Delay in executing non-monetary obligations under a final title: culpable liability and res judicata effect of enforcement penalties

Şedinţa publică din data de 07 februarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 20.07.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Judeţeană Constanţa pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, Instituţia Prefectului Constanţa, Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, UAT Municipiul Constanţa, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin intermediul căreia să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 9.205.102,65 RON cu titlu de dobândă legală pentru întârzierea în executarea obligaţiilor stabilite în sarcina acestora prin sentinţa civilă nr. 6345/29.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 1462/28.11.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe perioada 28.11.2017 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2140/28.05.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi completată.

S-a luat act că pârâţii UAT Municipiul Constanţa prin Primar şi Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor solicită acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 89/31.03.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondate atât apelul principal al apelantului-reclamant A., cât şi apelul incident al intimaţilor pârâţi U.A.T. Municipiul Constanţa, şi Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor, declarate împotriva sentinţei menţionate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa, prin primar şi Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, după cum urmează:

1. Reclamantul A. a declarat recurs prin care a criticat soluţia de respingere a apelului său, ca nefondat şi, distinct, considerentele deciziei de apel, solicitând înlăturarea acestora, în situaţia menţinerii deciziei de apel.

În ceea ce priveşte recursul împotriva deciziei nr. 89/31.03.2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, reclamantul a susţinut, în esenţă, că apelul său a fost respins în mod nelegal pe motiv că întârzierea intimatelor în a-şi îndeplini, începând cu data de 28.11.2017 şi până la data de 02.11.2020 (aproximativ 3 ani), precum şi până la data deciziei recurate - 31.03.2022 (aproximativ 5 ani), obligaţiile stabilite în sarcina lor prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017, nu ar fi una ilicită sau culpabilă, ci justificată, pe de o parte, de litigiile promovate de către reclamant în dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2020 şi, pe de altă parte, de demersurile respectivelor intimate de lămurire a posibilităţii de a reconstitui reclamantului dreptul de proprietate în natură.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

- Prin decizia recurată, a fost încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat dat de sentinţa civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, de încheierea definitivă nr. 13517 pronunţată în dosarul nr. x/2019, de sentinţa civilă nr. 9600/04.11.2020 şi decizia civilă nr. 147/09.02.2021, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2020, toate aceste hotărâri judecătoreşti stabilind cu autoritate de lucru judecat că, pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, chiar 4.11.2020, intimatele nu şi-au îndeplinit în mod culpabil obligaţiile din titlul executoriu.

Astfel, prin sentinţa civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 s-a dispus obligarea Comisiei Locale la plata de penalităţi pe zile de întârziere până la îndeplinirea obligaţiilor din titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017, iar această condamnare a fost dispusă de tocmai pentru motivul că, până când la data pronunţării, Comisia Locală nu-şi îndeplinise obligaţiile din titlul executoriu, la stabilirea cuantumului penalităţilor instanţa având în vedere reaua-credinţă de care dă dovadă pârâta în neexecutarea obligaţiilor, reclamantul neputând beneficia de dreptul lui statuat în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, prin încheierea nr. 13517/17.09.2019, definitivă, s-a dispus obligarea Comisiei Locale la plata de titlu de penalităţi pe zile de întârziere datorate reclamantului A. pentru perioada 16.11.2018-17.09.2019, condamnare dispusă din nou în considerarea neîndeplinirii de către Comisia Locală a obligaţiilor din sentinţa civilă nr. 6345/29.05.2017, fără a se fi dovedit imposibilitatea de executare a obligaţiei principale, demersurile efectuate în vederea punerii în executare a obligaţiei subsidiare nereprezentând o executare conformă a titlului executoriu.

Totodată, la 27.02.2020 a fost comunicată intimatei Comisiei Judeţene somaţia executorului judecătoresc pentru executarea obligaţiilor din sentinţa civilă nr. 6345/29.05.2017.

Comisia Judeţeană a formulat contestaţia la executare, susţinând că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile, dar contestaţia a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 9600/04.11.2020, definitivă prin decizia civilă nr. 147/09.02.2021, în care s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat neîndeplinirea obligaţiilor Comisiei Judeţene din acelaşi titlu executoriu până la data de 4.11.2020 şi cu atât mai puţin până la data de 13.03.2020, data depunerii contestaţiei la executare.

Recurentul-reclamant a mai arătat că abia cu adresa nr. x/13.03.2020 a fost înaintată Hotărârea nr. 2/2020 către Comisia Locală în vederea întocmirii dosarului de despăgubire, iar înaintarea întregii documentaţii către ANRP s-a realizat conform adresei nr. x/2.11.2020, cu mult după realizarea actelor şi formelor de executare contestate.

Prin urmare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nici Comisia Judeţeană (obligată împreună cu Comisia Locală prin titlul executoriu) nu şi-a îndeplinit obligaţiile din titlul executoriu timp de 3, respectiv 5 ani.

Referitor la statuările din decizia civilă definitivă nr. 198/12.02.2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2019, pe care instanţa de apel le-a citat în decizia recurată, recurentul a arătat că acestea se referă doar la Comisia Locală şi la împrejurarea că, la data de 12.02.2020, aceasta a făcut dovada anumitor demersuri, făcute tot în jurul respectivei date, însă doar în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate în natură. Dar respectivele demersuri ale intimatei Comisia Locală nu au existat în perioada 12.01.2018-17.09.2019, cu privire la care instanţele au statuat definitiv şi cu autoritate de lucru judecat în sensul că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile din titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017.

Pe de altă parte, tocmai decizia civilă definitivă nr. 198/12.02.2020, la care instanţa de apel s-a raportat pentru a reţine că intimata Comisia Locală şi-ar fi îndeplinit obligaţiile, recunoaşte puterea de lucru judecat a sentinţei civile definitive nr. 12283/16.11.2018, prin care s-a reţinut neîndeplinirea de către Comisia Locală, în perioada 29.05.2017-16.11.2018, a obligaţiilor sale conform titlului executoriu.

Or, în mod surprinzător, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu există o faptă ilicită a Comisiei Locale, interpretând selectiv şi trunchiat decizia civilă nr. 198/12.02.2020, făcând abstracţie tocmai de considerentul sus-menţionat din respectiva decizie şi încălcându-se, astfel, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti evocate.

Pentru acelaşi argument al efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat asupra perioadei în care intimatele nu au îndeplinit obligaţiile din titlul executoriu, este nelegală şi concluzia instanţei în sensul că punerea în executare a titlului executoriu a necesitat timp suplimentar de la data rămânerii definitive pentru a putea fi pusă în executare şi că astfel intimatele ar fi disculpate. Într-adevăr, s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti evocate, faptul că, în perioada 12.01.2018-17.09.2019, intimata Comisia Locală nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform titlului executoriu, motiv pentru care numai în mod nelegal şi cu încălcarea acestei puteri de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut contrariul.

Mai mult, considerentul instanţei de apel potrivit căruia cele două intimate ar beneficia de un termen suplimentar pentru punerea în executare a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, reprezintă o adăugare la conţinutul acestuia şi, astfel, o negare a caracterului său obligatoriu, executoriu, deoarece sentinţa civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017 nu prevede nicăieri în cuprinsul său un termen de graţie pentru executarea obligaţiilor pe care le instituie în sarcina Comisiei Locale şi Comisiei Judeţene, aceste obligaţii impunându-se a fi executate de îndată.

- Prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ., ale art. 7 şi 22 alin. (1), (2) şi 6 C. proc. civ., ale art. 30 alin. (1), art. 194, lit. c) şi d) C. proc. civ.

În primul rând, în mod nelegal a disculpat instanţa de apel pe cele două pârâte prin prisma deciziei civile nr. 198/12.02.2020, întrucât pretenţiile reclamantului au fost admise prin acea decizie, chiar dacă în varianta subsidiară, intimata Comisia Judeţeană fiind partea căzută în pretenţii.

În al doilea rând, aprecierea instanţei de apel în sensul că şi constituirea dosarului nr. x/2020 ar fi reprezentat un motiv care disculpă sau lipseşte de caracter ilicit întârzierea pârâtelor în îndeplinirea obligaţiilor acestora rezultând din titlul executoriu porneşte de la premisa greşită că în acel dosar reclamantul A. ar fi contestat Hotărârea intimatei Comisia Judeţeană nr. 2/12.03.2020 şi că, astfel, s-ar fi întârziat şi din acest motiv îndeplinirea titlului executoriu. În realitate, dosarul nr. x/2020 a avut ca obiect cererea de aplicare de noi penalităţi intimatelor pentru stimularea acestora la îndeplinirea titlului executoriu, neavând un efect de întârziere a intimatelor în executarea obligaţiilor acestora.

Suplimentar, instanţa de apel nu a manifestat rol activ şi nu a avut în vedere cererea dedusă judecăţii, care a privit fapta ilicită a intimatelor de neexecutare a obligaţiilor din titlul executoriu pe o perioadă ce se întinde începând cu data rămânerii definitive a titlului executoriu (28.11,2017) şi data executării complete a obligaţiilor pârâtelor (care nici în prezent nu s-a confirmat), iar nu doar începând cu data de 23.03.2020, când s-a constituit dosarul nr. x/2020.

- Decizia a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 12283/16.11.2018, precum şi prin încălcarea art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi a art. 1536 C. civ., faţă de constatarea instanţei de apel conform căreia nu ar fi îndeplinită condiţia punerii în întârziere a intimatelor Comisia Judeţeană şi Comisia Locală asupra echivalentului în bani al obligaţiei.

În cazul pretenţiilor reclamantului, ce reprezintă, conform tezei finale a art. 1536 C. civ., "un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei", legiuitorul prevede o excepţie de la necesitatea punerii în întârziere, după cum rezultă din chiar modul de formulare a textului de lege evocat.

Chiar dacă s-ar aprecia că şi în acest caz ar fi necesară punerea în întârziere, decizia recurată încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat dat de sentinţa civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în care s-a reţinut că obligaţiile intimatelor Comisia Locală şi Comisia Judeţeană de a întocmi şi transmite la C.N.C.I. documentaţia de despăgubire conform titlului executoriu din prezenta cauză nu sunt evaluabile în bani.

Prin urmare, faţă de specificul acestor obligaţii în sarcina intimatelor, de a nu fi evaluabile în bani, rezultă că pentru punerea în întârziere a debitorilor conform art. 1536 C. civ. nu este necesară indicarea echivalentului în bani al obligaţiei de a face în cuprinsul notificării.

De altfel, intimata Comisia Judeţeană a fost pusă în întârziere şi prin cererea de chemare în judecată depusă la 19.06.2019 în dosarul nr. x/2019, dar şi prin Somaţia executorului nr. 11/27.02.2020.

În consecinţă, instanţa de apel a lipsit de efecte notificarea de punere în întârziere, condiţionând-o de indicarea echivalentului în bani al obligaţiilor de a face conform titlului executoriu, deşi acestea sunt neevaluabile în bani, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi a dispoziţiilor art. 1536 C. civ.

În măsura în care s-ar interpreta că prin sintagma "plata echivalentului în bani al obligaţiei", respectiv sintagma "asupra echivalentului în bani al obligaţiei", instanţa de apel s-ar fi referit nu la echivalentul bănesc al obligaţiei de a face, ci la acela al însăşi obligaţiei de a da, mai precis de a plăti daune moratorii, o astfel de interpretare nesocoteşte de asemenea art. 1536 C. civ., din a cărui interpretare literală, sistematică şi gramaticală rezultă că echivalentul în bani se referă la obligaţia de a face, executată cu întârziere.

- Prin decizia recurată, au fost încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 6 alin. (1) C. proc. civ., art. 1381, art. 1385 alin. (1) şi (2), art. 1.357, art. 1386 alin. (1) şi art. 1531 alin. (1) C. civ., prin aprecierea conform căreia echivalentul în bani al terenului nu ar putea fi evaluat în procedura de faţă, ci doar de către C.N.C.I. în procedura legii speciale nr. 165/2013.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, este permisă în mod expres determinarea prejudiciului de către instanţa de judecată, sens în care art. 1386, alin. (1) prevede că, în cazul în care nu este posibilă reparaţia prejudiciului în natură, aceasta se va face prin plata unei despăgubiri stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

Mai mult, determinarea de către instanţa de apel, pentru scopurile prezentei cauze, a valorii imobilului obiect al compensaţiilor pentru reclamant conform Legii nr. 165/2013, nu reprezintă o încălcare a vreunei competenţe exclusive a C.N.C.I., deoarece tocmai art. 35 alin. (3) din lege prevede competenţa instanţelor de judecată în a stabili cuantumul măsurilor compensatorii.

Totodată, refuzând nelegal să procedeze la evaluarea terenului la care se referă titlul executoriu sentinţa civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017, instanţa de apel a încălcat dreptul de acces efectiv la justiţie al reclamantului.

- Decizia recurată este nemotivată, în sensul art. 425 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, fără a examina în mod real pretenţiile reclamantului.

Astfel, nu au fost analizate în concret întârzierile înregistrate de fiecare dintre intimate în privinţa îndeplinirii titlului executoriu, cu toate că perioada de pasivitate reclamată este de aproape 5 ani până în prezent.

În schimb, instanţa de apel a invocat motive legate de existenţa dosarelor nr. x/2020, nr. y/2019 şi nr. 6730/212/2020, care însă oricum privesc o perioadă de timp limitată şi nu epuizează întreaga perioadă de circa 5 ani de pasivitate.

Instanţa de apel a analizat (greşit) punerea în întârziere doar a Comisiei Locale, nu şi a intimatei Comisia Judeţeană, cu toate că şi aceasta a figurat în calitate de pârâtă (intimată în apel), care a fost oricum pusă în întârziere şi prin cererea de chemare în judecată depusă la 19.06.2019 în dosarul nr. x/2019 dar şi prin Somaţia executorului.

Pe calea recursului împotriva considerentelor, în măsura în care nu s-ar dispune casarea în totalitate a deciziei recurate, recurentul-reclamant a solicitat următoarele:

- înlăturarea considerentelor conform cărora întârzierea intimatelor Comisia Locală şi Comisia Judeţeană în aducerea la îndeplinire a sentinţei civile definitive nr. 6345/29.05.2017 s-a datorat litigiilor declanşate de către recurentul-recurent şi înlocuirea considerentelor recurate cu propriile considerente în sensul că, cel puţin pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, litigiile iniţiate de reclamant nu au fost cauza întârzierii intimatelor în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor şi că, faţă de sentinţa civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, de încheierea definitivă nr. 13517 pronunţată în dosarul nr. x/2019, de sentinţa civilă definitivă nr. 9600/04.11.2020 şi decizia civilă nr. 147/09.02.2021 - amândouă pronunţate în dosarul nr. x/2020, există efect pozitiv de autoritate de lucru judecat în sensul că, pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, intimatele Comisia Locală şi Comisia Judeţeană în mod culpabil nu şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite prin titlul executoriu.

- înlăturarea considerentelor conform cărora întârzierea intimatelor Comisia Locală şi Comisia Judeţeană în aducerea la îndeplinire a sentinţei civile definitive nr. 6345/29.05.2017 ar fi fost justificată de demersurile acestora de lămurire a posibilităţii reconstituirii dreptului de proprietate în natură reclamantului şi înlocuirea considerentelor recurate cu propriile considerente în sensul că, pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, intimatele în mod culpabil nu şi-au îndeplinit în integralitate obligaţiile stabilite prin sentinţa civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2013, existând şi efect pozitiv de autoritate de lucru judecat, dat de sentinţa civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, de încheierea definitivă nr. 13517 pronunţată în dosarul nr. x/2019, de sentinţa civilă definitivă nr. 9600/04.11.2020 şi decizia civilă definitivă nr. 147/09.02.2021 - amândouă pronunţate în dosarul nr. x/2020, în sensul aceleiaşi concluzii pentru perioada 28.11.2017-13.03.2020.

- înlăturarea considerentelor conform cărora, în cauză, nu ar fi îndeplinită condiţia punerii în întârziere potrivit art. 1536 C. civ. asupra echivalentului în bani al obligaţiei şi înlocuirea lor cu propriile considerente, întemeiate mutatis mutandis pe argumentele invocate prin motivele de casare.

- înlăturarea considerentelor conform cărora dosarul nr. x/2020 a avut ca obiect contestarea Hotărârii Comisiei Judeţene de fond funciar Constanţa nr. 2/12.03.202053 şi înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanţei de recurs.

2. Pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa, prin primar şi Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au declarat recurs incident împotriva deciziei de apel, prin care invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat casarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului formulat de pârâte, ce vizează soluţionarea greşită de către prima instanţă a excepţiilor invocate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, raportat la temeiul de drept invocat, instanţa ar fi trebuit să verifice concursul de legi în timp care reglementează situaţia imobilelor preluate la stat în perioada comunistă, cu privire la cauza de faţă.

Solicitarea de despăgubiri în afara cadrului special reglementat de dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun, reprezentate de Legea nr. 165/2013, generează inadmisibilitatea unei astfel de cereri.

Totodată, excepţia inadmisibilităţii vizează temeiurile legale prevăzute de art. 1535 C. civ. şi O.U.G. nr. 13/2011, având în vedere că acestea se aplică strict în sfera obligaţiilor băneşti îndeplinite cu întârziere, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UAT Municipiul Constanţa, prin primar, recurentele-pârâte au arătat că obligaţia din titlul executoriu a fost instituită în sarcina Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Constanţa, nu şi în sarcina pârâtului Municipiul Constanţa. Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 12283/16.11.2018, instanţa a admis în parte cererea reclamantului numai în ceea ce priveşte pe pârâta Comisia Locală, nu şi pe pârâtul Municipiul Constanţa.

Recurentele-pârâte au menţionat şi excepţia puterii de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la considerentele şi dispozitivul deciziei civile nr. 198/12.02.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Constanţa.

III. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând în principal, anularea acestuia şi, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentele-pârâte au formulat întâmpinare la recursul principal, prin care au invocat excepţia nulităţii acestuia şi excepţia inadmisibilităţii recursului la considerente.

IV. Judecata recursurilor

La termenul de judecată din 7.02.2023, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către recurentele-pârâte, reţinând spre soluţionare excepţia nulităţii ambelor recursuri odată cu soluţionarea acestora.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul principal declarat de către reclamantul A., se reţine, în primul rând, din criticile formulate, că acesta este îndreptat împotriva soluţiei instanţei de apel, dar s-au formulat critici separate împotriva considerentelor deciziei de apel, făcându-se referire la dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, s-ar putea considera că recurentul-reclamant a formulat un recurs distinct împotriva considerentelor deciziei de apel, pentru ipoteza respingerii recursului său împotriva soluţiei, în condiţiile în care recurentul a menţionat explicit finalitatea înlăturării anumitor considerente şi înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanţei de control judiciar, dar cu menţinerea soluţiei pronunţate, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea, se impune a se observa că partea este nemulţumită de însăşi soluţia pronunţată şi formulează, în calea de atac împotriva acesteia, critici la adresa considerentelor pe care s-a fundamentat soluţia defavorabilă, iar aceste critici cuprind susţineri comune cu cele redate în memoriul de recurs care vizează separat motivarea deciziei de apel, ceea ce înseamnă că, în opinia recurentului, ar fi vorba despre considerentele decisive pe care se sprijină soluţia criticată.

Altfel spus, criticile recurentului sunt îndreptate împotriva aceloraşi considerente atât în cazul infirmării, dar şi în cazul menţinerii deciziei de apel, ceea ce exclude de plano incidenţa art. 461 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce eventuala confirmare a dispozitivului deciziei conduce şi la menţinerea considerentelor sale esenţiale.

Prin urmare, trebuie constatat că instanţa de control judiciar este învestită cu un singur recurs al reclamantului, a cărui finalitate rezidă în invalidarea, în egală măsură, a soluţiei şi a considerentelor vizate de criticile formulate.

Faţă de cele ce succed, dată fiind şi respingerea, la termenul de judecată din 7 februarie 2023, a excepţiei inadmisibilităţii recursului la considerente, invocată de către recurentele-pârâte, urmează ca motivele de recurs să fie cercetate în cadrul recursului vizând decizia de apel.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că nu este fondată excepţia nulităţii recursului principal, invocată prin întâmpinare.

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă, din dezvoltarea acestora, rezultă că nu toate motivele invocate reprezintă critici de nelegalitate, după cum se va arăta în cele ce succed.

Astfel, recurentul-reclamant a reproşat instanţei de apel încălcarea autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti definitive, fie prin ignorarea, fie prin greşita valorificare a efectului pozitiv al acestora, critici, care în opinia recurentului, ar conduce la o greşită analiză a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi, implicit, a pretenţiilor deduse judecăţii.

Totodată, a pretins aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1536 C. civ., recurentul referindu-se la modul efectiv de analiză a condiţiilor de aplicare ale acestei norme de către instanţa de apel, precum şi nemotivarea deciziei în raport de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.

În aceste condiţii, motivele invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă analiza instanţei de control judiciar va fi limitată la criticile de nelegalitate, din moment ce sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod priveşte calea de atac în integralitatea sa, neputând fi aplicată doar în considerarea neîncadrării unora dintre motivele de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de către recurentul-reclamant A..

În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate prin recursul principal, se constată următoarele:

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant are în vedere trei hotărâri judecătoreşti, al căror efect pozitiv ar fi fost ignorat, în opinia sa, de către instanţa de apel.

Critica astfel formulată nu este fondată.

În aplicarea prevederilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească prin care s-a statuat asupra unei chestiuni de fapt sau de drept are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, oricare dintre părţi poate opune lucrul judecat într-un litigiu ulterior între aceleaşi părţi, astfel încât constatările instanţei anterioare nu pot fi contrazise în analiza chestiunii litigioase.

Aşadar, prin decizia recurată s-ar fi contrazis constatări din hotărâri judecătoreşti anterioare, ceea ce ar însemna, în argumentaţia recurentului, că atât situaţia de fapt reţinută, cât şi soluţia pronunţată, sunt diametral diferite faţă de constatările de fapt şi de drept la care ar fi trebuit să se ajungă prin valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte constată, în primul rând, că motivele expuse în decizia recurată nu contrazic hotărârile judecătoreşti evocate, pronunţate în litigii anterioare dintre părţi.

În acest sens, urmează a se compara circumstanţele de fapt avute în vedere de către instanţa de apel cu împrejurările invocate de către recurent, fără a se proceda la reanalizarea acestora, întrucât stabilirea situaţiei de fapt excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalităţii hotărârii, în raport de motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care nu includ criticile de netemeinicie a deciziei recurate.

Astfel, recurentul-reclamant urmăreşte a demonstra că, la anumite date din intervalul de timp acoperit de pretenţiile deduse judecăţii (începând cu data de 28.11.2017 şi până la zi - perioada de referinţă), nu erau încă executate obligaţiile stabilite în sarcina pârâtelor prin sentinţa civilă nr. 6345/29.05.2017 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia nr. 1462/28.11.2017 a Tribunalului Constanţa (titlul executoriu).

Din decizia recurată rezultă că primul act ulterior datei de 28.11.2017 (data titlului executoriu) este reprezentat de hotărârea din data de 12.12.2018 a Comisiei Locale Constanţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (Comisia Locală), adoptată deci, după data de 16.11.2018, când a fost pronunţată prima hotărâre dintre cele invocate în motivele de recurs, respectiv sentinţa civilă nr. 12283/16.11.2018 a Judecătoriei Constanţa, în dosarul nr. x/2018.

Instanţa de apel s-a raportat, însă, la dezlegările din decizia Tribunalului Constanţa nr. 198/12.02.2020 din dosarul nr. x/2019, definitivă, pentru a reţine în fapt că, până la data de 12.12.2018, pârâta Comisia Locală a făcut dovada demersurilor efectuate în vederea punerii în executare a titlului executoriu, în condiţiile în care, potrivit acestui titlu, reconstituirea dreptului de proprietate în natură pe un alt amplasament din raza judeţului Constanţa presupunea identificarea unui asemenea teren de pe raza întregului judeţ, care să se afle la dispoziţia Comisiei Locale la momentul soluţionării cererii, cu respectarea ordinii de soluţionare a cererilor prevăzute de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, urmând a se întocmi documentaţia în vederea acordării de măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, în situaţia în care restituirea în natură pe un alt amplasament nu era posibilă sau acceptată de reclamant.

De asemenea, din decizia de apel reiese că hotărârea Comisiei Locale din data de 12.12.2018 a fost invalidată prin hotărârea Comisiei Judeţene Constanţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (Comisia Judeţeană), iar aceasta din urmă a fost contestată de către reclamantul din prezenta cauză, A., cererea fiind soluţionată chiar prin decizia sus-menţionată, respectiv nr. 198/12.02.2020 a Tribunalului Constanţa.

Prin urmare, la data de 17.09.2019, când a fost pronunţată cea de-a doua hotărâre invocată prin motivele de recurs, încheierea definitivă nr. 13517 de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2019, hotărârea Comisiei Locale era invalidată, iar contestaţia împotriva hotărârii Comisiei Judeţene era în curs de soluţionare.

Instanţa de apel a mai reţinut în fapt că prin decizia nr. 198/12.02.2020 a Tribunalului Constanţa a fost confirmată legalitatea hotărârii Comisiei Locale (ce conţinea propunerea de acordare de măsuri compensatorii reclamantului, în procedura Legii nr. 165/2013, dat fiind că nu este posibilă restituirea în natură a terenului), iar Comisia Judeţeană s-a conformat hotărârii judecătoreşti definitive, validând la data de 12.03.2020 hotărârea Comisiei Locale din data de 12.12.2018, aşadar după o lună de zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive.

Din cele redate anterior, rezultă cu evidenţă că nu există nicio contradicţie între circumstanţele de fapt evocate în decizia de apel şi împrejurările subliniate de către recurent ca fiind statuate prin hotărâri judecătoreşti anterioare, cât timp analiza instanţei de apel relevă că, într-adevăr, până la data de 16.11.2018, obligaţiile din titlul executoriu nu erau îndeplinite, totodată, că până la data de 17.09.2019, propunerea Comisiei Locale nu era definitivă, fiind validată ulterior, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În al doilea rând, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că absenţa unei contradicţii în sensul celor arătate anterior ar trebui să conducă în mod necesar la o soluţie diferită de cea pronunţată în apel.

Hotărârile judecătoreşti la care recurentul face referire, anume sentinţa civilă nr. 12283/16.11.2018 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2018 şi încheierea definitivă nr. 13517/17.09.2019 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2019, vizează cereri formulate pe temeiul art. 906 C. proc. civ., în procedura de executare silită în natură a obligaţiilor de a face, prin care instanţa de executare a aplicat pârâtei Comisia Locală de fond funciar penalităţi de întârziere pentru perioada 12.01-16.11.2018 şi respectiv, a fixat suma definitivă cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada 16.11.2018-17.09.2019.

Faţă de obiectul cererilor şi analiza concretă efectuată de către instanţa de executare, simpla neexecutare ori executare cu întârziere a unor obligaţii din titlul executoriu nu semnifică întrunirea în persoana pârâtelor din prezenta cauză a condiţiilor raspunderii civile delictuale, astfel cum preconizează recurentul-reclamant prin invocarea hotărârilor judecătoreşti.

Astfel, în procedura prevăzut de art. 906 C. proc. civ., instanţa a avut de cercetat existenţa unei întârzieri în îndeplinirea obligaţiilor - acelaşi titlu cu cel pe care se fundamentează pretenţiile reclamantului în cauza de faţă-, fără a verifica, însă, dacă întârzierea constatată relevă sau nu o faptă ilicită culpabilă în sensul dispoziţiilor C. civ. şi fără a se preocupa de cercetarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 906 alin. (7) C. proc. civ., acordarea de penalităţi în procedura executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face intuitu personae nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile dreptului comun, aşadar, pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a unor asemenea obligaţii. De asemenea, potrivit alin. (5) al aceleiaşi norme, evaluarea unor motive justificate pentru întârzierea la executare se poate face doar pe calea contestaţiei la executare, aşadar nu şi în soluţionarea cererii de acordare a penalităţilor sau al cererii de fixare a sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere.

În cauza de faţă, s-a solicitat tocmai repararea prejudiciului pretins cauzat reclamantului prin executarea cu întârziere a obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu, pe calea dreptului comun, iar dispoziţiile art. 1536 C. civ., invocate de către reclamant, permit o asemenea dezdăunare a creditorului unei obligaţii de a face intuitu personae şi conţin criteriile de cuantificare a daunelor moratorii.

Prin urmare, instanţa de apel a procedat în mod corect făcând propria analiză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, pentru a stabili dacă neexecutarea, după caz, întârzierea în executarea obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtelor prin titlul executoriu reprezintă o faptă ilicită şi culpabilă a pârâtelor, de natură a justifica repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat reclamantului.

În acelaşi sens, este relevantă Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, în interpretarea normelor din C. civ. privind prejudiciul şi cu referire la obligaţii de plată stabilite printr-o hotărâre judecătorească, că executarea sau executarea cu întârziere a acestora poate antrena răspunderea civilă delictuală a debitorului, fiind analizate condiţiile răspunderii civile delictuale în cazul concret vizat de mecanismul de unificare jurisprudenţială. Pentru identitate de raţiune, aceste considerente sunt aplicabile şi în cazul altor obligaţii decât cele băneşti, atunci când creditorul pretinde nerespectarea unui titlu executoriu şi se prevalează de dispoziţiile C. civ., inclusiv de cele referitoare la prejudiciu, precum în cauza de faţă.

Din această perspectivă, are importanţă faptul că instanţa de apel, valorificând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat produs de decizia Tribunalului Constanţa nr. 198/12.02.2020 din dosarul nr. x/2019, a examinat însăşi conduita pârâtelor în îndeplinirea obligaţiilor din titlul executoriu, precum şi împrejurările în care s-a produs prejudiciul, constatând, după cum s-a arătat anterior, motivele care au justificat neexecutarea, după caz, executarea cu întârziere a obligaţiilor, de natură a exclude săvârşirea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite.

Constatările instanţei de apel pe acest aspect, expuse pe baza probelor administrate, din care s-a conturat concluzia neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu pot fi reevaluate de către această instanţă de control judiciar, criticile de netemeinicie a hotărârii de apel, după cum s-a arătat deja în prezenta decizie, nefiind inserate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. drept motive de casare.

Prin urmare, vor fi înlăturate susţinerile referitoare la considerentele de fapt ale deciziei de apel, din care ar rezulta, potrivit recurentului, că întârzierea în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor din titlul executoriu a fost justificată de litigiile declanşate de către recurentul-recurent, dar şi de demersurile acestora de lămurire a posibilităţii reconstituirii dreptului de proprietate în natură reclamantului.

Din acelaşi motiv, nu pot fi reapreciate nici constatările de fapt ale instanţei de apel referitoare la împrejurările din perioada ulterioară emiterii hotărârii Comisiei Judeţene de validare a hotărârii Comisiei Locale, care au concurat la extragerea concluziei inexistenţei unei conduite ilicite culpabile a pârâtelor.

Cu referire la acea perioadă de timp, prin motivele de recurs s-a invocat autoritatea de lucru judecat a unei a treia hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 9600/4.11.2020 a Judecătoriei Constanţa din dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 147/9.02.2021 a Tribunalului Constanţa, de respingere a contestaţiei la executare a Comisiei Judeţene prin care s-a susţinut executarea obligaţiilor din titlul executoriu şi, prin urmare, rămânerea fără obiect a executării silite.

Cu privire la acest aspect, este de reţinut, chiar din paragrafele selectate de către recurentul-reclamant din cuprinsul deciziei nr. 147/9.02.2021, că somaţia nu a fost anulată pentru motivul că, la momentul formulării contestaţiei la executare, nu era îndeplinită şi obligaţia de întocmire a documentaţiei în vederea acordării de măsuri compensatorii.

Aşadar, potrivit hotărârii judecătoreşti, toate celelalte obligaţii erau îndeplinite la data de 13.03.2020, iar neîndeplinirea obligaţiei de întocmire a documentaţiei în vederea acordării de măsuri compensatorii a fost constatată prin raportare la ziua imediat următoare adoptării de către Comisia Judeţeană a hotărârii de validare a propunerii Comisiei Locale.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre constatările din decizia recurată nu contrazice vreuna dintre cele trei hotărâri judecătoreşti anterioare invocate prin motivele de recurs, urmând a fi respinse susţinerile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul invocă încălcarea mai multor norme şi principii de drept procesual pentru a reclama aprecierea greşită de către instanţa de apel asupra culpei pârâtelor, prin neobservarea fie a soluţiei defavorabile Comisiei Judeţene în dosarul nr. x/2019, fie a obiectului cererii reclamantului din dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Constanţa.

Vinovăţia reprezintă una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, a cărei stabilire se subsumează prerogativelor instanţei care evocă fondul de apreciere a probelor administrate, în aplicarea art. 1358 C. civ., în conformitate cu care "Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (...)".

Astfel, după cum s-a arătat anterior, instanţa de apel, pentru a aprecia asupra culpei, dar şi a existenţei unei fapte ilicite a pârâtelor, s-a raportat şi la decizia Tribunalului Constanţa nr. 198/12.02.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, în care sunt expuse circumstanţele în care au fost adoptate hotărârile celor două comisii de fond funciar şi a fost analizată legalitatea acestora, în limitele învestirii instanţei prin contestaţia reclamantului.

În aceste condiţii, susţinerile recurentului nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei, întrucât tind, în realitate, la reevaluarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, în sensul de a se extrage din decizia pronunţată în dosarul nr. x/2019 o altă concluzie decât aceea a inexistenţei vreunei fapte ilicite culpabile a pârâtelor.

Cât priveşte dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Constanţa, contrar susţinerilor recurentului, prin decizia recurată nu s-a reţinut că obiectul învestirii instanţei ar fi fost reprezentat de o contestaţie asupra legalităţii emiterii hotărârii Comisiei Judeţene, în temeiul dispoziţiilor legilor fondului funciar, modul de redare a obiectului cererii reclamantului relevând că reclamantul a fost nemulţumit de adoptarea acestei hotărâri, iar pretenţiile sale au fost respinse. Faptul că cererea de chemare în judecată în acel dosar a avut ca obiect acordarea de penalităţi în procedura prevăzută de art. 906 C. proc. civ. nu infirmă o asemenea constatare.

În consecinţă, vor fi înlăturate susţinerile pe care recurentul le-a circumscris motivului de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar pentru motive similare, şi susţinerile în legătură cu care recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Partea reproşează instanţei limitarea analizei asupra faptei ilicite şi vinovăţiei la anumite perioade de timp din intervalul pretins prin cererea de chemare în judecată.

Or, după cum s-a arătat în examinarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., situaţia de fapt expusă în decizia recurată conţine toate circumstanţele relevante pentru soluţionarea pretenţiilor din prezenta cauză, inclusiv din perspectiva conduitei pârâtelor în întreaga perioadă de referinţă, iar concluzia potrivit căreia pârâtele nu au dat dovadă de pasivitate în îndeplinirea obligaţiilor din titlul executoriu. Prin urmare, susţinerile recurentului vizează aprecierile de fapt ale instanţei de apel în cercetarea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce priveşte criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că recurentul are în vedere modul de analiză de către instanţa de apel a condiţiilor de aplicare ale art. 1536 C. civ., normă invocată drept temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.

După cum s-a arătat deja în cadrul motivului de recurs vizând autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti anterioare, soluţionarea cererii de chemare în judecată presupune analiza întrunirii în persoana pârâtelor a condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar art. 1536 C. civ. este integrat reglementării privitoare la evaluarea prejudiciului.

Or, constatarea neîntrunirii cerinţelor referitoare la existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie este suficientă pentru menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a pretenţiilor reclamantului, dat fiind că toate condiţiile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite în mod cumulativ.

Drept urmare, în contextul în care au fost respinse criticile vizând cele două condiţii necesare pentru atragerea răspunderii delictuale, sunt lipsite de finalitate criticile recurentului pe aspectul evaluării prejudiciului şi nu se impune cercetarea lor, întrucât, chiar în condiţiile admiterii lor, o constatare favorabilă pe acest aspect tot nu ar putea conduce la casarea deciziei.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantului, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de Municipiul Constanţa şi Comisia Locală, se constată următoarele:

Înalta Curte constată că nu este fondată excepţia nulităţii recursului incident, invocată de către recurentul-reclamant, întrucât una dintre criticile formulate de către recurentele-pârâte poate fi cercetată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, s-a reproşat instanţei de apel încălcarea principiului disponibilităţii şi, prin urmare, a prevederilor art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, nu poate fi aplicată sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care priveşte recursul în integralitatea sa, chiar dacă alte critici formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se impune, în aceste condiţii, respingerea excepţiei nulităţii recursului incident, invocată de către recurentul-reclamant.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, în acord cu cele expuse prin decizia recurată în analiza apelului incident declarat de către aceleaşi pârâte, că apărarea tinzând la respingerea pretenţiilor reclamantului fără o analiză pe fond a acestora se bazează pe o premisă eronată, vizând obiectul cererii introductive.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de judecată nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea imobilului vizat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru a se reţine inadmisibilitatea căii dreptului comun în condiţiile existenţei unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii.

Reclamantul a solicitat despăgubiri la nivelul daunelor moratorii prevăzute de art. 1536 C. civ., pe calea dreptului comun, cu finalitatea repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtelor în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar nu pentru repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, anterior anului 1989, pentru care este necesară parcurgerea procedurilor prevăzute de legile speciale cu caracter reparator.

În acelaşi timp, neîntrunirea condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 1536 C. civ. reprezintă o chestiune de fond, iar nu de admisibilitate a cererii, instanţa de judecată stabilind situaţia de fapt şi de drept corespunzătoare unei analize a pretenţiilor deduse judecăţii prin raportare la temeiul juridic invocat.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, a fost respins motivul de apel pe acest aspect.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, susţinerile din motivarea căii de atac reprezintă o simplă reiterare a argumentelor aduse în sprijinul acestei excepţii procesuale în faţa primei instanţe şi prin apelul incident, fără vreo referire la considerentele pentru care instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe pe acest aspect.

Or, din moment ce recurentele nu înţeleg să combată raţionamentul juridic expus în decizia de apel, reluarea în calea extraordinară de atac a susţinerilor din etapele procesuale anterioare nu constituie o critică de legalitate a deciziei, aptă să declanşeze controlul exercitat de către instanţa de control judiciar prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, susţinerile recurentelor vor fi înlăturate şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident, pe temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurentele-pârâte.

Respinge excepţia nulităţii recursului incident, invocată de recurentul-reclamant.

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa, prin primar şi Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor împotriva deciziei civile nr. 89/C din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 februarie 2023.