Judicial review of anti-communist restitution orders: limits on appeal scope and inapplicability of acquisitive prescription to annulment actions

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, să se dispună anularea dispoziţiilor nr. 6699 din 6 noiembrie 2006 şi, respectiv nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de atribuire teren în folosinţă specială pârâtului A., în condiţiile art. 2 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, cu modificările şi completările ulterioare, doar pentru cota de 2/8 din terenul în suprafaţă de 505 mp, ce i-a aparţinut autorului său B., la momentul preluării abuzive.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea privind prefectul şi instituţia prefectului nr. 340/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prevederile art. 1 alin. (8), art. 3 alin. (1) şi (3), art. 12 şi 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin încheierea din 28 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile, apreciind că dispoziţiile emise de pârât urmează a fi cenzurate de către o instanţă civilă, deoarece pun în discuţie raporturi juridice civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 7 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

De asemenea, în termen procedural, pârâtul A. a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la emiterea unei dispoziţii rectificative a dispoziţiei nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, în sensul acordării de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru cota de 4/8 din construcţia demolată a imobilului din str. x, Bucureşti şi la transmiterea dosarului administrativ în care a fost emisă dispoziţia nr. 6700 din 6 noiembrie 2006 direct la A.N.R.P.

Cererea reconvenţională a fost disjunsă, conform dispoziţiilor art. 210 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul din data de 12 septembrie 2018, fiind format dosarul nr. x/2018.

În şedinţa publică din data de 09 mai 2018, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, reţinând că motivele vizează în fapt termenul în care poate fi formulată o astfel de cerere de către Prefect, dar şi dispoziţiile art. 216 din H.G. nr. 250/2007, care conferă calitate Prefectului pentru efectuarea controlului de legalitate asupra dispoziţiilor emise de primar în soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2450 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, a anulat în parte dispoziţia nr. 6699 din 6 noiembrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, pentru cota de 6/8 din imobilul teren în suprafaţă de 505 mp situat în Bucureşti, str. x f.n. (fost nr. 34, fost nr. 24 bis), sector 3 şi a anulat dispoziţia nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, ca urmare a renunţării la notificarea nr. x din 13 februarie 2002.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1471 din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul - pârât A. şi de către apelantul - pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2450 din 19 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti, ca nefondate.

Prin încheierea din camera de consiliu din 25 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis sesizarea, din oficiu, şi a îndreptat eroarea materială din dispozitivul deciziei nr. 1471A din 29 octombrie 2021, în sensul consemnării că hotărârea este supusă recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, şi înlăturării menţiunii " definitivă", cum din eroare se trecuse.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1471 A din 29 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul A., solicitând casarea, în tot, a deciziei recurate şi casarea, în parte, a sentinţei nr. 2450 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., a susţinut că apărările sale referitoare la intervenirea tardivităţii dreptului la acţiune al reclamantului, au fost înlăturate, în mod greşit, de către Curtea de Apel Bucureşti, prin raportare la dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 477 alin. (1) din acelaşi act normativ, ce vizează limitele efectului devolutiv al apelului.

A arătat că, în mod netemeinic, instanţa a apreciat că, prin criticile sale asupra tardivităţii, a adus motive noi, pe calea răspunsului la întâmpinare, deşi acestea ar fi trebuit să fie invocate prin cererea de apel sau printr-un alt act depus în termenul de apel. Instanţa de apel s-a raportat, în realitate, la prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu la cele ale art. 477 alin. (1) din acelaşi act normativ. Curtea a reţinut că numai prin răspunsul la întâmpinare a fost expus argumentul cum că prefectul a luat cunoştinţă de existenţa dispoziţiilor atacate anterior datei de 27 martie 2017. Însă, contrar celor constatate de instanţa de apel, recurentul arată că a invocat acest aspect prin cererea de apel, chiar dacă indirect, sub forma imposibilităţii reclamantului de a reveni asupra avizului de legalitate a dispoziţiei emise (pag. 5, paragr. 6-9, pag. 4, paragr. 2 din cererea de apel).

Din cele expuse în aceste două paragrafe, reiese că, prin criticile referitoare la revenirea asupra avizului de legalitate dat la momentul emiterii dispoziţiilor şi la reanalizarea dosarelor administrative, recurentul a invocat, implicit, că reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa celor două dispoziţii anterior datei de 27 martie 2017. Recurentul a susţinut că, prin răspunsul la întâmpinare, doar a detaliat criticile expuse prin cererea de apel, prin prezentarea dispoziţiilor legale care le susţin (art. 11 alin. (1)-(3) şi 5 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 1207 alin. (2) şi (7) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, în forma în vigoare la 6 noiembrie 2006), aspect cu care, de principiu, a fost de acord şi instanţa de apel (pag. 22, paragr. 4 din decizia civilă nr. 1471A din 29 octombrie 2021).

Recurentul arată că instanţa de apel a fost învestită, în mod legal, cu un motiv pe care a refuzat să-l soluţioneze, încălcând dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., fapt care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. sunt imperative, ocrotind un interes public, astfel că nulitatea hotărârii pronunţate cu încălcarea regulii tantum devolutum quantum apellatum nu poate avea decât caracter absolut. Chestiunea reanalizării dosarului administrativ şi a revenirii reclamantului asupra propriilor concluzii privind legalitatea a fost analizată de instanţa de apel, separat de excepţia tardivităţii acţiunii în anulare, deşi acestor aspecte trebuia să li se ofere o dezlegare unitară.

Curtea a legat aceste critici strict de dispoziţia nr. x/2006, referitoare la acordarea despăgubirilor, dispoziţii care erau transmise către Comisia Naţională pentru Compensare Imobilelor, de cele mai multe ori fără a mai fi comunicate şi Prefectului Municipiului Bucureşti pentru controlul administrativ de legalitate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1207 alin. (2) şi (7) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, în forma în vigoare la 06 noiembrie 2006. Însă, în opina recurentului, instanţa a ignorat faptul că acesta a invocat aceleaşi critici şi în relaţie cu dispoziţia nr. x/2006, prin care s-a atribuit terenul în folosinţă specială, dispoziţia fiind supusă controlului de legalitate încă de la momentul emiterii sale, prefectul putând-o ataca în termenul legal de 6 luni, ceea ce nu s-a întâmplat, acţiunea sa fiind tardivă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul a arătat că cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond încalcă considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 279A din 24 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte calitatea sa de succesor în drepturi, inclusiv după C., şi îndreptăţirea sa de a beneficia şi de cota - parte deţinută de acesta de 2/8 din teren şi construcţie.

Dezlegarea problemei de drept privind calitatea sa de succesor al defunctului C., în temeiul actului de donaţie din 07 martie 2003, dată printr-o hotărâre irevocabilă, i-a creat speranţa legitimă a tranşării acestei chestiuni în mod definitiv, precum şi a faptului că este persoană îndreptăţită pentru cel puţin 1/2 din imobilul - teren şi construcţia demolată (2/8 - B. şi 2/8 - C.).

Aceste chestiuni nu pot fi negate de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară, ca urmare a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat. Instanţa de apel a înlăturat, în mod greşit, puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 279A din 24 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, arătând că această hotărâre nu poate fi valorificată sub acest aspect, deoarece autoarea sa, D., nu a solicitat despăgubiri, în calitate de succesoare a defunctului C., ci doar ca fostă proprietară şi moştenitoare a soţului ei, B. (pag. 21, paragr. 4 din decizia civilă nr. 1471A din 29 octombrie 2021).

În aprecierea sa, D., la momentul formulării notificărilor 853 şi 870, în anul 2002, nu ar fi avut cum să solicite despăgubiri şi în numele lui C., pentru că donaţia a primit-o în anul 2003. Din cererile cu rol complinitor, din corespondenţa purtată cu unitatea administrativ teritorială şi din dovezile depuse ulterior, rezultă că defuncta D. şi, apoi recurentul, şi-au însuşit calitatea de succesor după C. (şi E.) şi au stăruit în soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, în plenitudinea drepturilor succesorale obţinute asupra imobilelor, nu doar ca moştenitori ai lui B..

Recurentul a menţionat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1895-1899 din C. civ. de la 1864, referitoare la prescripţia achizitivă de scurtă durată, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a înlăturat această apărare, într-un mod nesatisfăcător, reţinând, cu privire la dispoziţia nr. x/2006, că invocarea uzucapiunii de scurtă durată "nu poate paraliza acţiunea în constatarea nulităţii actului invocat drept just titlu", prezentând, superficial, o simplă concluzie neînsoţită de un minim raţionament care să o fundamenteze pentru a corespunde rigorilor procedurale de motivare a hotărârilor judecătoreşti.

Prin cererea de chemare în judecată, nu s-a solicitat constatarea nulităţii (absolute) a dispoziţiilor, ci "anularea" acestora, ceea ce presupune o acţiune în anulare, iar nu în constatarea nulităţii absolute. Or, dacă nulitatea actului, care serveşte ca titlu just, nu este absolută, ci relativă, şi nu poate fi invocată decât de persoana ocrotită prin dispoziţiile încălcate la încheierea lui, atunci actul poate fi utilizat ca just titlu dacă termenul uzucapiunii s-a împlinit anterior invocării nulităţii de cel îndreptăţit, pe calea acţiunii în anulare.

Instanţa de apel era datoare să ofere explicaţiile necesare pentru silogismele reţinute, în scopul înlăturării oricărui echivoc ce afectează hotărârea judecătorească. Recurentul a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile specifice uzucapiunii scurte de 10 până la 20 de ani: posesia utilă pentru o perioadă mai mare de 10 ani, exercitată neîntrerupt în tot timpul prevăzut de lege, existenţa unui just titlu şi buna-credinţă a posesorilor, care au cumpărat de la recurent, imobilul figurând în circuitul civil.

A susţinut recurentul că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1267 din C. civ., referitoare la rigorile interpretării sistematice a actelor juridice, potrivit voinţei reale a părţilor, în ceea ce priveşte adresa înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. x din 14 mai 2009, prin care a comunicat renunţarea la măsurile reparatorii prin echivalent, întrucât imobilul "s-a autodemolat în urma cutremurului din anul 1977 conform adresei nr. x/2002 emise de Administraţia Fondului Imobiliar". Contrar reţinerilor instanţei de apel, renunţarea la despăgubiri pentru construcţia demolată, este lipsită de efecte juridice, deoarece a fost condiţionată de situaţia juridică a construcţiei (comunicată de autorităţile competente), care, ulterior, s-a dovedit a fi nereală, construcţia fiind demolată anterior cutremurului din 1977, conform fişei tehnice a imobilului în anul 1967, întocmite anterior demolării.

Instanţa de apel a înlăturat relevanţa fişei tehnice, în mod injust, pe considerente ambigue, ce ţin de probabilitatea ca aceasta să fi fost emisă nu pentru demolare, ci ca urmare a transmiterii imobilului din administrarea OCL Produse Industriale Raioanele 1 Mai - 23 august, în administrarea F., în anul 1962. Or, asemenea argumente aproximative nu pot fundamenta considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Având în vedere că circumstanţele în care s-a făcut declaraţia de renunţare la despăgubiri nu sunt îndeplinite, respectiv construcţia nu a fost demolată la cutremur, ci anterior producerii acestuia, renunţarea la despăgubiri nu a produs efecte juridice. Pe cale de consecinţă, apreciază că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată din str. x, Bucureşti, în calitate de succesor al lui B. şi C., dispoziţia nr. x/2006, fiind emisă în condiţii de legalitate.

5. Apărări formulate

La data de 24 octombrie 2022, intimatul Prefectul Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2013 privind C. proc. civ.

Intimatul Primarul General al Municipiului Bucureşti nu a depus întâmpinare.

6. Încheierea de admitere în principiu

Prin încheierea din data de 11 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea cauzei la data de 19 octombrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Pe calea prezentului demers judiciar, Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat instanţei de judecată analizarea valabilităţii Dispoziţiei nr. 6699 din 6 noiembrie 2006 şi, respectiv, a Dispoziţiei nr. 6700 din 6 noiembrie 2006, ambele emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în favoarea lui A..

Ambele instanţe de fond, ca urmare a analizării probatoriului administrat, aplicând dispoziţiile legale incidente, au reţinut nulitatea totală a Dispoziţiei nr. 6700 din 6 noiembrie 2006 şi nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 6699 din 6 noiembrie 2006.

Pe calea recursului, pârâtul A., beneficiar al ambelor dispoziţii supuse controlului judiciar, a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ. care, în opinia sa, ar atrage casarea deciziei recurate.

Motivele de recurs sunt nefondate, pentru argumentele expuse în continuare.

În primul rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul arată că instanţa de apel nu a analizat chestiunea datei de la care curge termenul în care putea fi valorificat dreptul la acţiune al Instituţiei Prefectului, deşi a îmbrăcat forma unui motiv de apel, expus în cererea iniţială şi detaliat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, ambele aflate la dosarul cauzei. În acest sens, citează din cererea de apel câteva paragrafe referitoare la un control de legalitate anterior, din partea Prefectului Municipiului Bucureşti, care ar atrage, în opinia sa, nelegalitatea reanalizării dosarelor administrative şi care ar avea legătură cu tardivitatea demersului judiciar.

Pentru a răspunde criticii formulate, Înalta Curte arată că devoluţiunea, care poate fi realizată în cadrul căii de atac de reformare a apelului, este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

În timp ce concretizarea primei reguli se regăseşte în dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 din C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

În cauză, la baza raţionamentului juridic al instanţei de apel a stat prima regulă, aceasta reţinând, în mod corect, că devoluţiunea este limitată la ceea ce s-a apelat.

Astfel, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere, la stabilirea întinderii devoluţiunii, susţinerile din cererea de apel şi întâmpinare, soluţia fiind în concordanţă cu dispoziţiile legale menţionate anterior.

Astfel, aşa cum se menţionează şi în cererea de recurs şi rezultă şi din actele de procedură depuse în stadiul procesual anterior, pârâtul a formulat un motiv de apel care a vizat tardivitatea cererii de chemare în judecată şi care a fost detaliat şi argumentat prin însăşi cererea de apel.

Criticile nu au vizat, însă, data comunicării dispoziţiilor, de la care începea să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004, aplicat de instanţa de fond, în care reclamantul putea să-şi valorifice dreptul la acţiune, ci alte aspecte, respectiv termenul lung, de 11 ani, de la emiterea actelor şi intrarea lor în circuitul civil, precum şi nerespectarea termenului de 30 de zile reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că data de 29.03.2017, de la care instanţa de fond a considerat că a început să curgă termenul în care prefectul putea formula acţiune în anulare, nu a fost contestată prin motivele de apel, intrând sub autoritatea lucrului judecat.

Abia prin răspunsul la întâmpinare, faţă de apărările reclamantului, apelantul - pârât A. a înţeles să expună argumente suplimentare în sensul că prefectului i s-au comunicat dispoziţiile anterior datei de 23 martie 2017, ceea ce ar dovedi, o dată în plus, în opinia sa, tardivitatea demersului autorităţii reclamante.

Însă, fiind chestiuni noi, nemenţionate în cererea de apel, ele nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel, care a soluţionat cauza în limitele învestirii sale.

Prin urmare, soluţia este legală sub acest aspect.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel nu a analizat problema reverificării dosarului administrativ şi a revenirii Prefectului Municipiului Bucureşti asupra propriilor concluzii, pentru ambele dispoziţii, concomitent cu chestiunea tardivităţii.

Însă, criticile recurentului, care vizează pretinse vicii de motivare, nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Ele tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă situaţiei de fapt, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Mai mult, modalitatea de analiză juridică este atributul instanţei de judecată, întrucât motivarea nu este o chestiune de cantitate. Esenţială este valoarea juridică a argumentelor şi corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. Or, în speţă, instanţa de apel a analizat cele două situaţii separat întrucât făceau obiect a două motive de apel diferite şi, mai mult, corecta soluţionare a cauzei nu impunea analizarea lor împreună.

Recurentul pretinde că instanţa de apel a analizat chestiunea reanalizării şi revenirii Prefectului doar asupra celor cuprinse în Dispoziţia nr. 6700/2006 deşi criticile din cererea de apel au vizat ambele dispoziţii. Însă, nu există o omisiune a instanţei, sub acest aspect, întrucât referitor la Dispoziţia nr. 6699/2006, pârâtul doar a menţionat că o reanalizare a dosarului ar fi nelegală întrucât imobilul a fost vândut succesiv.

Prin urmare, primul motiv de casare este nefondat.

În al doilea rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Prioritar, Înalta Curte arată că raţiunea reglementării acestui motiv de recurs o constituie necesitatea de a se evita contradicţiile dintre hotărârile judecătoreşti, pronunţate în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

În legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acţiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pe de altă parte, există şi efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă.

În cuprinsul acestui motiv de recurs, pârâtul susţine că instanţa a înlăturat eronat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 279A din 24 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti care confirmă calitatea sa de succesor în drepturi după defunctul C.. În argumentare, dezvoltă istoricul imobilului în cauză, actele încheiate între coproprietari şi, ulterior, între succesorii în drepturi ai acestora şi hotărârea pronunţată în litigiul anterior, faţă de care apreciază că există autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că nu există identitate de părţi, cauză şi obiect între cele două litigii, astfel că nu poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 279A din 24 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, litigiul care s-a finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 279A din 24 martie 2018 de către Curtea deApel Bucureşti a vizat un contract de donaţie încheiat între moştenitorii defunctului C. şi D.. Prezentul litigiu are ca obiect verificarea legalităţii a două dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, nu se poate reţine efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, întrucât părţile, obiectul şi cauza din litigiul în care a fost pronunţată hotărârea precedentă sunt diferite.

Prin argumentele expuse, recurentul urmăreşte, de fapt, valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat şi apreciază că instanţa de apel a înlăturat anumite chestiuni care fuseseră deja dezlegate anterior.

Aceste argumente nu sunt fondate.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, decizia nr. 279A din 24 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008 nu poate fi valorificată în prezenta cauză, sub aspectul lucrului judecat, în condiţiile în care D., autoarea recurentului A. a formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de succesoare a defunctului său soţ B., doar pentru drepturile acestuia, adică pentru cota de 2/8 din imobil.

Ulterior declanşării procedurii administrative, s-au încheiat actele de donaţie menţionate de recurent, însă aceste operaţiuni juridice nu produc efecte în ceea ce priveşte notificarea şi dreptul solicitat, întrucât moştenitorii celorlaţi coproprietari, care şi-au donat drepturile succesorale, nu au formulat, la rândul lor, notificări.

Dreptul persoanei îndreptăţite se analizează prin raportare la situaţia acesteia la momentul formulării notificării şi în funcţie de solicitarea formulată, împrejurările ulterioare neavând relevanţă sub acest aspect.

Prin urmare, aspectul litigios rezolvat în actul jurisdictional anterior nu poate fi valorificat în prezentul dosar, susţinerile contrare ale recurentului fiind nefondate.

În consecinţă, nici acest motiv de recurs nu este apt să conducă la admiterea recursului promovat de recurentul - pârât A..

În al treilea rând, se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material." Circumscris acestui motiv de recurs, recurentul afirmă încălcarea dispoziţiilor art. 1895 - 1899 şi art. 1267 din C. civ.

Înalta Curte reţine că acest motiv de nelegalitate sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Încălcarea legii, pe care o invocă recurentul, presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, care nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul susţine, în primul rând, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1895 - 1899 din C. civ. referitoare la prescripţia achizitivă de scurtă durată întrucât, în decizia recurată, nu există un minim raţionament care să justifice înlăturarea incidenţei acestei instituţii juridice şi, mai mult, dispoziţia nr. x/2006 are valoarea unui just titlu, fiind aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate.

Înalta Curte reţine că lipsa raţionamentului, susţinută prin cererea de recurs, nu reprezintă un argument subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., viciile de motivare fiind incluse în motivul de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol, care, însă, vizează doar anumite situaţii, care pot să conducă la casarea hotărârii pentru nemotivare/motivare necorespunzătoare, situaţii care nu se regăsesc în cauză.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Această cerinţă este respectată în speţă.

Astfel, faţă de motivul de apel referitor la intervenirea prescripţiei achizitive, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că această instituţie juridică este utilizată, pe calea unei cereri incidentale sau a unei excepţii, doar pentru a paraliza o acţiune în constatarea sau realizarea unui drept de proprietate, cum ar fi o acţiune în revendicare, nu şi în cadrul unei acţiuni în anulare. Soluţia este firească deoarece, în cauză, nu se pune în discuţie posesia asupra imobilului ci respectarea unor cerinţe de valabilitate la data emiterii celor două dispoziţii contestate. Solicitarea de constatare a uzucapiunii nu a fost respinsă ca inadmisibilă, motivarea instanţei reprezentând un argument în sensul că nu se justifică admiterea ei în cadrul acestui litigiu.

Prin urmare, această critică nu poate fi primită.

Recurentul susţine că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a interveni prescripţia achizitivă, dispoziţia nr. x/2006 putând fi utilizată ca un just titlu pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin trecerea termenului de 10 ani.

Însă, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că nu poate opera uzucapiunea de scurtă durată. Aceasta este un mod de dobândire a drepturilor reale prin posesia bunurilor dar cu îndeplinirea unor cerinţe speciale prevăzute de dispoziţiile legale menţionate în cererea de recurs. Condiţiile speciale se referă la bunurile uzucapate, posesia exercitată şi criteriile în funcţie de care se stabileşte termenul prescripţiei achizitive. Parte din aceste cerinţe se raportează la persoanele care solicită a se constata că au dobândit dreptul respectiv, în cazul de faţă fiind terţi care deţin şi folosesc, în prezent imobilul, în baza unor acte translative de proprietate.

Recurentul a recunoscut că a înstrăinat terenul şi că acesta, din cunoştinţele sale, a făcut obiect al mai multor înstrăinări succesive. Prin urmare, în prezent, imobilul se găseşte în patrimoniul altor persoane, care nu au calitatea de părţi în acest litigiu. Or, nu se poate analiza buna-credinţă a unor terţi şi, de altfel, nici celelalte cerinţe legale necesare intervenirii prescripţiei achizitive.

Mai mult, cei care deţin terenul au, în prezent, acte de proprietate care produc efecte întrucât, pe calea acestui litigiu, s-a solicitat analizarea valabilităţii doar a celor două dispoziţii nu şi a actelor subsecvente lor.

Iar toate aceste împrejurări dovedesc că nu sunt întrunite cerinţele legale referitoare la prescripţia achizitivă, soluţia instanţei de apel fiind legală şi sub acest aspect.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1267 din C. civ. potrivit cu care "Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului."

În aprecierea recurentului, instanţa de apel a interpretat greşit adresa înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x din 14 mai 2009 prin care acesta a renunţat la măsurile reparatorii aferente construcţiei care s-a autodemolat din cauze naturale.

Înalta Curte reţine că, pe planul interpretării sale, la actul unilateral menţionat în cererea de recurs, se ţine seama doar de voinţa autorului unic, nefiind vorba de o convenţie care să presupună mai multe voinţe concordante.

Deşi susţine că renunţarea sa nu produce efecte întrucât era condiţionată de situaţia juridică a imobilului, recurentul nu arată, în concret, care ar fi instituţia juridică aplicabilă, care să aibă drept consecinţă lipsirea de efecte. Actul nu a fost anulat şi nici nu a solicitat aplicarea unei astfel de sancţiuni pentru o eventuală eroare referitoare la perioada şi cauzele demolării construcţiei. De asemenea, nu s-a solicitat revocarea lui pentru a se analiza dacă ar fi incidentă vreo situaţie de excepţie de la principiul irevocabilităţii actului juridic unilateral.

Recurentul susţine doar împrejurarea că dispoziţiile pe care le cuprinde nu au fost interpretate sistematic, în ansamblul lor, de către instanţă, pentru a extrage ideea că renunţarea a fost condiţionată de situaţia juridică a construcţiei.

Însă, se apelează la regulile de interpretare a actului juridic, reglementate de legiuitor, în cazul în care termenii utilizaţi în redactarea acestuia sunt susceptibili de interpretări diferite, iar înţelesul său este neclar. Prin operaţiunea de interpretare a unui act nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de autorul manifestării de voinţă, ci se urmăreşte doar determinarea şi identificarea voinţei reale a acestuia.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat conţinutul actului de renunţare şi a constatat că este clar sub aspectul efectelor urmărite de autor, nerezultând caracterul condiţionat al manifestării de voinţă de confirmarea situaţiei imobilului.

Prin urmare, recurentul urmăreşte, în prezent, o modificare a obligaţiei asumate în sensul transformării sale dintr-o obligaţie simplă, în una afectată de modalităţi, respectiv de condiţie, ceea ce contravine intenţiei legiuitorului.

Pe de altă parte, instanţa de apel a analizat actele care confirmă împrejurarea că demolarea construcţiei a avut loc din cauze naturale, la cutremurul din 1977. De asemenea, a apelat la prezumţii şi fapte notorii, pe care le-a detaliat, toate conducând la aceeaşi concluzie, apreciind, totodată, că pârâtul avea posibilitatea de a efectua propriile verificări la instituţiile ce deţin evidenţe în acest sens. Or, această constatare, ce validează concluzia primei instanţe în sensul că pârâtul nu a făcut dovada contrară în privinţa cauzei demolării construcţiei, ţine de temeinicia cererii şi nu poate face obiectul reanalizării în recus.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale de drept material, acest motiv de recurs fiind nefondat.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1471A din 29 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1471A din 29 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2023.