să se constate vacanţa succesorală de pe urma defunctei C., decedată în anul 2008, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 650 mp, situat în Bucureşti şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor situate pe acest teren, prin accesiune imobiliară, fără cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 553, art. 562 şi urm. C. civ., art. 35, art. 111 şi urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinare, Primăria Municipiului Bucureşti a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, faţă de art. 94 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, reclamanţii nefăcând dovada că imobilul se află în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea cererii, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că Legea nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea şi declararea vacanţei succesorale.

La data de 29.11.2016, reclamanţii au formulat o cerere precizatoare, în sensul introducerii în cauză a pârâtului Municipiul Bucureşti prin primar general, precum şi răspuns la întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 4832/28.06.2017, Judecătoria Sector 5 Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 03.08.2017, sub nr. x/2017.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin încheierea de şedinţă din 17.11.2017, tribunalul a constatat ca rămase fără obiect excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a vacanţei succesorale, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Prin sentinţa nr. 3152/20.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar general; a admis în parte acţiunea precizată; a constatat vacanţa succesorală după defuncta C., decedată conform actului de deces nr. 1393/2008, înregistrat în Registrul Stării civile al Primăriei sectorului 5 Bucureşti; a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate prin prescripţia achizitivă de 30 de ani asupra imobilului teren în suprafaţă de 729 mp, reieşită la măsurătoare, teren situat în Bucureşti, str. x, identificat potrivit Planului de amplasament şi delimitare Anexa 2 la raportul de expertiză întocmit de către expertul D.; a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară cu privire la construcţiile C1 şi C2, identificate pe acelaşi plan.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 547A/13.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei nr. 3152/20.12.2019.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 547A/13.04.2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra calităţii procesuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor în ce priveşte primul capăt de cerere, respectiv, constatarea succesiunii vacante de pe urma defunctei C.. Prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului statuează că "în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii şi sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale".

Referitor la constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în mod greşit instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală pasivă în cauză a recurentului în baza art. 26 din Legea nr. 18/1991. Această calitate aparţine unităţii administrativ teritoriale, respectiv Municipiului Bucureşti, prin Primar general, în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, Legii nr. 215/2001 şi a Codului administrativ.

Referitor la condiţiile uzucapiunii astfel cum sunt reglementate de art. 1890 C. civ., recurentul arată că în cauză acestea nu sunt îndeplinite, nefiind vorba de o posesie utilă, netulburată şi sub nume de proprietar, reclamanţii fiind doar detentori precari.

5. Procedura de filtru

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reţinut că recursul este admisibil, criticile privind aplicarea/interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 680 C. civ., art. 1850 C. civ., art. 26 din Legea nr. 18/1991 fiind susceptibile de încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 mai 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 25 octombrie 2023.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului şi au arătat că hotărârile instanţelor de fond sunt temeinice şi legale, soluţiile date având la bază un probatoriu riguros administrat, din care rezultă temeinicia pretenţiilor reclamanţilor. În cauză nu este vorba de o interpretare sau aplicare greşită a legii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea vacanţei succesorale, iar recurentul confundă procedura succesorală necontencioasă prevăzută de Normele metodologice aprobate de H.G. nr. 731/2007, desfăşurată la notarul public, cu procedura contencioasă la instanţa de judecată.

Totodată, în cauză sunt îndeplinite condiţiile legii pentru a uzucapa, respectiv posesia nu a fost şi nu este viciată, a fost continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 680 C. civ., în raport de prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/4.07.2007, sens în care susţine că în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi nu de către Ministerul Finanţelor.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 680 C. civ. (în forma în vigoare la data deschiderii succesiunii, anul 2008) "în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului."

Din actele şi lucrările dosarului reiese că tribunalul şi, ulterior, curtea de apel, au reţinut că succesiunea rămasă de pe urma defunctei C. este o succesiune vacantă, potrivit prevederilor art. 477 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, în considerarea intervalului îndelungat scurs de la data decesului promitentei vânzătoare şi a faptului că nu există nicio dovadă din care să rezulte că vreun moştenitor legal sau testamentar ar fi acceptat moştenirea în termenul prevăzut de lege, aspecte rezultate din certificatul nr. x din 5 aprilie 2016 emis de Camera Notarilor Publici Bucureşti.

Ca atare, instanţele de fond au apreciat că se impune a fi reţinută legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti întrucât proprietar al bunurilor provenite din succesiuni vacante este Statul, bunurile făcând parte din domeniul privat al acestuia.

În acest context factual şi juridic, Înalta Curte constată că sunt lipsite de fundament susţinerile recurentului vizând pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea eronată a prevederilor art. 680 C. civ., în raport de prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/4.07.2007 întrucât pârâtul este cel care interpretează greşit dispoziţiile legale menţionate.

Prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007, invocate de recurent, reglementează tocmai faptul că Statul este subiectul de drepturi şi obligaţii, iar Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice sunt (doar) reprezentante ale Statului, însă în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante în procedura notarială, necontencioasă. Or, în procedura contencioasă, respectiv în prezenta cauză, calitatea de reprezentant a Statului aparţine Ministerului Finanţelor, în raport de prevederile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în forma în vigoare în anul 2008 (în reglementarea actuală, potrivit art. 223 C. civ.).

Totodată, recurentul pretinde că instanţa de apel a reţinut eronat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 26 din Legea nr. 18/1991, sens în care invocă prevederile Legii nr. 213/1998, art. 123 alin. (1), art. 119 din Legea nr. 215/2001 şi susţine că Municipiului Bucureşti, prin Primar ar justifica, în speţă, calitate procesuală pasivă.

Critica este lipsită de fundament în contextul în care instanţa de apel a reţinut întocmai, respectiv în acord cu cele afirmate de către recurent, calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, prin Primar, în baza art. 26 din Legea nr. 18/1991. Astfel, instanţele de fond au reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, potrivit art. 680 C. civ., cu privire la primul capăt de cerere ce are ca obiect constatarea vacanţei succesorale după defuncta C..

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1890 C. civ.. În esenţă, recurentul pretinde că intimaţii nu au exercitat o posesie utilă, continuă şi neîntreruptă.

Critica formulată are, însă, un caracter lacunar, nefiind prezentate, în concret, argumente privind calitatea de detentori precari a intimaţilor.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că uzucapiunea este acea instituţie juridică care permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.

Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.

Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-şi producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiţii: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă şi neviciată, şi posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă.

În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru".

Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".

Posesia reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.

Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinţă, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.) şi elementul psihologic, respectiv, intenţia celui care stăpâneşte bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.

Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei.

Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.

Pentru elementul psihologic - care este mai greu de dovedit - C. civ. a instituit doua prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speţă, reclamanţii, ar deţine pentru altul şi nu pentru sine.

Specificul detenţie precare-invocată formal de către recurent- constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul şi nu pentru sine.

Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt rezultată din probe, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, posesia exercitată de reclamanţi asupra terenului în litigiu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 547 A din 13 aprilie 2022 a Curţii Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2023.