Rehabilitation claim against State time-barred; local authorities lose on limitation and res judicata grounds.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 17 iunie 2021, reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca, reprezentat prin Primar, şi Municipiul Cluj - Napoca, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, şi Ministerul Culturii, au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 936.505,20 RON, actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 3 februarie 2021, data recepţiei la terminarea lucrărilor, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente debitului principal, până la data plăţii efective a sumei de 936.505,20 RON, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei, în cuantumul pe care îl vor preciza ulterior.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 764 din 11 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj, s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice, pentru pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de instanţă, din oficiu, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Consiliul Local Cluj - Napoca şi Municipiul Cluj - Napoca, ambii prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Culturii, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 290 A din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj -Napoca şi Municipiul Cluj - Napoca, ambii reprezentaţi prin Primar, precum şi apelul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 764 din 11 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2021, pe care a menţinut-o.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 290A din 23 iunie 2022, au declarat recurs reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca, prin Primar, şi Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, şi recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

4.1. Prin recursul formulat, reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca, prin Primar, şi Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea, în parte, a hotărârii atacate şi, ca urmare a rejudecării cauzei pe fond, admiterea acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată. Au apreciat ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat, recurenţii apreciază că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În concret, instanţa nu a respectat principiul efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 423/2014 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2013. În acest sens, a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) şi art. 22 din C. proc. civ.

După prezentarea unor aspecte teoretice referitoare la manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, recurenţii au arătat că instanţa de apel a conferit un alt înţeles dezlegărilor date prin decizia civilă nr. 423/2014. Prin acea hotărâre, acţiunea în pretenţii a fost respinsă, ca prematură, pe considerentul că nu există un refuz al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei de semnare a contractului. În cauza de faţă, refuzul există.

Dreptul material la acţiune s-a născut la data la care instanţele de judecată au respins, în mod definitiv, demersurile de recuperare a sumelor avansate de recurenţii - reclamanţi pe calea răspunderii civile delictuale, respectiv la data de 23 iulie 2020. Prezenta acţiune a fost formulată pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, în raport de proprietarul imobilului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât termenul de prescripţie curge de la data de 23 iulie 2020 iar nu 3 februarie 2011, cum au reţinut instanţele.

În cuprinsul cererii de recurs a fost invocat şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. În cadrul acestuia, recurenţii - reclamanţi au expus pe larg aspecte teoretice referitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti şi, în concluzie, au arătat că, în speţă, motivarea nu corespunde exigenţelor C. proc. civ., nefiind oferite argumente efective şi clare care să justifice respingerea pretenţiilor reclamanţilor.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că acesta este incident în cauză întrucât instanţa a aplicat eronat dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi dispoziţiile art. 50 coroborate cu cele ale art. 3 lit. b) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

În argumentarea acestui motiv de recurs au arătat că dreptul la acţiune, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză în contra proprietarului imobilului, în speţă Statul Român, a început să curgă la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. În acest sens, a adus şi un argument de practică judiciară, reprezentat de decizia nr. 2244/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a reţinut că dreptul material la acţiune s-a născut la data la care instanţele au respins demersurile iniţiale, rămânând la îndemână acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Aplicând cele statuate de Instanţa Supremă în decizia arătată, în opinia recurenţilor, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 23 iulie 2020.

Au apreciat că, fiind o acţiune subsidiară, aşa cum aceasta este definită în cuprinsul art. 1348 din C. civ., dreptul de prescripţie curge de la data la care autoritatea a cunoscut însărăcirea sa lipsită de justă cauză. Prescripţia este o sancţiune care intervine ca urmare a pasivităţii creditorului însă, în speţă, aceştia au făcut demersuri, fără vreo finalitate.

Ca urmare a respingerii acţiunilor întemeiate pe răspunderea civilă contractuală a Muzeului de Istorie, ţinând cont că în patrimoniul Statului Român, în calitate de proprietar, s-a produs o mărire a acestuia, recurenţii au arătat că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv: există o mărire a patrimoniului proprietarului imobilului, prin reabilitarea imobilului din Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, există o micşorare a patrimoniului Unităţii administrativ - teritoriale Municipiul Cluj, prin suportarea contravalorii acestor lucrări şi există o legătură de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt.

Au arătat că, pentru respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului produs, suma de 936.505,20 RON ar trebui actualizată cu rata inflaţiei de la data recepţiei, respectiv 3 februarie 2011.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii au arătat că pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional are calitate procesuală pasivă în considerarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Acesta a fost chemat în judecată pentru asigurarea resurselor financiare pentru achitarea contravalorii lucrărilor de reabilitare.

În concluzie, faţă de argumentele expuse, recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte respingerea apelului acestora şi rejudecând cauza, pe fond, admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

4.2. Prin recursul incident, pe care l-a formulat, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate şi, ca urmare a rejudecării cauzei, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor.

Recurentul a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât hotărârea conţine motive potrivnice.

Un prim argument a vizat împrejurarea că instanţa de apel, fără a analiza apelul incident formulat şi fără a lua act că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, invocate prin întâmpinare, a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile art. 7 pct. 33 din H.G. nr. 520/2013.

În opinia sa, în considerarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) din C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, faţă de obiectul litigiului, Statul Român ar trebui să fie reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, în bugetul acestui minister se prevăd sumele necesare finanţării sau cofinanţării lucrărilor de protejare a monumentelor istorice.

Tocmai în considerarea acestei situaţii, Statul Român, prin Ministerul Culturii, şi-a exprimat acordul cu privire la contractul de execuţie de lucrări nr. x din 8 aprilie 2009 şi şi-a însuşit procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi a făcut parte din comisia de recepţie.

Prin urmare, este incidentă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor pentru Statul Român.

Recurentul a înţeles să expună o serie de considerente teoretice referitoare la calitatea procesuală pasivă într-un proces civil şi cerinţele pe care le implică, pentru a dovedi că nu le îndeplineşte, nu face parte din raportul juridic dedus judecăţii. Reclamanţii nu au făcut dovada că există identitate între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză.

În concluzie, prin cererea de recurs incident, a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate şi admiterea celor două excepţii.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul - pârât Ministerul Culturii a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanţii Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, şi Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

De asemenea, intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanţii Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, şi Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Prin cererea cu care au învestit instanţa de judecată, reclamanţii Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, şi Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Culturii la plata sumei de 936.505,20 RON, acţiunea în pretenţii fiind fundamentată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Ambele instanţe de fond au reţinut că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj are calitatea de reprezentant al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi că demersul reclamanţilor este prescris, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă la data de 3 februarie 2011, când s-a stabilit suma pe care pârâţii o datorează, şi s-a împlinit la data de 3 februarie 2014.

Împotriva deciziei nr. 290A din 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj au declarat recurs atât reclamanţii Municipiul Cluj - Napoca şi Consiliul Local Cluj - Napoca, ambii prin Primar, cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar, şi Consiliul Local Cluj - Napoca, prin Primar, acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

În cadrul acestui motiv de casare, recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat principiul efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. şi principiul aplicării corecte a legii, reglementat de dispoziţiile art. 22 din acelaşi act normativ.

Un prim argument în sprijinul acestui motiv de casare se referă la împrejurarea că, prin decizia recurată, s-a conferit un alt înţeles dezlegărilor date prin decizia civilă nr. 423/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, de către Curtea de Apel Cluj prin care s-a respins acţiunea în pretenţii iniţiată de aceeaşi reclamanţi, pentru aceeaşi sumă, ca fiind prematură.

Înalta Curte reţine că aceste critici sunt subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. dar că nu pot fi primite faţă de particularităţile raporturilor juridice deduse controlului judiciar.

Curtea de Apel Bucureşti a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cu care "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acesteia din urmă". Acest text de lege reglementează prezumţia legală de lucru judecat (resjudicata pro veritate habetur), care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat.

Prin această reglementare legală, s-a stabilit că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigiile anterioare, identice sub aspectul chestiunilor soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare.

Or, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite în cauză.

Problema de drept soluţionată prin decizia nr. 423/2014 a Curţii de Apel Cluj nu împietează asupra soluţiei din decizia recurată. În acel litigiu, chestiunea litigioasă tranşată a vizat prematuritatea demersului judiciar faţă de faptul că reclamanţii au solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, anterior încheierii contractului cu acesta.

În prezenta cauză, reclamanţii au solicitat restituirea aceloraşi sume de bani, fundamentându-şi acţiunea pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, cu motivarea că Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a refuzat încheierea vreunei convenţii.

Prin urmare, cele două litigii vizează raporturi juridice distincte cu cerinţe şi efecte diferite iar prematuritatea primului demers nu reprezintă o chestiune litigioasă care să influenţeze prescriptibilitatea prezentei acţiuni.

În consecinţă, modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la efectele hotărârii anterioare, invocate de recurenţi, este una corectă. Soluţia de respingere a acţiunii ca prescrisă nu reprezintă o dezlegare pentru a doua oară dar într-o manieră diferită a aceleiaşi acţiuni în justiţie, aşa cum pretind recurenţii.

De altfel, Înalta Curte reţine că litigiul ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019, reţinut de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, a avut mai multe petite, scopul urmărit de Municipiul Cluj - Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca fiind recuperarea aceleiaşi sume 936.505,20 RON de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, inclusiv în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Cum acea cerere a fost respinsă în totalitate, ca fiind prescrisă, o soluţie contrară, în prezenta cauză, ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice. Instanţele anterioare au statuat cu caracter definitiv că dreptul la acţiune întemeiată pe o stare de fapt identică şi fundamentată, în subsidiar, tot pe îmbogăţirea fără justă cauză, s-a născut la data de 3 februarie 2011, termenul de prescripţie de trei ani împlinindu-se la data de 3 februarie 2014.

Prin urmare, hotărârea recurată nu încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat, nu afectează dezlegările date prin decizia civilă nr. 423/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, de către Curtea de Apel Cluj.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs se invocă încălcarea principiului aplicării corecte a legii, reglementat de dispoziţiile art. 22 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte reţine că, prin acest argument, se invocă nerespectarea de fapt a două principii fundamentale ale procesului civil: principiul legalităţii reglementat de dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ. şi principiul rolului activ al judecătorului reglementat de dispoziţiile art. 22 din acelaşi act normativ.

Însă, recurenţii nu arată care sunt împrejurările care conduc, în opinia lor, la o astfel de concluzie, modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nefiind aptă să atragă, din această perspectivă, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este nefondat.

În al doilea rând, se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cauza de faţă, recurenţii - reclamanţi precizează că hotărârea nu este suficient motivată, nu conţine argumente efective pentru a justifica respingerea pretenţiilor reclamanţilor iar cele prezentate sunt neclare.

Aceste argumente nu sunt, însă, detaliate în cererea de recurs, nu se arată, în concret, viciile de motivare care, în opinia recurenţilor, ar conduce la casarea deciziei recurate.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire poate duce la casarea unei hotărâri.

Prin urmare, faţă de argumentele expuse în dezvoltarea acestui motiv de casare, care sunt de ordin teoretic, general, Înalta Curte reţine că şi acest motiv de recurs este nefondat.

În al treilea rând, se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care este casabilă "hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

În argumentare se susţine că, prin hotărârea recurată, au fost aplicate în mod greşit normele materiale referitoare la prescripţia extinctivă, prevăzute de art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţiile care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză şi normele juridice referitoare la monumentele istorice cuprinse în art. 50 coroborat cu art. 3 lit. b) din Legea nr. 422/2001.

În acest sens, recurenţii - reclamanţi apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune întrucât, în cauză, termenul de prescripţie curge de la data de 23 iulie 2020, când s-a finalizat litigiul ce avea ca obiect acţiunea în pretenţii fundamentată pe răspunderea civilă contractuală a pârâţilor, indicând şi practică judiciară în acest sens.

Însă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că această problemă litigioasă a procesului a fost deja dezlegată în litigiul anterior, ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019, impunându-se cu putere de lucru judecat.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 285 din 6 iunie 2019, Tribunalul Cluj a reţinut că, întrucât la data de 3 februarie 2011 a fost emis procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x prin care s-a stabilit şi suma pe care pârâtul o datorează, de 936.505,20 RON, este evident că termenul de prescripţie, inclusiv în privinţa petitului subsidiar, a început să curgă de la această dată şi s-a împlinit la data de 3 februarie 2014. Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd pagubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei", pe care le-a aplicat situaţiei de fapt.

Astfel, s-a reţinut cu putere de lucru judecat, că şi în ceea ce priveşte îmbogăţirea fără just temei, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 3 februarie 2011, chestiunea neputând fi reanalizată şi, eventual, contrazisă, în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată în cererea de recurs, aceasta nu prezintă relevanţă, nu este de natură a schimba problema datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în cauză. Aceasta deoarece, pe de o parte, în sistemul nostru juridic, precedentul judiciar nu poate fi recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepţional, în situaţiile anume prevăzute de legea fundamentală şi alte legi, cerinţă neîndeplinită în cauză. Pe de altă parte, argumentul de practică judiciară de care se folosesc recurenţii vizează o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea dedusă judecăţii pe calea prezentului litigiu.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se prezintă aspecte de ordin teoretic referitoare la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, fiind detaliate, cu preponderenţă, condiţiile acesteia, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Însă, aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţele de fond şi nu vor fi avute în vedere nici de către instanţa de recurs întrucât acţiunea iniţiată de reclamanţi a fost respinsă, ca fiind prescrisă, adică în considerarea unei excepţii de fond care nu a permis şi analizarea fondului raportului juridic dintre părţi.

Obiectul analizei instanţei de recurs este reprezentat de motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece art. 488 din C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua situaţia de fapt şi probatoriile administrate, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a constatat-o. Or, instanţa de apel a confirmat soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă, prin prisma acestei instituţii juridice fiind analizate susţinerile, apărările părţilor şi probatoriile administrate.

Un ultim argument adus de recurenţi în sprijinul acestui motiv de recurs vizează calitatea procesuală a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional pe care l-au antrenat în litigiu pentru a asigura resursele financiare pentru achitarea contravalorii lucrărilor de abilitare. Apreciază că, prin soluţia la care s-a oprit, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 50 coroborat cu art. 3 lit. b) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Însă, nici aceste susţineri nu pot fi primite întrucât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a fost antrenat în calitate de pârât şi are calitate procesuală pasivă în cauză, hotărârile fiind pronunţate în contradictoriu cu acesta.

Obligaţia sa, instituită art. 50 din Legea nr. 422/2001, de prevedere în bugetul propriu a fondurilor necesare pentru protejarea monumentelor istorice, nu înlătură caracterul prescriptibil al acţiunii reclamanţilor, fundamentată de îmbogăţirea fără justă cauză. Acţiunea a fost respinsă şi faţă de acest pârât, ca fiind prescrisă.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale invocate, şi acest motiv de recurs fiind nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, şi acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În sprijinul acestui motiv de recurs, recurentul arată că, deşi instanţa de apel nu a analizat apelul pe care l-a promovat, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 7 pct. 33 din H.G. nr. 520/2013 fără a lua act că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, invocate prin întâmpinare.

Înalta Curte reţine că argumentele recurentului nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, nefiind cuprinse în cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor. Neregularităţile procedurale susţinute se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Acestea nu sunt, însă, fondate.

Contrar afirmaţiilor recurentului - pârât, instanţa de apel a analizat criticile sale, cuprinse în apelul incident, împrejurare care rezultă din chiar conţinutul cererii de recurs în care se susţine o contradicţie între aspectele reţinute de cele două instanţe de fond.

Celelalte argumente din cererea de recurs vizează două probleme procedurale pentru care recurentul urmăreşte o altă dezlegare.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice pentru pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor publice, Înalta Curte constată că aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, soluţia fiind în concordanţă atât cu dispoziţiile C. proc. civ. cât şi cele ale H.G. nr. 520/2013.

Astfel, în faţa instanţei de fond, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a depus întâmpinare prin care a invocat inexistenţa unui mandat acordat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dar a formulat şi apărări pe fondul cauzei. Ulterior repunerii cauzei pe rol, s-a dispus citarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la adresa din Bucureşti, însă acest pârât nu a înţeles să invoce inexistenţa mandatului acordat Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Cluj.

Prin urmare, având în vedere circumstanţele de fapt enunţate mai sus şi dispoziţiile art. 7 pct. 33 şi art. 13 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 520/2013, instanţa a respins excepţia invocată, soluţia fiind confirmată, în mod corect, de către instanţa de apel.

De altfel, Înalta Curte constată că, deşi pe parcursul procesului, s-a susţinut această excepţie, motivat de lipsa vreunui mandat, în preambului cererii de recurs se menţionează expres că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor este reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice în baza mandatului nr. x din 26 octombrie 2021.

În ceea ce priveşte critica referitoare la omisiunea analizării, de către instanţa de fond, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reţine că analiza acestui argument pune în discuţie instituţia ordinii de soluţionare a excepţiilor procesuale.

Astfel, în faţa instanţei de fond au fost ridicate mai multe excepţii de fond care au impus instanţei obligaţia de a stabili ordinea de soluţionare a lor, în funcţie de caracterul şi efectele de care acestea le produc şi în acord cu dispoziţiile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin raportare la elementele concrete ale speţei, instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi, faţă de soluţia de admitere a acesteia, a apreciat că analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, tot o excepţie de fond, a devenit inutilă.

Pârâtul Statul Român nu a criticat, prin cererea de apel formulată, ordinea de soluţionare a excepţiilor astfel încât modalitatea de abordare a apărărilor formulate în cauză, nu mai poate fi analizată.

De altfel, neanalizarea excepţiei nici nu a produs vreo vătămare părţii. Pe de o parte, acţiunea faţă de aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Iar, pe de altă parte, Statul Român nici nu neagă calitatea sa procesuală pasivă, discuţia limitându-se, de fapt, la persoana care îl reprezintă în proces.

Prin urmare, nici recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj nu este fondat.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept procedural şi material au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, şi Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi recursul incident formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 290/A din 23 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, şi Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi recursul incident formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei civile nr. 290/A din 23 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.