Success-fee clause dispute remanded as fee-debt declaration deemed admissible positive claim under Art. 35

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 05.07.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat B., să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de asistenţă seria x nr. x/2011 încheiat între părţi, în ceea ce priveşte clauzele înscrise la art. 2 pct. 2 din contract, referitoare la plata onorariului de succes, pentru cauză imorală şi lipsa cauzei. Prin capătul doi al cererii de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se constate că în baza contractului de asistenţă menţionat mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/lună x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate invocat dispoziţiile art. 1235, 1236, 1238, C. civ., art. 126, art. 132 din Statutul profesiei de avocat, Codul Deontologic al Avocaţilor.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia de netimbrare, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 300/03.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca nefondată, acţiunea.

Prin decizia nr. 549A/11.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 300/03.03.2017 şi a schimbat, în parte, hotărârea în sensul că: a admis în parte acţiunea; a constatat nulitatea absolută parţială a clauzelor înscrise în art. 2 pct. 2 din contractul de asistenţă juridică seria x nr. x/2011/07.10.2011 şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 9.990,60 RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din apel formulată de apelantul-reclamant, ca nefondată.

Prin decizia nr. 245/30.01.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurentul-pârât Cabinetul de Avocat "B.", a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1566A/13.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 300/03.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că: a constatat că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinetul de Avocat "B.", în baza contactului de asistenţă juridică seria x nr. x/07.10.2011, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului până la încetarea contractului, intervenită prin renunţarea unilaterală a clientului la contractul de asistenţă juridică; a menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată.

Prin decizia nr. 4/18.01.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei civile nr. 1566A din 13 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Cauza fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23.03.2022 sub nr. x/2016.

3. Al treilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1072A/30.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 300/03.03.2017; a obligat apelantul-reclamant la plata, către intimatul-pârât, a sumei de 14.388,2 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru pentru recursurile anterioare.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1072/A/30.06.2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul A..

În motivare, recurentul arată că înainte de a se declara închise dezbaterile în faţa instanţei de apel, este necesar ca toate probele să fie administrate, or instanţa de apel nu a respectat îndrumările instanţei de recurs privitoare la administrarea probatoriului referitor la soluţionarea excepţiei lipsei de interes, deşi reclamantul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, respectiv dosarul de executare silită nr. x/2013, precum şi emiterea unei adrese către BEJ "C." cu menţiunea de a preciza: a) care este suma de bani pe care creditorul Cabinet de Avocat "B." o execută; b) care este suma de bani pe care creditorul a executat-o în mod efectiv până în prezent; c) care este stadiul actual al dosarului de executare nr. 814/2013.

În mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de administrare a acestor probe, încălcând dispoziţiile obligatorii din decizia de casare (care a prevăzut în mod expres necesitatea de a se avea în vedere şi eventuala respingere a cererii ca fiind lipsită de interes) şi antepronunţându-se cu privire la soluţia ce urma a fi dată.

Susţine recurentul că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit capătul doi din cererea de chemare în judecată (şi implicit apelul), apreciind că acţiunea în constatare era inadmisibilă pentru că reclamantul a solicitat instanţelor de judecată "să constate existenţa unei situaţii de fapt".

Prin al doilea capăt de cerere, reclamantul a solicitat să se constate că în baza contractului de asistenţă juridică seria x nr. x/2011 încheiat între părţi, mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/lună x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit, astfel că acţiunea priveşte constatarea unui drept de creanţă al pârâtului în valoare de 24.000 euro. Dacă reclamantul susţine că îi mai datorează pârâtului 24.000 de euro în baza unui contract de asistenţă juridică, pentru serviciile prestate, în patrimoniul Cabinetului de Avocat, la capitolul "Drepturi", există un drept de creanţă în valoare de 24.000 de euro. Aceasta este consecinţa juridică a susţinerii clientului-reclamant potrivit cu care "mai datorez către pârât doar suma de 24.000 euro ...". Aşadar, cererea vizează existenţa unui drept (de creanţă), iar nu a unei situaţii de fapt. Reclamantul nu putea să solicite instanţei de judecată să-1 oblige pe el însuşi (adică pe reclamant) la plata către pârât a sumei de 24.000 de euro, ci doar să se constate care este dreptul de creanţă al pârâtului, ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de asistenţă juridică.

Recurentul-pârât a calificat capătul al doilea de cerere ca fiind o acţiune în constatare provocatorie, întrucât - în condiţiile în care pârâtul a pretins că are dreptul asupra unui onorariu total de 485.000 euro (190.000 euro + 295.000 euro) - reclamantul a solicitat să se constate care este întinderea dreptului pârâtului, sub sancţiunea ca ulterior să nu mai poate invoca acest drept. Calificarea recurentului-pârât în sensul că acţiunea este o cerere în constatare provocatorie este corectă, cu amendamentul că aspectul invocat este privit dintr-un alt unghi: tributar concepţiei potrivit cu care trebuie obligatoriu ca instanţa să constate inexistenta unui drept al pârâtului, acesta din urmă nu a luat în considerare faptul că se poate ca instanţa să constate existenta unui drept al pârâtului (art. 35 C. proc. civ. nu prevede că se poate cere să se constate inexistenţa unui drept al pârâtului, ci "existenţa sau inexistenţa unui drept"). Ceea ce trebuie reţinut este faptul că ambele părţi - reclamant şi pârât - au înţeles că este vorba de o acţiune în constatare provocatorie, diferenţele de nuanţă (în sensul că reclamantul susţine că se poate constata existenţa unui drept al pârâtului, în timp ce pârâtul susţine că se poate constata doar inexistenţa unui drept al pârâtului) nefiind de natură să conducă la inadmisibilitatea acţiunii în constatare (de altfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că se poate cere să se constate existenţa unui drept al pârâtului). Practic, este vorba de constatarea existenţei unui drept, dar privit din unghiuri diferite.

Lecturând decizia recurată, rămân neclare motivele pentru care, în opinia instanţei de apel, recurentul-reclamant, care a formulat o acţiune în constatare, fără să menţioneze dacă este una provocatorie, interogatorie sau declaratorie - nu ar putea fi de acord cu calificarea propusă de către pârât, în sensul că acţiunea pe care a formulat-o este o acţiune în constatare provocatorie.

Curtea de apel nu a arătat care anume motive invocate de către reclamant conduc la concluzia că ne aflăm în prezenţa stabilirii unei situaţii de fapt. Recurentul subliniază că exită o diferenţă între "motivele invocate de reclamant" şi, respectiv, "apărările părţilor" (adică ale reclamantului şi pârâtului). În acest din urmă caz, este cert că reclamantul nu a susţinut niciodată că ne-am afla în prezenţa constatării unei situaţii de fapt, deci nu se poate face referire, în mod global, la "apărările părţilor".

Faptul că Înalta Curte nu a respins cererea în constatare ca inadmisibilă, ci a casat hotărârea cu trimitere spre rejudecare, ar fi trebuit să determine instanţa de apel să reflecteze cu privire la acest mod de a proceda al instanţei supreme. În raport de considerentele de la pagina 12 şi de la pagina 13 din decizia de casare, recurentul apreciază că instanţa supremă a trimis cauza spre rejudecare pentru ca părţile să ofere lămuririle (argumentele) suplimentare necesare pe baza cărora să se poată conchide dacă există sau nu un drept a cărui constatare se solicită (situaţie în care acţiunea este admisibilă) sau, dimpotrivă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea acţiunii în constatare (şi atunci cererea se respinge ca inadmisibilă). Dacă nu am raţiona astfel, nu s-ar justifica soluţia casării cu trimitere.

Contrar considerentelor instanţei de apel privind lipsa unor argumente ale reclamantului, recurentul învederează că a susţinut oral motivele de apel (astfel cum reiese din încheierea din 17.06.2022) şi a depus la dosarul cauzei concluzii scrise detaliate în care a prezentat toate argumentele de fapt şi de drept, a invocat doctrină şi jurisprudenţă reprezentativă pentru a convinge instanţa că nu ne aflăm în prezenţa constatării unei situaţii de fapt, ci a constatării existenţei unui drept al pârâtului, pe care l-a şi identificat ca fiind un drept de creanţă. În mod concret, a arătat că în speţa de faţă, s-a solicitat să se constate existenţa dreptului de creanţă al pârâtului în valoare de 24.000 de euro. A precizat, de asemenea, că, în mod implicit, s-a solicitat să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtului pentru onorariul de succes de 295.000 euro (120.000 euro + 175.000 euro) şi pentru suma de 156.000 de euro (din onorariul de 180.000 de euro reclamantul a recunoscut că datorează 24.000 de euro). În raport de argumentele prezentate în cadrul concluziilor orale şi scrise nu era imposibilă identificarea dreptului de creanţă a cărui constatare s-a solicitat, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Raportat la considerentele deciziei de casare privind lipsa contestării dreptului de creanţă decurgând din clauza de la art. 2 pct. 1 din contract (cu excepţia clauzei de onorariu de succes a cărei nulitate a cerut-o în primul capăt de cerere, ceea ce nu constituie obiect al recursului), arată că această constatare a instanţei de recurs nu constituie o dezlegare a unei probleme de drept (deci nu are caracter obligatoriu), ci o referire la o situaţie de fapt care în mod evident nu corespunde realităţii.

În contractul de asistenţă juridică au fost stipulate 2 categorii de onorarii, respectiv onorariul propriu-zis şi onorariu de succes, iar recurentul a contestat în totalitate onorariul de succes, iar din onorariul de 190.000 de euro a contestat suma de 156.000 euro. În aceste condiţii, nu se poate susţine că nu ar fi contestat "dreptul de creanţă al recurentului-pârât." Dimpotrivă, tocmai aceste demersuri au fost făcute în cursul procesului.

Pe de altă parte, instanţa de recurs a identificat "dreptul de creanţă al pârâtului" care se referă la onorariul fix, stipulat în clauza de la art. 2 pct. 1 din contract. Pe cale de consecinţă şi instanţa de apel putea să îl identifice.

Curtea de apel a reţinut că trimiterea la bogata practică judiciară nu este relevantă pentru că acele speţe priveau constatarea existenţei/inexistenţei dreptului de proprietate. Dimpotrivă, recurentul apreciază că din perspectiva admisibilităţii acţiunii în constatare, nu reiese diferenţa dintre un drept real (cum este dreptul de proprietate) şi un drept de creanţă (precum în speţă).

În ceea ce priveşte speţa soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială prin decizia nr. 3360/2006 (publicată în Noul C. proc. civ. comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 169, speţa nr. 4), în care reclamantul a solicitat să se constate inexistenţa împotriva sa a unui drept de creanţă în cuantum de 30.000 de RON pe care pârâta AVAS l-a pretins în baza unei convenţii, instanţa de apel reţine că invocarea acestei hotărâri "nu reprezintă, în sine, un argument suficient pentru a determina instanţa de apel să considere capătul doi de cerere ca fiind admisibil". Totuşi, spre deosebire de considerentele anterioare în care s-a reţinut că "apelantul-reclamant nu a mai adus niciun alt argument" - de data aceasta se recunoaşte că a adus argumente (chiar dacă au fost insuficiente pentru instanţa de apel). În plus, şi alţi judecători de la instanţa supremă au raţionat ca recurentul atunci când s-a pus problema constataţii existenţei/inexistenţei unui drept de creanţă, care nu a fost câtuşi de puţin confundat cu "constatarea faptului că reclamantul nu mai datorează 30.000 de RON".

5. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. s-a reţinut că recursul este admisibil şi este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi faptul că sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile privind nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare şi criticile privind modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat capătul II al acţiunii, apreciind că acţiunea în constatare era inadmisibilă pentru că reclamantul a solicitat să se constate existenţa unei situaţii de fapt. Prin urmare, s-a reţinuit că exceptia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. invocată prin întâmpinare, nu poate fi primită.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 aprilie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 25 octombrie 2023.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 03.01.2023, în termen legal, intimatul-pârât Cabinet de Avocat B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor deduse judecăţii în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul arată că ÎCCJ a menţionat că soluţionarea inadmisibilităţii este prioritară în raport cu lipsa de interes şi soluţionarea lipsei de interes va avea loc dacă va fi cazul. În raport de considerentele de la pag. 12 alin. (3), alin. (4), ultimul alineat, pag. 13 alin. (4) din decizia de casare, intimatul susţine că ÎCCJ a antamat inadmisibilitatea capătului de cerere dedus judecăţii.

Referitor la pretinsa nerespectare a îndrumărilor deciziei de casare, intimatul a arătat că Înalta Curte nu a stabilit, cu caracter obligatoriu, administrarea unui probatoriu pentru soluţionarea excepţiei lipsei de interes, iar respingerea unor probatorii nu echivalează cu o antepronunţare.

Referitor la pretinsa greşită soluţionare a inadmisibilităţii acţiunii, intimatul a invocat prevederile art. 35 C. proc. civ. şi a arătat că pe calea acţiunii în constatare se poate solicita existenţa sau inexistenţa unui drept, iar nu constatarea unei situaţii de fapt, astfel cum a solicitat reclamantul. Acesta avea posibilitatea, pe calea unei acţiuni în realizare (rezoluţiunea contractului, contestaţie la executare, acţiune în restituirea sumei reprezentând onorariu, etc.), să ceară realizarea obiectului dedus judecăţii (prestarea asistenţei juridice, întinderea obligaţiilor, cuantumul onorariului).

De altfel reclamantul a iniţiat mai multe demersuri judiciare (contestaţii la executare, acţiune în rezoluţiune contract), toate respinse, prin care a solicitat acelaşi lucru, respectiv restrângerea titlului executoriu în sensul că ar datora doar suma de 24.000 euro, sens în care invocă aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2023, dosarul nr. x/2012.

Analiza în stabilirea caracterului acţiunii trebuie să pornească de la crea ce a solicitat reclamantul prin cererea de chemare în judecată, şi anume, să se constate că mai datorează doar suma de 24.000 euro (constatare a unei situaţii de fapt).

La data de 23.01.2023, în termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, criticile formulate fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi respingerea apărărilor intimatului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând criticile de nelegalitate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

- este fondată critica prin care se susţine că instanţa de apel, printr-o greşită evaluare a deciziei de casare nr. 4/18.01.2022, a statuat prin considerentele hotărârii pronunţate că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii deduse judecăţii, se impune a fi adoptată, printre altele, în considerarea dezlegărilor şi limitelor fixate pentru rejudecare de instanţa de casare, care nu au mai permis, în rejudecarea cauzei, identificarea unui drept care să poată face obiectul acestei cererii pe temeiul art. 35 teza I C. proc. civ., respectiv, în considerarea unui motiv expus în cuprinsul deciziei de casare potrivit căruia partea reclamantă urmăreşte constatarea unui fapt, nu a unui drept.

Statuând în sensul arătat, instanţa de apel omite, nepermis, că obligativitatea deciziilor de casare este circumstanţiată de norma de drept prevăzută de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. numai la dezlegările date problemelor de drept şi că aceste dezlegări nu sunt supuse reevaluării ori interpretării instanţei de trimitere şi nu pot fundamenta, prin ele însele, soluţia pronunţată după rejudecare, care este şi rămâne în puterea exclusivă a judecătorilor cauzei.

Aceasta, întrucât, casarea cu trimitere impune judecarea din nou a cauzei, părţile fiind în drept să pună în discuţie cereri şi mijloace de apărare, inclusiv pe acelea expuse anterior în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată, astfel că instanţa de trimitere este datoare ca, după rejudecare, să prezinte temeiurile proprii, de fapt şi de drept, adică raţiunea care a determinat-o să adopte o anumită soluţie.

Judecătorul se poate referi la alte hotărâri date în acelaşi litigiu, inclusiv, la cele de casare, însă condiţia esenţială pentru validitatea unei hotărâri este ca soluţia să rezulte din ea însăşi, iar nu din motivele expuse în considerentele altei hotărâri pronunţate de altă instanţă, fiind irelevant că este sau nu o hotărâre de casare.

Prin urmare, motivele hotărârii recurate prin care instanţa de trimitere justifică respingerea cererii în constatare, ca inadmisibilă, ca fiind singura posibilă faţă de limitele rejudecării şi, deopotrivă, impusă de unele considerente ale deciziei de casare nu pot fundamenta soluţia, aşa că vor fi înlăturate ca fiind greşite.

În acest sens sunt considerentele potrivit cărora deşi "Înalta Curte nu s-a pronunţat expres asupra inadmisibilităţii" capătului doi al cererii de chemare în judecată, prin dezlegările statuate şi limitele fixate pentru rejudecare "limite în care reclamantul nu a mai adus niciun argument", rezultă că pretenţia acestuia vizează constatarea unui fapt, respectiv că "din aceste motive", este "imposibilă identificarea de către instanţă a dreptului a cărui constatare a solicitat-o reclamantul, aşa cum, de altfel reţinea şi instanţa de recurs".

Pentru înţelegerea contextului în care au fost formulate unele dintre considerentele deciziei de casare se impune menţiunea că prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că partea pârâtă a susţinut două motive de recurs, primul de ordin procedural, care face referire la inadmisibilitatea cererii în constatare, iar cel de-al doilea, de ordin substanţial, privind greşita calificare juridică a onorariului convenit de părţi la art. 1 pct. 1 din contractul de asistenţă juridică seria x nr. x/2011 încheiat între părţi, decurgând din aplicarea eronată a normelor de drept material, art. 134 din Statutul profesiei de avocat.

Pentru argumentele expuse, instanţa de casare a examinat doar primul motiv de recurs, referitor la inadmisibilitatea cererii în constatare pe temeiul art. 35 C. proc. civ., şi a expus motivul casării, anume pentru că în ciclu procesual anterior al cauzei curtea de apel nu a identificat din punct de vedere juridic dreptul a cărui constatare reclamantul a solicitat-o, lăsând neexaminate mai multe aspecte, pe care le detaliază, necesar a fi lămurite din perspectiva calificării cererii.

Or, instanţa de trimitere atribuie, nepermis, considerentelor prin care au fost identificate aspectele soluţionate greşit ori neanalizate în ciclul procesual anterior al cauzei o altă semnificaţie decât aceea expusă/reţinută în decizia de casare.

Astfel, fără a califica pretenţia expusă de partea reclamantă în cererea a cărei calificare făcea obiectul criticilor de nelegalitatea, apreciind utilă examinării, a redat în cuprinsul deciziei conţinutul acesteia, care, în considerarea observaţiilor critice formulate şi prin recursul pendinte, va fi redat şi în cuprinsul prezentei decizii în termenii folosiţi de parte în redactare a cererii: să constataţi că în baza contractului de asistenţă seria x nr. x/2011 încheiat între părţi, că mai datorez către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/luna x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit.

În privinţa motivului de recurs de ordin procedural, instanţa de casare a identificat două critici de nelegalitate îndreptate de partea pârâtă împotriva considerentelor decizorii ale hotărârii recurate şi prin care instanţa de apel reţinuse admisibilitatea cererii pe temeiul art. 35 C. proc. civ. în considerarea faptului că prin formularea sa, partea reclamantă urmăreşte a se constata încetarea contractului de asistenţă juridică intervenit între părţi în modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, chestiune cu privire la care nu are la îndemână acţiunea în realizare.

Anume, a reţinut că partea pârâtă, criticând considerentele decizorii menţionate, a susţinut că acest capăt de cerere fie se priveşte ca o cerere provocatorie negativă ("inexistenţa altui drept, anume 155000 euro, adică diferenţa dintre suma de 180.000 euro şi cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează"), fie ca o cerere inadmisibilă, deoarece vizează constatarea unui fapt.

Examinând criticile, instanţa de casare a expus mai multe argumente pe baza cărora a concluzionat că admisibilitatea cererii în constatare nu putea fi justificată, cum greşit procedase instanţa de apel, prin aceea că ar fi o acţiune în constatarea încetării contractului de asistenţă juridică, dezlegare care se opunea instanţei de trimitere.

A mai statuat şi că cele două aspecte, încetarea contractului de asistenţă juridică în modalitatea expusă şi interpretarea clauzei de la art. 2 pct. 1 din contract, constituie doar circumstanţe explicitate de partea reclamantă în motivarea cererii în constatare, remarcând absenţa contestării dreptului de creanţă al părţii pârâte decurgând din clauza contractuală menţionată, precizare apreciată a fi fost utilă din perspectiva acceptării caracterului admisibil al unei acţiuni în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al părţii pârâte.

În continuare, instanţa de casare a expus considerente teoretice privitoare la acţiunea în constatare apreciate a fi relevante analizei, precum şi particularităţi ale situaţiei de fapt ce a cauzat formularea pretenţiilor deduse judecăţii, concluzionând că atâta timp cât instanţa de apel din ciclul procesual anterior nu a lămurit toate aspectele de fapt ale cauzei şi nu a identificat dreptul a cărui constatare se cere de partea reclamantă, nu poate formula răspuns la criticile de nelegalitate supuse examinării de către partea pârâtă din perspectiva art. 35 C. proc. civ.

Împrejurarea că în contextul formulării concluziei privitoare la necesitatea casării, s-a reţinut, într-o formulare echivocă, că partea reclamantă, care a solicitat constatarea faptului că mai datorează doar suma de 24.000 euro prin raportare la onorariul stabilit la art. 2 pct. 1 din contract, are calitatea de debitor în contractul de asistenţă juridică, ce constituie titlu executoriu potrivit normelor legale indicate, în considerarea expunerii explicite a motivului casării, nu sprijină aprecierea instanţei de trimitere potrivit căreia prin decizia de casare s-ar fi dezlegat, implicit, şi chestiunea litigioasă pentru care a dispus casarea.

Aceste considerente, de altminteri, erau relevante din perspectiva analizei subsidiare, privitoare la îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 35 teza II C. proc. civ., ce impunea examinarea apărării potrivit căreia partea reclamantă îşi poate valorifica pretenţia pe o altă cale prevăzută de lege, anume pe calea contestaţiei la executare, chestiune care, însă, în considerarea reţinerii incidenţei tezei I a normei de drept, nu a mai făcut obiectul examinării în rejudecare.

Instanţa de casare a statuat, deopotrivă, cu caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, că în calificarea cererii nu poate porni de la calificarea propusă de partea pârâtă, aceea de cerere provocatorie negativă, argumentat de faptul că se bazează pe o reformulare a pretenţiei, în sensul constatării "inexistenţei altui drept, anume 155.000 euro, adică diferenţa dintre suma de 180.000 euro şi cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează", ipoteză ce se îndepărtează de la premisa legală a constatării existenţei sau a inexistenţei unui drept.

În concluzie, prin decizia de casare au fost indicate expres şi limitativ motivele pentru care nu a fost primită calificarea cererii deduse judecăţii ca acţiune în constatarea încetării contractului de asistenţă juridică ori ca acţiune în constatare negativă şi provocatorie şi nici ca acţiune în constatarea inexistenţei unui drept de creanţă a părţii pârâte, precum şi motivele pentru care s-a dispus casarea, anume calificarea juridică greşită a cererii prin hotărârea recurată şi faptul că au fost lăsare nelămurite aspecte ale cauzei necesar a fi evaluate din perspectiva calificării.

În atare condiţii, rezultă că evaluarea pretenţiei deduse în concret judecăţii de partea reclamantă din perspectiva tuturor condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 35 C. proc. civ. era în puterea instanţei de trimitere, ce avea a judeca din nou această chestiune litigioasă, dezlegările date şi limitele fixate pentru rejudecare de instanţa de casare nefiind de natură să susţină un raţionament care ar fi indus o anumită soluţie, cum, nepermis a reţinut instanţa de apel.

- este fondată şi critica prin care partea reclamantă susţine că instanţa de trimitere, rejudecând, a statuat greşit că prin pretenţia pe care a dedus-o judecăţii urmăreşte stabilirea unei situaţii de fapt, nu a unui drept, cu consecinţa reţinerii eronate a excepţiei inadmisibilităţii cererii pe temeiul art. 35 C. proc. civ.

Examinând hotărârea recurate se constată, pe de o parte, că instanţa de apel a ignorat faptul că instanţa de casare, constatând greşita calificare a cererii deduse judecăţii în ciclul procesual anterior al cauzei, a statuat, deopotrivă, ca în rejudecare verificarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de norma menţionată să se realizeze exclusiv în considerarea pretenţiei formulate de partea reclamantă, al cărui conţinut l-a redat în cuprinsul deciziei, nu în considerarea altor pretenţii ce se pretinde că ar avea acelaşi conţinut.

Pe de altă parte, a omis că, dat fiind motivului casării, părţile erau îndreptăţite să se folosească în rejudecare de mijloacele de apărare pe care le apreciau necesare pentru lămurirea conţinutului pretenţiei, inclusiv de acelea expuse în ciclurile procesuale ale cauzei, neputând fi îndatorate să prezinte mijloace noi de apărare în susţinerea admisibilităţii cererii.

Or, motivul de drept invocat în susţinerea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 35 C. proc. civ. de cererea dedusă judecăţii, potrivit căruia norma de drept permite părţii interesate formularea şi a unei acţiuni pozitive în constatare (confirmare sau recunoaştere) a unui drept al părţii pârâte era întemeiat, fiind respins greşit de instanţa de trimitere.

Mai întâi, pentru că argumentele în baza cărora instanţa de casare a reţinut că nu poate primi calificarea cererii ca acţiune provocatorie negativă propusă de partea pârâtă nu aveau în vedere pretenţia dedusă judecăţii de partea reclamantă, aşa că nu puteau fundamenta respingerea motivului de drept menţionat.

Potrivit considerentelor deciziei de casare, calificarea menţionată nu a fost primită pentru că partea pârâtă, propunând această calificare, a reformulat pretenţia dedusă în concret judecăţii, în sensul că partea reclamantă ar cere constatarea inexistenţei altui drept, anume 155.000 euro, adică diferenţa dintre suma de 180.000 euro şi cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează, reformulare apreciată ca inacceptabilă şi nepermisă părţii pârâte.

Instanţa de casare a observat şi că pretenţia reformulată se îndepărtează, deopotrivă, de la premisa legală a constatării existenţei sau a inexistenţei unui drept, deoarece relevând o solicitare de regularizare a sumelor datorate pentru perioada de valabilitate a contractului de asistenţă juridică, repune şi ea în dezbatere admisibilitatea pe temeiul art. 35 teza I C. proc. civ.

Or, în discuţie este calificarea ce trebuie dată cererii pendinte prin care partea reclamantă a pretins să se constate că datorează către partea pârâtă suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu fix, neplătit, în baza contractului de asistenţă juridică seria x nr. x/2011.

Nici considerentele prin care instanţa de casare a reţinut că nu poate primi calificarea cererii ca acţiune în constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului nu sunt relevante din perspectiva motivului de drept supus examinării în rejudecare, întrucât şi acestea pun în discuţie reformularea pretenţiei pentru a se putea subsuma unei acţiuni în constatare negativă, prin care se urmăreşte constatarea inexistenţei unui anumit raport juridic ori a unui drept, ceea ce partea reclamantă nu a pretins.

Apoi, pentru că motivul de drept invocat în susţinerea calificării cererii ca acţiune în constatarea/recunoaşterea dreptului părţii pârâte de a primi 24000 de euro nu pune în discuţie modificarea conţinutului pretenţiei formulate de partea reclamantă, cum greşit şi neargumentat a reţinut instanţa de trimitere.

Calificarea juridică exactă a pretenţiilor deduse judecăţii este o operaţiune care se realizează de judecătorii cauzei nu doar în considerarea termenilor folosiţi de parte în redactare ci, prin decelarea scopului urmărit prin formularea acestora, în cadrul unor dezbateri contradictorii iniţiate în acest sens, cu luarea în considerare a motivelor de fapt şi de drept susţinute de toate părţile implicate.

Împrejurarea folosirii în redactarea pretenţiei deduse judecăţii a unei sintagme imprecise, potrivit căreia se cere constatarea "că datorează", ce sugerează recunoaşterea unei obligaţii, nu este contestată, ci, dimpotrivă, este confirmată de calificările diferite date cererii, în considerarea temeiurilor ce au fundamentat formularea acesteia, fie de părţi, prin apărările formulate, fie de instanţele de judecată, prin hotărârile pronunţate în diversele cicluri procesuale ale cauzei.

În considerarea acestui aspect, al neclarităţii conţinutului pretenţiei deduse judecăţii, de altminteri, instanţa de casare a statuat cu privire la necesitatea stabilirii de către o instanţă de fond, în cadrul unor dezbateri contradictorii, cu luarea în considerare a argumentelor prezentate de părţi, dacă prin pretenţia dedusă în concret judecăţii şi supusă examinării se urmăreşte recunoaşterea unui drept sau, dimpotrivă, a unei situaţii de fapt.

Or, lucrările dosarului evidenţiază, necontestat, că formularea pretenţiei expuse de partea reclamantă prin cererea dedusă judecăţii a fost determinată de împrejurarea că partea pârâtă a ridicat public şi serios pretenţii împotriva sa, cerând executarea silită a creanţelor din contractul de asistenţă juridică seria x nr. x din 07.10.2011, pretenţii ce, necontestat, o tulbură în exerciţiul drepturilor sale patrimoniale.

Cerând constatarea dreptului de creanţă al părţii pârâte pentru serviciile de asistenţă juridică prestate pe perioada de valabilitate a contractului în calitate de societate de avocatură, contract ce beneficiază de o reglementare specială prin Legea nr. 51/1995, rezultă că partea reclamantă urmăreşte recunoaşterea raportului juridic de despăgubire ivit între părţi în urma renunţării sale unilaterale la contract în data de 18.05.2012, fapt de care înţelege să se prevaleze pe această cale procedurală, susţinând că legea nu îi pune la îndemână o altă cale în acest scop.

Renunţarea la contract semnifică o manifestare de voinţă făcută de parte cu intenţia de a produce efecte juridice şi care, exprimată fiind în condiţiile legii, stinge raportul juridic existent anterior.

Prin urmare, partea reclamantă, în considerarea renunţării unilaterale la contractul menţionat, este îndreptăţită să invite, preventiv, partea pârâtă să îşi precizeze pretenţiile pe care afirmă că le are în privinţa creanţei născute prin încetarea contractului în această modalitatea specifică prevăzută de legea specială, anume de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

Norma de drept menţionată stipulează, printre altele, că avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică (teza I) şi, totodată, că renunţarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului (teza a II-a).

Statuând că renunţarea la contractul de asistenţă avocaţială nu exonerează, ci obligă clientul la plata cheltuielilor arătate (formulare ce, posibil, a facilitat şi redactarea deficitară pretenţiei deduse judecăţii), norma de drept prevăzută de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 reglementează, deopotrivă, şi un drept al avocatului, corelativ obligaţiei clientului, adică stabileşte un raport juridic de despăgubire, care este generat de manifestarea de voinţă a clientului în sensul arătat.

Rezultă, deci, că prin pretenţia formulată partea reclamantă urmăreşte confirmarea existenţei raportului juridic de despăgubire reglementat de norma de drept menţionată şi, deopotrivă, a existenţei dreptului de creanţă pe care norma de drept îl recunoaşte părţii pârâte privinţa cheltuielilor la care face trimitere, pe care, în calitate de client, le-a evaluat la suma de 24000 de euro.

O astfel de pretenţie se circumscrie unei acţiuni în constatare pozitivă şi, deopotrivă, provocatorie, admisibilă pe temeiul art. 35 teza I C. proc. civ.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse în precedent, care fac inutilă examinarea celorlalte critici de nelegalitate, ce urmează a fi examinate de instanţa de trimitere sub formă de apărări, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul părţii reclamante, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa de trimitere va examina în ordinea statuată prin decizia de casare nr. 4/18.02.2022 dacă partea reclamantă are altă cale prevăzută de lege pentru a obţine recunoaşterea dreptului pârţii pârâte din raportul de despăgubire ivit în urma renunţării sale unilaterale la contractul de asistenţă juridică seria x nr. x/2011, urmând a se pronunţa, astfel, asupra celei de-a doua condiţii de admisibilitate prevăzute de teza a II-a a art. 35 C. proc. civ., după caz, a examina şi a se pronunţa asupra excepţiei lipsei de interes în formularea cererii în constatare, respectiv, asupra fondului apelului declarat de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1072 A din 30 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2023.